Cantecul Lebedei
Cantecul Lebedei
de
Agatha Christie
Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai sosise în metropolă.
Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.
— O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?
Domnişoara dădu din cap că nu.
— Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aştept de o oră.
Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a camerei
se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită intră grăbită.
— Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutăţile, Elise.
Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer.
— Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimişi la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très
comme il faut, un domn ofiţer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!
Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoţie. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu creionul cuvintele „trandafiri roşii”. Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece minute se scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat,
camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.
— Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt punctuală?
Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice.
Dacă datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.
— Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa?
— Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colţ.
Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul.
— Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!
Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.
— Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacţie nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o voce frumoasă.
— Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum New Yorkul.
— Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa.
Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.
— Absolut sigur! Spuse Cowan.
Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.
— Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?
Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.
— Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” şi de două ori în „Aida”.
— Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.
— Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.
— Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.
— Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.
— Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.
— Şi Emile Lippi.
— Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi – broscuţa aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe faţă!
— Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească.
— Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.
— Bine, vom vedea, vom vedea…
Era prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreţii plini de temperament.
— În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.
— Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.
— E un băieţaş drăguţ, cântă frumuşel.
— Şi Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.
— El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!
— Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeţii.
Tuşi şi apucă un nou set de hârtii.
— Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.
Nazorkoff se strâmbă.
— Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan.
— Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o grămadă de bani. Bravo!
Din nou Cowan răsfoi hârtiile.
— Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi.
— Rustonbury?
Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva.
— Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraş… Sau un sat, nu-i aşa?
— E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.
— Butterfly”? Cowan dădu din cap.
— Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.
Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă.
— Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.
— Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.
— Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut… Sări deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape rezervat.
— Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiţie – opera trebuie să fie „Tosca”.
Cowan se uită nesigur.
— Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, scenografia şi toate celelalte.
— Tosca” sau nimic.
Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap şi se ridică.
— Am să văd ce pot face, spuse el calm.
Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea.
— E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.
— E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.
— Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza.
Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreţilor despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpăţânare:
— Oricum, cântă aria „Vissi D’Arte” culcată pe burtă.
— Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare!
Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.
— Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva impresionează, ştii!
— Nimeni nu poate cânta „Vissi D’Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.
— Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată.
— Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil.
Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse din zbor:
— În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia lungi.
II
Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii şi nimic altceva.
Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soţiei sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai divorţuri şi droguri, precum şi o
fantezie poetică cu o scenografie cubistă.
Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi toată crema londoneză se
îndrepta cu maşina într-acolo ca să fie de faţă.
Doamna Nazorkoff şi însoţitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa.
Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai
minunată şi binevoitoare. Cowan era plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.
După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura.
„Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.
Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.
— Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi repede!
— Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?
— Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!
— Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva?
Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.
— Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.
— Mor, gemea omuleţul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi răsucindu-se pe pat…
— Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.
Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă.
— Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.
— N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.
— Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi.
— Am fost otrăvit.
— Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.
Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră.
— Ce ne facem? Întrebă ea.
Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.
— Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.
— Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.
— Bréon?
— Da, Edouard Bréon, ştiţi, celebrul bariton francez. Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.
— A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa?
— Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine.
Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Bréon îşi dădu seama să nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, prinţi şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul.
Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum îşi închipuise c-ar
fi trebuit să se întâmple. Aşa că a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei Rustonbury.
— Fara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…
— A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.
— Nu e un cântăreţ mare, zise Bréon.
Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.
— Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui!
— N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul dramei.
Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce să te aştepţi de la cântăreţii aceştia; manifestau atâtea gelozii şi antipatii ciudate. Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.
— L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său.
Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deşi se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.
— Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!
Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simţea jignită.
— Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.
Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar primadonei îi scăpă un uşor oftat.
— Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine şi mi-a venit în ajutor.
Paula râse încetişor.
— Sunteţi prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! Nimeni nu vă putea întrece!
— Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat şi acum… Gata!
— Ba nu, în seara asta.
— E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.
— Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!
Francezul se înclină.
— Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.
— E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, sublinie lady Rustonbury.
— Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D’Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică.
Nazorkoff dădu din cap.
— Asta vine mai târziu, zise ea liniştită.
— Aşa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.
Ridică din umeri a regret.
— Cum adică a fost proastă?
Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.
— Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.
Blanche Amery îl privea cu intensitate.
— Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea.
— Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara aceea?
— Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.
— Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.
Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.
— Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu?
Francezul ridică din umeri.
— Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă.
Nazorkoff râse cu poftă.
— Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.
S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînţeles din partea Paulei.
Majordomul apăru în prag.
— Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.
— Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!
III
În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toţi şopteau unii către alţii: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie.
Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deşi nu se mai afla la
apogeul gloriei, îl interpretă totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în conţia sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a şi-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.
De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei graţios de a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente.
Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el murmură:
— În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime sentimentele ca ea.
Leconmere îl aprobă.
Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – şi apoi linişte şi din nou sunetul îndepărtat al tobelor.
Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.
„Vissi d’arte, vissi d’amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.
Era vocea unui copil uimit, uluit. Apoi ea îngenunche încă o dată implorându-l până în clipa când intră Spoletta. Tosca, extenuată, cedează şi Scarpia rosteşte cuvintele sale cu dublu înţeles care vor hotărî destinul tuturor. Spoletta pleacă. După aceea, urmează momentul dramatic în care Tosca, ridicând paharul cu vin cu mâna tremurândă, observă cuţitul pe masă şi-l ascunde la spate.
Bréon se ridică, frumos cum era, întunecat, plin de pasiune. „Tosca, finalmente mia” Lovitura fulgerătoare a cuţitului şi şuieratul de răzbunare al Toscăi:
— Questo e il baccio di Tosca” (Acesta e sărutul Toscăi!).
Niciodată nu interpretase Nazorkoff cu atâta măiestrie actul de răzbunare al Toscăi. Acele ultime şoapte aspre: „Muori dannato” şi, apoi, cu o voce ciudată, liniştită care umplu teatrul:
— Oggi gliperdonol (Acum îl iert!)
Blânda muzică sfâşietoare începu odată cu ceremonialul prin care Tosca aşează câte un sfeşnic de-o parte şi de alta a capului şi crucifixul pe pieptul lui; a urmat o ultimă clipă, în dreptul uşii, când privi înapoi; se auzi bătaia tobelor în depărtare şi cortina căzu.
De data aceasta, spectatorii izbucniră în aplauze frenetice, dar de scurtă durată. Cineva ieşi repede dintr-o latură şi-i vorbi lordului Rustonbury, Acesta se ridică şi după câteva clipe de consultări, se întoarse şi făcu semn către sir Donald Calthorp, care era un eminent medic.
Aproape imediat,ştirea se răspândi în sală. Ceva se întâmplase: Un accident, cineva era rănit foarte grav. Unul dintre cântăreţi apăru în faţa cortinei şi anunţă că domnul Bréon
avusese, din nefericire un accident, că opera nu mai putea continua. Din nou, un zvon făcu ocolul sălii: Bréon fusese înjunghiat, Nazorkoff îşi pierduse minţile, îşi trăise rolul atât de intens încât îl înjunghiase cu adevărat pe partenerul său. Lordul Leconmere vorbea cu ambasadorul când cineva îl atinse pe braţ şi, întorcându-se, dădu cu ochii de Blanche Amery.
— Nu a fost un accident, spunea fata. Sunt sigură că nu a fost un accident. N-aţi auzit, chiar înainte de cină, ce povestea el despre fata din Italia? Fata aia este Paula Nazorkoff. Imediat, ea a susţinut că este rusoaică, dar eu l-am observat pe domnul Cowan uitându-se uimit. Ea trebuie să-şi fi luat un nume rusesc, dar el ştie prea bine că ea e italiancă.
— Draga mea Blanche, o opri lord Leconmere.
— Vă spun că sunt sigură de asta. Ea are un ziar ilustrat în dormitor, deschis la pagina pe care domnul Bréon e fotografiat în casa lui de la ţară din Anglia. Ea ştia înainte de a veni aici! Cred că i-a dat ceva bietului aceluia de italian ca să se îmbolnăvească.
— Dar, de ce? Strigă lordul Leconmere. De ce?
— Nu înţelegeţi? Este povestea Toscăi pe viu. El a dorit s-o aibă în Italia, dar ea i-a fost credincioasă iubitului său şi s-a dus la el să încerce să-l determine să-i salveze iubitul şi Bréon s-a prefăcut că o va face. În schimb, l-a lăsat să moară. Şi acum, în sfârşit, a sosit ora ca ea să se răzbune. N-aţi auzit cum a şuierat „eu sunt Tosca”? I-am văzut faţa lui Bréon şi-atunci el a înţeles… A recunoscut-o!
În cabina ei, Paula Nazorkoff stătea nemişcată, cu o haină albă de hermină pe ea. Cineva bătu la uşă.
— Intră, spuse primadona.
Elise intră. Plângea cu sughiţuri.
— Madame, madame, el a murit! Şi…
— Da?
— Madame, cum să vă spun? Sunt doi domni de la poliţie aici; vor să vă vorbească.
Paula Nazorkoff se ridică drept în picioare.
— Mă duc eu la ei, spuse liniştită.
Scoase un colier de perle de la gât şi-l puse în mâinile franţuzoaicei.
— Astea sunt pentru tine, Elise; ai fost o fată bună. Eu n-o să am nevoie de ele acolo unde mă duc. Înţelegi, Elise? N-o să mai cânt „Tosca” din nou.
Rămase o clipă lângă uşă, cu privirea mângâind lucrurile din cabină, ca şi cum îşi rememora treizeci de ani de carieră. Apoi încet, printre dinţi, murmură ultimul vers dintr-o altă operă: „La commedia e finita!”
Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.
- Pavel Corut – Romane Autobiografice [5/5 ] - 15 iulie 2022
- Pavel Corut – Romane de Dragoste si Poezii [4/5 ] - 8 iulie 2022
- Pavel Corut – Seria Arta Succesului [3/5 ] - 1 iulie 2022
- Pavel Corut – Seria Octogonul [2/5 ] - 24 iunie 2022
- Pavel Corut – Viata si opera literara [1/5 ] - 18 iunie 2022
- Expoziție de Carte veche la MNLR - 20 mai 2022
- Vorbim despre învățătura și practica Dzogchen - 12 mai 2022
- Secrete de Scriitor: Eva Anca Hamza - 20 aprilie 2022
- Lansare de carte – Actorie sau magie - 8 aprilie 2022
- Eveniment – Muzeul National al Literaturii Romane - 1 aprilie 2022
