CARE E CEA MAI BUNĂ STARE PENTRU SCRIS?

Pentru mine e o întrebare căreia i-am găsit de curând dichisul…însă pentru multă vreme m-a bântuit chestiunea asta așa că am început să fac ceea ce obișnuiesc cel mai adesea, și anume, să-mi observ atitudinea mentală și emoțională pe care scriu.

Până să particip la cursul de scris organizat de Mirela, aveam impresia că scriitorii ăia publicați pe care îi putem cumpăra de pe rafturile unei librării, stau ei așa pe-o bancă-n parc sub clar de lună și hopa apare inspirația și încep să toarne pe hârtie cu nesaț. Noroc că așa bine mi-a fost spartă în bucăți și demistificată treaba asta încât am putut accepta că se poate scrie în multe feluri, mai mult sau mai puțin romanțate.

Eu una, am trecut prin diverse stări în fața foii goale, până s-o nimeresc pe cea care atrage muza…și pot spune că sunt mai multe stări emoționale ajutătoare în sensul ăsta. Dar, cel mai important pentru mine, am găsit și starea care funcționează când nimic nu funcționează.

Am observat cu toții cred și am simțit pe propria piele măcar o dată în viață că poveștile bune sunt cele scrise cu inima deschisă. Referitor la asta, am primit acum 1 an într-o sesiune terapeutică un sfat foarte fain care suna cam așa: ”Orice ai alege să faci, deschide-ți inima cu încredere și fă-o din adevărul ființei tale!” Și de atunci am încercat să aplic sfatul primit, deși cu rezerve la început. Chiar dacă poate pare ciudat, am concluzionat după ceva timp că pot face asta numai în scris. Pentru moment. Aici mi-e cel mai ușor să las garda jos. Și să mă transmit pe mine cea adevărată.

Apoi am mai observat eu, tot în timp, că mesajele care ating sufletul omului în felul cel mai minunat posibil sunt cele care conțin în ele emoția autentică. Avem ca ființe umane în dotarea noastră de bază acel filtru de a deosebi naturalul de fals, adevărul de minciună, firescul de nefiresc…e-adevărat, capacitatea de a filtra informațiile parvenite din mediul exterior diferă de la om la om, de aici și reacțiile noastre diferite asupra aceluiași fapt. Dar e foarte ok că e așa.

Prin urmare, după atentă analiză, am concluzionat că stările din care scriu dau forma, scopul și mai ales ”miezul” conținutului scrierii mele. Și pentru că emoțiile pe inimă deschisă sunt dătătoare de stări, iată câteva din cele care pe mine m-au ajutat până acum să intru în flow.

Starea de bucurie. E acea stare când alerg spre foaia de scris, adăugând cu euforie cuvânt după cuvânt, nu cumva să-mi scape esența celor relatate. E genul de scris frenetic care de multe ori, la prima privire, nu are sens…sau are, dar doar pentru mine. Fiindcă din starea asta scriu despre lucruri foarte personale, genul ăsta de scris trebuie șlefuit dacă ar fi să-l vadă și alte perechi de ochi. E printre puținele stări în care scriu și nu-mi pasă de regulile gramaticale sau de punctuație (prea mult).

Starea de observator e starea în care mă aflu cel mai des, deși lucrez să mai atenuez puțin din amploare. E o stare în care îmi place tare mult să mă aflu, recunosc, și pe care o aplic atât pentru ce se petrece în interior cât și pentru partea de exterior. E extraordinar să stai pe margine și doar să observi. Câtă și ce fel de înțelegere a lucrurilor aduce starea asta poți afla doar încercând. Și din ea scriu când am profunde conștientizări, momente de ”Aha” sau înțelegeri clare ale unui aspect. Sunt destul de concisă în relatare în starea asta, deci aș putea fi înțeleasă de aproape oricine și ”la cald”.

Starea de durere. E acea stare din care scriu când ”enough it`s enough” și în care nu e vorba că s-a umplut paharul, e vorba că nu mai am prin casă nici un pahar gol…toate sunt pline cu amărăciune. E acea stare care sigur ne e cunoscută multora dintre noi fiindcă pe astea nu le uiți ușor, când pur și simplu nu mai poți ține nimic înăuntru. Și scrisul devine atunci terapie. E mica desfătare prin care pot să-mi descarc sufletul îndurerat, să strig, să mă revolt, să sufăr și să-mi trimit tot necazul foii de hârtie. Descărcările astea sunt doar pentru mine și de multe ori după ce simt că am trăit suficient și am integrat procesul, ard foile cu intenția finală de purificare. E acel gen de scris vindecător. De cele mai multe ori se lasă la final cu curățenie generală pe toate planurile.

Starea de entuziasm. E, de obicei, acea stare în care sunt și din care scriu la începutul unui proiect, după ce particip la un curs care mi-a adus clarificări și informații utile, după o întâlnire cu prietenele în care am lucrat activ pe vindecare. De obicei scriu din emoția asta până mă doare mâna și nu vreau să ratez nici o părticică. Din același motiv scriu și foarte repede, să nu omit ceva. De cele mai multe ori scriu cu liniuță, secvențial, apoi revin, dezvolt și cizelez fiindcă de cele mai multe ori concluziile le transmit și altora din cercul meu apropiat (iar acum și vouă). E și acea stare din care scriu inspirată fiind de cineva care prin ceea ce transmite inspiră, la rândul lui. Fie că e vorba de un citat, de o vorbă auzită în treacăt, de o părere, de o conversație, de un coach, mentor sau terapeut, de cele mai multe ori le notez rapid în telefon și cu prima ocazie la îndemână, le dezvolt și desfac firul în patru, fapt la care sunt expertă dacă e să îl credem pe cuvânt pe soțul meu.

Starea de ”igienă spirituală” așa cum îmi place mie să-i zic e starea pe care o accesez intenționat, de obicei o dată pe săptămână și din care scriu succint concluziile bilanțului pe mai multe planuri pe care le urmăresc îndeaproape la propria-mi persoană. Fiindcă sunt de acord cu ideea că rezultatele trebuie să fie măsurate ca să poți trage concluzii adevărate. Seamănă cu acel bine cunoscut bilanț de final de an doar că eu îl fac de câte ori simt nevoia. Implică și setarea de intenții și obiective scriptic fiindcă am învățat de ceva vreme că asta ajută mult în manifestare. Mă împământează foarte bine exercițiul scrierii de acest fel precum și întreg procesul și îmi dă acces la inspirație pe mai multe paliere, nu doar la scris. Ce scriu aici e doar pentru ochii mei dar starea din care scriu mă servește energetic câteva zile bune.

Starea de nostalgie. Este stare de multe ori soră cu tristețea fiindcă sunt destul de atașată de trecut. Din starea asta scriu puțin tocmai pentru că scriu despre lucruri care au fost și nu mai sunt și asta mă face să oftez adânc, dar o fac cu intenția de a păstra vii niște amintiri care e posibil să le uit altfel. Sunt genul de lucruri pe care le scriu pentru a le transmite mai departe fetiței mele și seamănă cu notițele de jurnal. Aici scriu de la pocelile de cuvinte ale copilei din dotare gen ”Ațuța ăută” aka ”Rățușca cea urâtă” până la cum obișnuia bunica mea să se retragă o zi pe săptămână din activitatea gospodăriei de la țară pentru a face ceea ce numim noi acum ”a-ți lua timpul tău cu tine însăți” ori micile frânturi reținute din poeziile compuse de bunicul meu.

Starea meditativă. E de obicei starea în care scriu în jurnal. Nu fac asta zilnic ci doar atunci când simt că ceva trebuie musai consemnat. E și starea în care îmi urmăresc propria ciclicitate în corp și în care trag concluzii despre ce sau ce nu e potrivit pentru mine ca desfășurare în timpul unei luni. Fac asta de curând și am concluzionat că are mare importanță inclusiv asupra procesului de scris.

Starea de scriere programata. Aici intră scrisul obligatoriu, de ”exersare a mâinii” și e singurul care nu-mi face deosebită plăcere dar, când situația o cere, musai să-l pun în aplicare fiindcă sunt expertă în amânare. Dar, în general, ce implică ”trebuie” mă irită incredibil. Ce pot să spun despre tipul ăsta de stare e că, de cele mai multe ori, doar pornirea e grea. Restul curge. Mai mult sau mai puțin sacadat. Iar pentru cazul în care e sacadat rău de tot, recomand pentru un spirit analitic niscai ajutor ”ciocolatic”, ”alcoolitic” sau duhovnicesc ca să mă poată pricepe.

Starea de recunoștință. Ta-dam! Ultima dar cea mai importantă pentru mine! Pentru că așa cum ziceam la început, e starea care mă scoate din orice ecuație neinspirată în care mă aflu. E și starea în care îmi place să fiu, în general. Și dacă nu este, pur și simplu, mi-o creez. De exemplu, obișnuiesc să fac des cu fetița mea exercițiul enumerării binecuvântărilor, în care, așa cum îi și spune numele, înșiruim câteva lucruri pentru care suntem recunoscătoare că există în viața noastră. Deși e posibil să aud și ”Sunt recunoscătoare că în sfârșit i-a ieșit supa de găluște mamei!”, e posibil să vină și răspunsuri care să fie, de ce nu, continuarea capitolului de carte tocmai început. Pentru că starea de recunoștință are darul de a umple. Inima, foaia, golurile. De-asta, atunci când nimic nu mai funcționează, apelez la energia acestei stări incredibile. Iar până acum nu m-a dezamăgit. Se întâmplă minuni pe foaie, fără excepție, pentru mine!

Așadar, dacă sunteți în pană de idei de scris, încercați în joacă una din stările enumerate și vedeți ce aduce inspirația în prag!

4 COMENTARII

  1. Starea de transă când sunt undeva,cândva,în lumea aceia despre care încerc să scriu !! Nu pot să scriu dacă nu mă aflu în epoca respectivă !

    • Cred că din starea asta de transpunere în epoca respectivă de care vorbiți rezultă poveștile acelea credibile și adevărate până la cel mai mic detaliu.

  2. Poate ca este bine sau nu,dar in acele momente devin regizorul care ii spune fiecarui personaj din carte ce are de facut.Daca doresti sa scrii cat mai fidel vremuri pe care nu le-ai trait si despre personaje pe care nu le-ai cunoscut risti mult ca sa gresesti. Dar,” ISTORIA ESTE POVESTE CONVENABIL TICLUITA !” spunea Napoleon .Si cred ca stia ce spune !!

    • Foarte adevărat!
      Îmi doresc tare mult să vă descopăr stilul de scris, încă de când am început proiectul de 90 de zile…
      Poate într-o zi ne încântați cu câteva rânduri!

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.