13 la Cina
13 la Cina
de
Agatha Christie
Capitolul 1. O serată artistică
Memoria publicului este scurtă. Puternicul interes si agitatia produse de moartea
lui George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware, au fost uitate si noi
evenimente de senzatie le-au luat locul.
Numele prietenului meu, Hercule Poirot, nu a fost niciodată mentionat deschis în legătură cu acest caz.
Si acest lucru, as putea spune, a fost în întregime conform dorintei sale de a rămâne în umbră. Solutionarea cazului a fost asumată de altcineva – si chiar asa si-a dorit să se întâmple. Mai mult, din punctul lui de vedere, Poirot considera că acest caz a fost unul dintre esecurile sale. Sustine întruna că doar remarca întâmplătoare a unui trecător de pe stradă l-a făcut să revadă situatia dintr-un nou unghi.
Oricum ar fi, numai datorită geniului său întreaga afacere a iesit la iveală. Dacă nu era Hercule Poirot, mă îndoiesc că ar fi fost dezvăluit vreodată adevăratul vinovat de această crimă.
Si cred că a venit timpul să pun pe hârtie tot ceea ce stiu despre această poveste, până la cel mai mic amănunt, si sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorintele unei doamne încântătoare care a fost implicată.
Îmi amintesc deseori ziua în care, prezenti în micul, cochetul si atât de ordonatul salon al lui Poirot, dragul meu prieten, plimbându-se cu pasi mari de-a lungul unei linii invizibile a covorului, ne-a dezvăluit pe scurt, cu o măiestrie surprinzătoare, întregul caz. Si pentru că mi se pare cel mai potrivit, îmi voi începe si eu istorisirea în acelasi loc unde s-a întâmplat – într-un teatru londonez, anul trecut, în iunie.
Carlotta Adams era senzatia Londrei la acel moment. Cu un an în urmă, sustinuse două matinee ce obtinuseră un succes răsunător. În anul în care are loc povestea noastră, ea îsi ducea la bun sfârsit un angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua zi.
Această tânără americană dotată cu un talent surprinzător excela în scheciuri de una singură fără a apela la schimbări de decoruri sau de machiaj. De asemenea, părea
capabilă să se exprime în orice limbă cu foarte mare usurintă. Sceneta sa ilustrând o
seară într-un hotel cosmopolit încântase pe toată lumea. Pe rând, ea incarnase cu
usurintă turisti americani si germani, membri ai unei familii engleze de pătură mijlocie,
doamne cu reputatie îndoielnică, aristocrati rusi ruinati si ospătari discreti si plictisiti.
Scheciurile sale variau de la tristete la veselie si viceversa. Interpretarea unei femei cehoslovace muribunde într-un spital ne pusese un nod în gât ca, un minut mai târziu, să fie înlocuit de hohote de râs de povestea unui dentist care, în timp ce-si exercita meseria, sporovăia amical cu pacientii săi.
Programul său se termina cu un număr intitulat „Câteva imitatii”.
Si de această dată, fu incomparabilă. Fără ajutorul vreunui machiaj, trăsăturile sale dispărură brusc pentru a se transforma imediat în imaginea unui politician, a unei
actrite renumite sau a unei mondene faimoase. În ipostaza fiecărui personaj, ea
sustinu un scurt discurs, zugrăvind cu măiestrie prin doar câteva fraze defectele
modelului ales.
Printre ultimele personaje întruchipate, fu cu adevărat remarcabil cel al lui Jane
Wilkinson, o tânără si talentată actrită americană, foarte cunoscută la Londra. Am
privit fascinati cum vocea caldă si putin răgusită transforma fără voia noastră
banalitătile rostite pe un ton plin de semnificatii emotionale în cuvinte cu înteles
puternic si fundamental.
Reproducerea gesturilor sale retinute, a usoarei legănări a corpului si chiar impresia puternică de frumusete fizică necontenstabilă au fost fenomenale.
Admirator înfocat al frumoasei Jane Wilkinson, am fost mereu miscat de interpretările ei emotionante si i-am înfruntat întotdeauna pe cei care îi recunosteau frumusetea, dar afirmau că îi lipseste talentul actoricesc si că nu era o actrită în adevăratul sens al cuvântului.
Si m-am simtit putin cam straniu auzind această voce un pic răgusită si atât de
cunoscută, care mă impresionase de atâtea ori, si privind acel gest lent al mâinii care
se deschidea si se închidea si acea miscare bruscă a capului aruncând părul pe spate,
caracteristică actritei la finalul scenelor sale dramatice.
Jane Wilkinson era una dintre acele actrite care părăsiseră scena după căsătorie
numai pentru a se reîntoarce câtiva ani mai târziu.
Cu trei ani în urmă, ea se căsătorise cu lordul Edgware, un bărbat bogat si
excentric. Se zvonise că l-ar fi părăsit la putin timp după aceea si, la un an si jumătate
după căsătorie, turnase un film în America si, în timpul ultimului sezon teatral,
cunoscuse un viu succes la Londra.
Urmărind imitatiile reusite, dar poate putin caustice ale Carlottei Adams, mă
întrebam ce puteau gândi personalitătile interpretate. Oare se bucurau de această
publicitate gratuită? Sau îi deranja această etalare deliberată a secretelor meseriei lor?
Nu întruchipa oare Carlotta Adams prestidigitatorul rival care replică: „Ah, acesta este
un truc vechi si foarte simplu! Îti arăt eu cum se face!”
Dacă eu as fi fost în locul persoanelor vizate m-as fi simtit foarte neplăcut dar,
bineînteles, mi-as fi ascuns iritarea. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant si un
simt al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de interpretare nemiloasă.
Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset
fermecător si putin răgusit, asemănător cu cel de pe scenă.
M-am întors brusc si am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu
buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment – Lady Edgware, cunoscută
mai bine sub numele de Jane Wilkinson.
Am realizat imediat că mă înselasem în deductiile mele. Întreaga ei atitudine si
expresia ei de încântare si amuzament sustineau contrariul.
La finalul imitatiei, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea
seară, un bărbat înalt si extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe
care l-am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular
la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în productii ale marelui
ecran.
– Este minunată, nu-i asa? îi spuse Lady Edgware însotitorului ei.
– Jane, se pare că te-a emotionat profund, îi răspunse acesta râzând.
– Ei bine, este într-adevăr fermecătoare! Chiar mai talentată decât as fi crezut.
Carlotta Adams începu o nouă imitatie si n-am apucat să aud comentariul lui
Bryan Martin.
Însă, ceea se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidentă mai mult decât
stranie.
După reprezentatie, eu si Poirot am mers să cinăm la Savoy.
La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin si alte două persoane
pe care nu le cunosteam. În timp ce-i atrăgeam atentia lui Poirot asupra acestui lucru,
un alt cuplu se aseză în apropierea noastră. Chipul femeii îmi păru familiar, însă,
pentru moment, nu am reusit să-i atribui vreun nume.
Mi-am dat brusc seama că femeia pe care o priveam cu stăruintă era Carlotta
Adams. Nu-l cunosteam pe cel care o însotea, un bărbat îngrijit, cu trăsături plăcute si
cumva distrate, dar cu sigurantă nu genul care să-mi provoace admiratia.
Carlotta Adams purta o rochie neagră foarte discretă. Fizionomia sa nu oferea
nimic care să-ti atragă atentia în mod deosebit, mobilitatea si sensibilitatea trăsăturilor
pretându-se foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau usor
expresia unui alt chip.
I-am împărtăsit reflectiile mele lui Poirot si el mă ascultă cu capul plecat, înclinat
usor înspre mine, în acelasi timp aruncând o privire atentă către persoanele de la cele
două mese în discutie.
– A! Deci ea este Lady Edgware! Am văzut-o adesea jucând. Este o belle femme!
– Si, în plus, o actrită excelentă.
– Posibil.
– Nu pari prea convins.
– Totul depinde de rolul care îi este rezervat, dragul meu prieten. Dacă este în
centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine o actrită perfectă. Dar mă
îndoiesc că ar face fată onorabil unui rol secundar sau unui rol de compozitie. Piesa
trebuie scrisă despre ea si pentru ea. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru
care nu există nimic în afară de ele însele. Aceste femei se expun la grave pericole,
adăugă el după o scurtă pauză.
– Ce pericole? L-am întrebat, surprins.
– Acest cuvânt te miră, mon ami. Îl mentin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie
nu vede decât un singur lucru – pe ea însăsi. Femeile de acest gen nu observă nimic
din pericolele si riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale si
relaŃiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viată. Si astfel,
mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul.
Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m-as fi
gândit niciodată la asa ceva.
– Si despre cealaltă ce ai putea spune?
– Despre domnisoara Adams? replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei si
zâmbind. Ce ai dori să-ti spun despre ea?
– Doar primul lucru care-ti vine în minte.
– Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care-ti spun cine esti
cu adevărat.
– Ei bine, cred că te-ai descurca mai bine decât multi dintre ei, am continuat eu
jocul început de Poirot.
– Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat.
Nu stiai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni,
dorinte si atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c’est vrai. Oricare
dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar
una este adevărată.
– Nu si în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind.
– În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect constient de faptul că m-ai
considerat întotdeauna puŃin vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană
foarte modestă.
Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul.
– Tu? Modest?
– Chiar asa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustata mea mai mult decât ar
trebui, pentru că n-am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparaŃie.
– Esti în perfectă sigurantă, pentru că nici nu există vreuna, i-am răspuns scurt.
Să înteleg că nu doresti să risti o părere despre Carlotta Adams?
– Elle est artiste! Nu cred că as putea adăuga ceva în plus.
– Si după tine, viata ei nu este presărată cu pericole ca acea a lui Lady Edgware?
– Cu totii ne strecurăm printre obstacole, rosti Poirot cu o voce gravă. Primejdiile
ne vor astepta întotdeauna la orice cotitură. Însă, ca să-ti răspund la întrebare, cred că
domnisoara Adams va reusi în viată. Nu-i lipseste prezenta de spirit si, fără îndoială ai
remarcat deja, e evreică.
Mărturisesc că îmi scăpase acest detaliu si, acum, uitându-mă cu atentie,
sesizam pe fata sa urme de origine semită. Poirot încuviintă din cap si continuă:
– Iată motivele pentru care va triumfa, cu toate că există totusi un obstacol la
care va trebui să fie atentă.
– Care?
– Dragostea pentru bani. O astfel de pasiune ar putea-o îndepărta de calea
precaută pe care a ales-o.
– E o primejdie pentru oricare dintre noi.
– Sunt de acord, însă în acelasi timp, tu sau eu am sesiza pericolul, am cântări
argumentele pro si contra. Când dragostea pentru bani este atât de profundă, nu mai
vezi decât banii si orice altceva trece pe un plan secundar.
Tonul lui serios mă făcu să zâmbesc.
– Se pare că Esmeralda, regina Tiganilor, este în mare formă în această seară,
l-am tachinat pe Poirot.
Fără a se emotiona, micul detectiv belgian reluă:
– Psihologia este un domeniu interesant. Si, un criminolog devotat nu poate
exclude studiul psihologiei, pentru că nu actul în sine este important, ci motivul care a
dus la acest act. Mă asculti, Hastings?
L-am asigurat de atentia mea completă.
– Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la
un caz mă îndemni să măsor urme de pasi, să analizez scrumiere sau să mă întind pe
podea pentru a examina cine stie ce detaliu. Te-ai gândit oare vreodată că asezat
comod într-un fotoliu, cu ochii închisi, poti găsi mai usor solutia unei probleme, pentru
că atunci vezi lucrurile cu ochii mintii?
– Nu este si cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau
asezat într-un fotoliu cu ochii închisi.
– Am observat, continuă Poirot. Si mi se pare surprinzător. În astfel de momente,
creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înversunare si nu să se scufunde într-un
somn linistit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea
celulelor cenusii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care putem să ne
încredem pentru a ajunge la adevăr…
Recunosc că l-am auzit pe Poirot de atâtea ori mentionând celulele lui cenusii,
încât mi-am creat un obicei de a-mi îndrepta atentia spre altceva când vine vorba
despre ele. Si de această dată, mi-am ocupat timpul observând cele patru persoane de
la masa alăturată. Când monologul lui se apropie de sfârsit, i-am atras atentia
chicotind:
– Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu-si mai poate lua ochii de la
tine.
– Fără îndoială, a fost informată asupra identitătii mele, replică Poirot, făcând un
vădit efort pentru a părea indiferent.
– Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganta mustătii tale.
– Tocmai pentru că este unică, recunoscu Poirot, mângâindu-si podoaba discret.
„Peria de dinti” pe care voi ati adoptat-o mi se pare o oroare, o atrocitate, o crimă
împotriva generozitătii Naturii. Asa că te implor, bunul meu prieten, să-ti lasi mustata
să crească.
– Măi să fie! L-am întrerupt, ignorându-i rugămintea. Doamna se ridică si se
îndreaptă înspre masa noastră. Bryan Martin încearcă să o oprească, dar ea este de
neînduplecat.
Jane Wilkinson se apropie hotărâtă de masa noastră. Poirot se ridică si salută.
Eu, la fel.
– Domnul Hercule Poirot, nu-i asa? zise vocea melodioasă si gravă a lui Jane
Wilkinson.
– El însusi, la dispozitia dumneavoastră, doamnă.
– As vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. Trebuie să vă vorbesc neapărat.
– Vă ascult, madame. Luati loc, vă rog.
– Nu, nu aici. Ci în particular. Vom urca de îndată în apartamentul meu.
Bryan Martin o ajunse din urmă si i se adresă dezaprobator:
– Jane, asteaptă cel putin până la sfârsitul mesei. Nu am terminat de mâncat si
nici domnul Poirot.
Însă Jane Wilkinson nu se lăsă prea usor convinsă:
– Ce importantă are, Bryan? Vom cina cu totii în apartament. Fii bun si dă
ordinele necesare. Si, Bryan…!
Se grăbi în urma lui Bryan, în timp ce acesta se îndepărta, si păru să-i soptească
la ureche ceva cu un ton hotărât. Scuturând din cap si ridicând din sprâncene, el se
împotrivi la început, însă tonul decisiv cu care ea îi vorbi din nou îl făcu să cedeze,
ridicând din umeri.
O dată sau de două ori în timpul acestei scurte discutii, Jane îsi întoarse privirea
înspre Carlotta Adams si m-am întrebat dacă ceea ce îi sugera avea vreo legătură cu
tânăra americană.
Multumită de rezultatul discutiei, Jane reveni la noi.
– Să urcăm repede, zise, aruncându-mi un zâmbet strălucitor.
Si, fără să se sinchisească dacă invitaŃia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre
lift.
– Domnule Poirot, reluă ea, doar norocul v-a scos în calea mea în această seară
si nu-mi vine să cred cum totul pare să fie în favoarea mea. De ceva vreme, mă frământ
si mă întreb ce să fac, si când v-am văzut la masa alăturată, mi-am zis: „Domnul Poirot
îmi va spune ce să fac”. Se opri pentru un moment pentru a-i spune liftierului: La
etajul doi!
– Dacă vă pot fi de folos cu ceva…, începu Poirot.
– Sunt sigură. Mi s-a spus că sunteti un om extraordinar. Si dacă există cineva
care mă poate ajuta să ies din necazul în care mă aflu, dumneavoastră sunteti cel mai
potrivit.
La etajul doi, Jane Wilkinson ne însoti de-a lungul culoarului si, oprindu-se în
dreptul unei usi, ne conduse într-unul dintre apartamentele cele mai luxoase ale hotelului
Savoy.
Aruncându-si capa de blană albă pe un scaun si poseta ornată cu pietre
pretioase pe masă, actrita se afundă într-un fotoliu si declară:
– Domnule Poirot, într-un fel sau altul, trebuie să scap de sotul meu!
***
Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.
- Pavel Corut – Romane Autobiografice [5/5 ] - 15 iulie 2022
- Pavel Corut – Romane de Dragoste si Poezii [4/5 ] - 8 iulie 2022
- Pavel Corut – Seria Arta Succesului [3/5 ] - 1 iulie 2022
- Pavel Corut – Seria Octogonul [2/5 ] - 24 iunie 2022
- Pavel Corut – Viata si opera literara [1/5 ] - 18 iunie 2022
- Expoziție de Carte veche la MNLR - 20 mai 2022
- Vorbim despre învățătura și practica Dzogchen - 12 mai 2022
- Secrete de Scriitor: Eva Anca Hamza - 20 aprilie 2022
- Lansare de carte – Actorie sau magie - 8 aprilie 2022
- Eveniment – Muzeul National al Literaturii Romane - 1 aprilie 2022
