AZI E ZI DE POVESTE!

Azi vreau să ne destindem puțin cu o scurtă poveste scrisă la început de martie și inspirată  de evenimentele ce sărbătoresc femeia la început de primăvară. Traduse prin perspectiva proprie.

EU SUNT FEMEIA!

Era ceva cu-această zi…

…Trăia închisă-n propriul trup de prea mult timp. De prea multă uitare apăsătoare se acoperise, cu prea multă frică de viață se înveșmântase. Din vremurile dintâi oamenii o prigoniseră înflăcărați de nebunie și totuși dintotdeauna o căutaseră înfrigurați să-și aline suferința la pieptul ei.

I-au spus în multe feluri milenii de-a rândul însă numele adevărat nici chiar propriile ei buze nu și-l puteau rosti. Bântuia pământul în lung și în lat, împărțind dezmierdare și alint, lacrimi și extaz, punți spre viață. Plutea legănat pe albiile înspumate sau adia lin în zefirul amiezii. O puteai simți chiar și în mireasma florilor de mai sau sub talpa-ți grăbită călcând verdele tăios.

Stigma vineție îi înfierase pântecul acum un infinit de-apusuri, deși în el purta întreg pământul. În cârca-i nădușită căra și-acum blesteme sfâșietoare, deși nu le-asmuțise ea. Tălpile ei sfințeau țărâna cu fiecare răsărit deși-i sfârâia trupul la fiecare suliță de rază. În inima ei viața își spăla straiele de sărbătoare lăsând în urmă doar miasme îmbibate de durere. Crestate-n coastele ei, atârnau moale apocalipsele istoriei. Chipul ei suav anima foșnetul pădurilor la fiecare chemare tânguită deși cărbunii stinși din ochii ei trădau o moarte necerută. Doar brațele-i sculptate-n alb legănau amintirea îmbietoare a unui timp în care-și va aduce aminte cine este. Doar suflul acestui dor lăuntric o mai ținea să nu se-mprăștie fără de urmă…Ah, de l-ar fi putut hrăni îndeajuns să-i dea putere…L-ar fi ținut la sânu-i marmorat o-ntreagă eternitate…și-apoi…de n-ar fi fost de-ajuns s-ar fi plăsmuit în sânge toată, doar să-i atingă-n vene suflare de viață…plutea în ființa ei o vagă aducere aminte că-n el, în acest dor mistuitor, îi stă cuibărită eliberarea…Legiuni întregi de suflete simțea că-i stau alături, ațâțate de himera înfrângerii uitării…

Da, ăsta era neajunsul ei cel mai mare ce îi ardea carnea adânc…uitarea nemiloasă a cine este cu adevărat. Rănile unei întregi oștiri luate cu asalt de cruzimea dușmanului ar fi fost mai ușor de dus decât greutatea acestei uitări. Jalea cea de pe urmă să i se fi așternut înainte și n-ar fi putut mișca o lacrimă pe obrazul ei încremenit. Focuri mistuitoare să o fi cuprins și n-ar fi putut îneca în flăcările lor apăsarea din pieptul ei. Munți uriași de-ar fi călcat-o în picioare, s-ar fi bucurat să nu mai fie. De când nimicul luase ființă, suflase peste ea simțirea uitării. Molima nemuririi îi furase apoi viața strop cu strop. Căci blestem mai mare ca acesta nu fusese grăit peste lumi. Să fii binecuvântarea vieții înseși, fără să-ți mai aduci aminte rostul tău divin. Din freamătul uitării prăfuite, simții, îngenunchind cutremurător, gustul sărat al acelui moment…era ceva cu-această zi…îi șoptise ei vântul fără trup că s-ar putea să vină ziua în care va plesni de-atâta amărăciune adunată în această îmbrățișare strânsă a morții cu viața, în care trăise încleștată dintotdeauna…

Cu-această greutate atârnându-i la gât, soarele se ascunse plângându-și sfârșitul, apele își înghițiră seva, copacii își smulgeau rădăcinile împietrite, munții bulgăreau văzduhul cu rotocoale de mâzgă clocotită, pământul își izbea piepții de ceruri, stelele se răzvrătiră topind văzduhul, ploua cu îngeri de aramă, creația întreagă se aruncă în hăul negăsirii și fața lumii amenința să se prăbușească în colbul neantului. Căci așa inimă grea nu arase nicicând ogorul eonilor. Trecu așa vreme de-o clipire de gene, clipire care arunca acum tunător la picioarele ei rămășițele veșniciei.

Din mijlocul haosului înghețat, rupând cu ușurință toate baierele ruginite ale universului, un dor nebun îi încinse ființa, înflorind în ea asemeni unei primăveri. Era dorul nespus care-i mocnise de veacuri în fire, pe care-l dorise și pe care-l crescuse clipă cu clipă…dorul a ceva ce fusese dar uitase și care-acum îi așternea în palme darul aducerii-aminte, al regăsirii și al eliberării…Se scutură semeață de toate frigurile amărăciunii, simțind pe limbă pentru prima oară gustul dulce al reamintirii…Simți sub ea pământul cum își explodează fericirea în miliarde de petale colorate, cum copacii își împreunează crengile în rugăciuni de mulțumire, cum mările își înalță valurile de bucuria reîntâlnirii, cum crestele semețe își pleacă binecuvântarea asupra ei, cum luna se prinde-n hora sorilor scânteietori întâia oară, cum cerul își deschide aripile spre a-și primii înapoi îngerii pierduți.

Ahhh…era într-adevăr ceva cu-această zi, așa cum inima îi presimțise de veacuri…Iar buzele îi cântară peste lumi cele dintâi cuvinte…EU SUNT FEMEIA!…

Mereu de-atunci, primăvara-mărturie revine an de an să ne trezească din iarna uitării și să ne reamintească taina regăsirii de sine ca într-un legământ nerostit!

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.