Amintiri despre Eminescu de Ioan Slavici – partea 3

Amintiri despre Eminescu omul

Eminescu – omul III
de Ioan Slavici

Eminescu era de o vigoare trupeasca extraordinara, fiu adevarat al tatalui sau, care era munte de om, si ca fire, gradina de furmusete, si ar fi putut sa ajunga cu puteri intregi la adanci batranete dac-ar fi avut oarecare purtare de grija pentru sine insusi si-ar fi fost inca de copil indrumat a-si stapani pornirile spre exces.

El era insa lipsit cu desavarsire de ceea ce in viata de toate zilele se numeste egoism, nu traia prin sine si pentru sine, ci pentru lumea in care-si petrecea viata si pentru ea.

Trebuintele, suferintele si durerile, intocmai ca si multumirile lui individuale, erau pentru dansul lucruri nebagate-n seama.

Ceea ce-l atingea pe el erau trebuintele, suferintele, durerile si totdeauna rarele bucurii ale altora.

De aceea, zicea el, ca sunt multe dureri si putine placeri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindita-n sufletul lui.

Nu l-au inteles si nu sunt in stare sa-i patrunda firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiintei lui individuale.

El niciodata nu s-a plans de neajunsurile propriei sale vieti si niciodata nu a dat pe fata bucuria izvorata din propriile sale multumiri.

Flamand, zdrentuit, lipsit de adapost si rabdand in ger, el era acelasi om senin si vesnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora.

Intreaga lui purtare de grija era deci numai pentru altii, care, dupa parerea lui, nu puteau sa gaseasca in sine insisi mangaierea pe care o gasea el pierzandu-se in privirea lumii ce-l inconjura.

“Nenorocirea cea mare a vietii e – zicea el – sa fii marginit sa nu vezi cu ochii tai, sa stii putine, sa intelegi rau, sa judeci stramb, sa umbli orbecaind prin o lume pentru tine pustie si sa fii nevoit a cauta afara din tine compensatiuni pentru munca grea a vietuirii”.

Lui nu-i trebuiau nici bogatii, nici pozitiune, nici trecere-n societate, caci se simtea fericit si fara de ele, si din acest simtamant de fericire individuala pornea mila lui catre cei multi si nemarginitul lui dispret fata de cei ce-si petrec viata-n flecarii ori sporesc durerile omenesti.

In intreaga lui opera scrisa nu este o singura nota de ura, si noi, care-l stim in toate amanuntele vietii lui, am ramas adeseori uimiti de firea lui ingaduitoare fata cu cei ce se faceau vrednici de a fi urati.

Dispretul lui se dedea insa pe fata fara de nici o teama si adeseori si fara de mila si mai ales aceasta facea pe multi sa se fereasca de dansul.

Daca n-a fost egoist in intelesul comun al cuvantului, inca mai putin a fost vanitos ori stapanit de ambitiune: pornirea lui covarsitoare era amorul propriu si nimic nu era in el mai presus de simtamantul de dignitate.

“Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot sa-mi permit eu”.

Eminescu nu era insa in stare sa minta, sa treaca cu vederea reaua credinta a altora, sa taca si, atunci cand era dator, sa vorbeasca, sa maguleasca roi chiar sa linguseasca pe cineva, si-n gandul lui cea mai invederata dovada de iubire si de stima era sa-i spui omului si-n bine, si-n rau adevarul verde-n fata.

El era in stare sa se umileasca, sa staruie, sa cerseasca pentru vreun nevoias: pentru sine insusi cu nici un pret.

Vorba lui era vorba si angajamentul luat de dansul era sfant.

Niciodata el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea indeajuns pregatit ori pe care nu era gata sa le poarte cu toata inima.

Orisicat de pornit ar fi fost si orisicat de des s-ar fi pierdut in ganduri, el nu uita niciodata sa-si faca datoria, era totdeauna la locul lui si alerga dupa creditorii sai, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un pret.

In mijlocul societatii in care i-a fost dat sa-si petreaca viata, un asemenea om nu putea sa faca cariera, nici sa-si creeze pozitiune.

“Cand oamenii au trebuinta de tine – zicea el adeseori -, alearga sa te caute, sunt insa foarte multumiti cand pot iar sa scape de privirea ta patrunzatoare si de gura ta cea rea”.

Dac-ar mai fi putut sa traiasca, el fara indoiala s-ar fi impus in cele din urma. E putin ceea ce a facut el in timpul scrutei si mereu zbuciumatei lui vieti, si numai putini isi vor fi putand da seama despre ceea ce am pierdut noi prin strangerea vietii lui sufletesti.

 

ABONARE

Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.

About Mirela-Carmen

Scriitor, traducător de cărți, inginer, project-manager, content marketing strategist, blogger, îndrăgostită de joaca cu energiile, veșnică studentă în căutarea Adevărului Suprem, extrem de mândră mamă și adorată soție… acestea sunt doar câteva cuvinte prin care mă descriu… pentru tine.
În clipa în care am înțeles că adevărata putere de a schimba lumea, de a o face mai bună, stă DOAR în mâinile scriitorilor, prin puterea cuvintelor și a intențiilor din spatele acestora, nu am mai stat mult pe gânduri.
Drept rezultat, mi-am făcut un scop în viață din a ajuta (in masura posibilitatilor) pe oricine dorește să devină scriitor și autor de carte deoarece, cred cu tărie că, lumea strălucește mai tare atunci când… scriitorii scriu.

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici