Cele Doua Diane – Lectura de Duminica

Cele Doua Diane de Alexandre Dumas

Cele doua Diane de Alexandre Dumas

 

 

.

Cele Doua Diane

(fragment)

PARTEA I Capitolul I

 

Un fiu de conte şi o fiică de rege

ERA ÎN 5 MAI, ANUL 1551. UN băiat de optsprezece ani şi o femeie de patruzeci, ieşind dintr-o căsuţă cu aspect modest, străbăteau satul Montgommery, situat în ţinutul Auge.
Tânărul se trăgea din acea frumoasă spiţă normandă, cu părul castaniu, cu ochii albaştri, cu dinţii albi şi buze trandafirii. Avea tenul proaspăt şi catifelat al oamenilor din nord, care uneori profită de pe urma frumuseţilor aproape feminine. Mai era, deasupra şi minunat clădit, cu trup unduios şi totodată puternic, având ceva din vigoarea stejarului, dar şi din supleţea trestiei. Era îmbrăcat simplu, însă elegant, cu o vestă scurtă de postav violet închis cu broderii aplicate, de aceeaşi culoare. Pantalonii bufanţi erau din acelaşi postav şi aveau aceleaşi ornamente ca şi vesta; cizmele de piele neagră erau înalte până peste genunchi, cum purtau pajii şi valeţii; o tocă de catifea, uşor înclinată într-o parte, umbrită de o pană albă, acoperea o frunte pe care se puteau lesne recunoaşte semnele calmului şi fermităţii. Calul său, al cărui frâu şi-l petrecuse pe sub braţ, îi urmă ridicând din când în când capul, adulmecând aerul şi nechezând la miasmele pe care i le aducea vântul.
Femeia părea să aparţină, dacă nu clasei de jos a societăţii, celei situate între această şi burghezie. Costumul îi era simplu, dar atât de curat, încât această curăţenie extremă părea să-i dea o notă de eleganţă. Tânărul o rugase de mai multe ori să se sprijine de braţul lui, dar ea îl refuzase mereu, ca şi cum această cinste ar fi fost mai presus de condiţia ei.

Colierul Reginei Alexandre Dumas
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Pe măsură ce străbăteau satul, pe potecă ce ducea spre castelul ale cărui turnuri masive se vedeau dominând burgul, era de remarcat un lucru şi anume că nu numai tinerii, dar chiar şi cei vârstnici îl salutau, plecându-se adânc, pe tânărul de optsprezece ani, care răspundea fiecăruia cu un semn prietenos din cap. Toţi păreau să-l recunoască de stăpân pe acest adolescent care, cum se va vedea în curând, nu ştia încă nimic despre sine.
Ieşind din sat, o luară pe poteca râpoasă pe coasta muntelui, pe care cei doi abia o puteau străbate alături.

Aşa că, după multe piedici şi după ce tânărul îi spuse tovarăşei sale de drum că ar fi primejdios pentru ea să meargă în urmă, femeia se hotărî să treacă înainte. Tânărul o urmă fără să scoată o vorbă. Fruntea să se plecase sub povara unei adânci îngândurări. Castelul către care se îndreptau cei doi pelerini, atât de diferiţi ca vârsta şi condiţie socială, era frumos şi totuşi de temut. În patru secole, zece generaţii ridicaseră această masă de piatră din temelii şi până la creneluri; ea însăşi un munte, domina muntele pe care fusese clădită.
Ca toate edificiile din acea vreme, castelul conţilor de Montgommery nu era o clădire unitară. Părinţii îl lăsaseră moştenire fiilor şi fiecare nou proprietar adăugase câte ceva uriaşului de piatră, după nevoia sau capriciul său. Donjonul pătrat, fortăreaţa principală, fusese clădit sub ducii de Normandia. Pe urmă, nişte turnuleţe elegante cu creneluri şi câteva ferestre dantelate fuseseră adăugate severului donjon, care-şi înmulţea podoabele de piatră pe măsură ce trecea timpul, ca şi cum acesta ar fi făcut să rodească bogată vegetaţie de granit. Spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XII-lea şi începutul celei a lui Francisc I, o lungă galerie cu ferestre în ogivă completase seculara construcţie.
Din această galerie, dar mai ales din înălţimea donjonului, cuprindeai cu privirea multe leghe din dropiile bogate şi înverzite ale Normandiei. Căci, după cum am mai spus, comitatul de Montgommery, cu cele opt sau zece baronii ale sale, era situat în ţinutul Auge, astfel încât cele o sută cincizeci de fiefuri depindeau de tribunalele senioriale din Argentan, Caen şi Alencon.

În sfârşit cei doi ajunseră la marea poartă a castelului.
Ciudat lucru! De mai bine de cincisprezece ani măreţul şi puternicul donjon n-avea stăpân. Un bătrân intendent continua să strângă arenzile; slujitorii, care şi ei îmbătrâniră în această singurătate, continuau să aibă grijă de castelul ce-şi deschidea zilnic porţile ca şi cum stăpânul urma să se întoarcă şi care şi le închidea în fiecare seară ca şi cum stăpânul urma să vină a doua zi.

Intendentul îi primi pe cei doi vizitatori cu aceeaşi prietenie pe care fiecare o arăta femeii şi cu acelaşi respect pe care toţi păreau să-l acorde tânărului.
— Jupâne Elyot, spuse femeia care, după cum am văzut, mergea înainte, vrei să ne laşi să intrăm în castel? Am ceva de spus domnului Gabriel (şi arătă spre tânăr) şi nu i-o pot spune decât în sala de onoare.
— Treci, doamnă Aloyse, zise Elyot şi spune-i ceea ce ai de spus acestui tânăr unde vrei dumneata. Ştii că din nenorocire, nu va veni nimeni să vă deranjeze.
Străbătură sala armelor. Altădată, doisprezece bărbaţi crescuţi pe pământurile comitatului vegheau, fără încetare, în această sală. În cincisprezece ani, şapte dintre aceşti oameni muriseră şi nu mai fuseseră înlocuiţi. Mai rămăseseră cinci care continuau să îndeplinească acelaşi serviciu pe care-l făcuseră şi pe vremea contelui, aşteptându-şi, la rândul lor, sfârşitul.

Laleaua Neagra Alexandre Dumas
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Străbătură galeria şi intrară în sala de onoare.
Era mobilată ca în ziua în care ultimul conte o părăsise. Numai că, în această sală unde se aduna odinioară, ca într-un salon al unui senior suzeran, toată nobilimea din Normandia, de cincisprezece ani nu mai intraseră decât slugile ce făceau curăţenie şi un câine, câinele favorit al ultimului conte, care, de fiecare dată când intra acolo, îşi chema jalnic stăpânul; până într-o zi când, nemaivoind să iasă din cameră, se culcase la picioarele baldachinului, unde-l găsiseră mort în dimineaţa următoare.

Nu fără oarecare emoţie, Gabriel – să ne amintim că acesta era numele tânărului – intră în acest salon plin de vechi amintiri. Totuşi, impresia pe care i-o făcuseră acei pereţi sumbri, acel baldachin majestuos, acele ferestre atât
de adânc tăiate în zid încât, cu toate că era ceasul zece dimineaţa, ziua părea că se opreşte afară, impresia aceasta – zic – nu fu atât de puternică încât să-l distrugă măcar un singur moment de la motivul care-l adusese acolo, aşa încât, de îndată ce uşa se închise în urma sa, spuse:
— Haide, Aloyse, buna mea doică, deşi pari mai emoţionată ca mine, n- ai nici un motiv să amâni mărturisirea pe care mi-ai făgăduit-o. Acum, Aloyse, trebuie să-mi vorbeşti fără teamă şi mai ales fără întârziere. N-ai şovăit destul, doică – şi, fiu ascultător, nu te-am aşteptat îndeajuns? Când te întrebam ce nume am dreptul să port, din ce familie mă trag, ce fel de gentilom fusese tata, tu îmi răspundeai: „Gabriel, îţi voi spune toate astea în ziua când vei împlini optsprezece ani, vârsta la care un tânăr are dreptul să poarte spadă.” Or, astăzi, 5 mai 1551, când am împlinit cei optsprezece ani, am venit, doică, să te rog să-ţi ţii făgăduiala; numai că tu mi-ai spus, cu o solemnitate care aproape m-a speriat: „Nu în această umilă casă de văduvă a unui biet scutier, trebuie să-ţi arăt cine eşti, ci în castelul conţilor de Montgommery şi anume în sala de onoare a acestui castel.” Am urcat cu greu muntele Aloyse, am trecut pragul castelului, ne aflăm, în sfârşit, în sala de onoare, deci vorbeşte!
— Aşează-te, Gabriel, căci îmi vei îngădui să te mai numesc încă o dată astfel. Aşează-te, reluă ea, dar nu pe acest scaun şi nu pe acest fotoliu.

— Dar unde vrei să mă aşez, doică?
— Sub acest baldachin, spuse Aloyse, cu o voce din care nu lipsea o anumită solemnitate. Şi acum, ascultă-mă!
— Aşează-te şi tu, zise Gabriel.
— Îmi îngădui?
— Glumeşti, doică?

Femeia se aşeză pe treptele baldachinului, la picioarele tânărului care îndreptase spre ea o privire plină de bunăvoinţă şi de curiozitate.
— Gabriel, spuse doica, hotărâtă în sfârşit să vorbească – aveai doar câţiva ani când ţi-ai pierdut tatăl şi când mi-am pierdut soţul. Ai fost ca şi copilul meu, căci mama ta a murit aducându-te pe lume. Din ziua aceea, eu, sora de lapte a mamei tale, te-am iubit ca pe propriul meu copil. Văduva şi-a închinat viaţa orfanului. Aşa cum ţi-a dat laptele, ţi-a dat şi sufletul şi vei recunoaşte, nu-i aşa, că niciodată gândul meu n-a încetat să vegheze asupra ta.
— Dragă Aloyse, spuse tânărul, multe mame adevărate vor fi fost mai puţin bune decât tine şi ţi-o jur că niciuna nu mi-ar fi putut face mai mult bine decât mi-ai făcut tu.
— Toţi cei din jurul tău, reluă doica, s-au îngrijit de tine cu aceeaşi atenţie cu care te-am îngrijit eu. Don Jannet de Croisé, capelanul acestui castel, care a murit acum trei luni, te-a învăţat literele şi ştiinţele şi nimeni, după cum spunea el, nu te putea întrece în ceea ce privea scrisul, cititul şi cunoaşterea istoriei vremurilor trecute, mai ales a marilor familii ale Franţei. Enguerrand Lorien, prietenul cel mai bun al răposatului meu soţ, Perrot Travigny şi bătrânul scutier al conţilor de Vimoutiers, vecinii noştri, te-au învăţat să mânuieşti armele, lancea şi sabia, să călăreşti, în sfârşit, tot ce ţine de cavalerie şi cu prilejul serbărilor şi întrecerilor de la Alencon, date în cinstea nunţii şi încoronării regelui nostru Henric al II-lea, ai dovedit – sunt doi ani de atunci – că ai profitat din plin de lecţiile lui Enguerrand. Eu, biata neştiutoare, nu puteam decât să te iubesc şi să te învăţ să-l slujeşti pe Domnul; asta am încercat să fac întotdeauna. Cerul m-a ajutat şi astăzi ai optsprezece ani, iată-te un creştin cucernic, un senior atotştiutor un soldat curajos şi nădăjduiesc că vei fi demn de strămoşii tăi, monsenioare Gabriel, senior de Lorge conte de Montgommery.

Cei trei muschetari Alexandre Dumas
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Gabriel se ridică scoţând un strigăt.
— Conte de Montgommery, eu! Apoi reluă cu un surâs superb: Ei bine, nădăjduiam, deşi mă îndoiam: ştii, Aloyse, în visele mele de copil, i-am spus-o într-o zi Dianei. Dar ce faci la picioarele mele, doică? Ridică-te şi vino în braţele mele, măicuţă bună! Nu vrei să mă mai recunoşti de fiu, fiindcă sunt moştenitorul familiei Montgommery? Moştenitorul familiei Montgommery repetă el fără să vrea, îmbrăţişându-şi doica. Moştenitorul neamului Montgommery! Dar înseamnă că port unul dintre cele mai vechi şi mai glorioase nume din Franţa! Da! Don Jannet m-a învăţat, domnie cu domnie, generaţie cu generaţie, istoria nobililor mei strămoşi… A străbunilor mei!
Îmbrăţişează-mă încă o dată, Aloyse! Ce-o să zică Diana de toate acestea? Godengrand, episcop de Suez şi Opportune, sora sa, care trăiau sub Carol cel

Mare, mi-au fost străbuni. Robert de Montgommery a comandat una dintre armatele lui Wilhelm Cuceritorul, Wilhelm de Montgommery a purtat o cruciadă pe cheltuiala sa. Ne-am aliat de mai multe ori cu casele regale ale Scoţiei şi Franţei şi primii lorzi ai Londrei şi cei mai iluştri gentilomi ai Parisului îmi sunt veri, în sfârşit tata… Tânărul se opri abătut. Apoi reluă: Vai, cu toate astea, Aloyse, sunt singur pe lume. Acest mare senior este un biet orfan, acest urmaş al atâtor strămoşi regali n-are tată! Bietul tată! Vezi, Aloyse, acum plâng! Şi mama! Morţi şi unul şi celălalt… Vorbeşte-mi despre, ei, ca să aflu cum erau, acum când ştiu că sunt fiul lor. Iată, să începem cu tata… Cum a murit? Povesteşte-mi.

Aloyse tăcu. Gabriel o privi cu mirare.
— Te întreb, doică, reluă el, cum a murit tata!
— Monseniore, numai Dumnezeu ştie, spuse ea. Într-o zi contele de Jacques de Montgommery şi-a părăsit palatul în care locuia, pe strada Jardins- Saint-Paul din Paris şi nu s-a mai întors. Prietenii, verii l-au căutat în zadar. A dispărut, monseniore! Regele Francisc I a poruncit o anchetă care n-a avut nici un rezultat. Duşmanii săi, dacă a pierit victimă a vreunei trădări, au fost într-adevăr abili şi puternici. Nu mai aveţi tată, monseniore şi totuşi trupul lui Jacques de Montgommery lipseşte din capela castelului vostru, căci nu l-au mai regăsit nici viu, mei mort.
— Fiindcă nu l-a căutat însuşi fiul său, strigă Gabriel. Ah! Doică, de ce-ai tăcut atâta vreme? Mi-ai ascuns originea fiindcă aveam de răzbunat sau de salvat un tată?
— Pentru că trebuia să te salvez pe însuţi domnia-ta, monseniore!
Ascultă-mă… Ştii care au fost ultimele cuvinte ale soţului meu, Perrot Travigny, care avea pentru neamul domniei-tale o adevărată evlavie, monseniore? „Femeie, mi-a spus el cu câteva minute înainte de a-şi da ultima suflare, nu aştepta până mă vor îngropa, închide-mi doar ochii şi părăseşte Parisul, împreună cu copilul. Du-te la Montgommery, dar nu la castel, ci la căsuţa pe care o avem din mila seniorului… Acolo să-l creşti pe moştenitorul stăpânilor noştri, fără mare taină, dar şi fără zarvă. Oamenii noştri din ţinut îl vor respecta şi nu-l vor trăda. Ascunde-i mai ales lui însuşi originea. Dacă se va afla cine este va fi pierdut. Să ştie numai că este gentilom, e destul pentru demnitatea şi conştiinţa sa. Apoi, când vârsta îl va face prudent şi grav, când va avea, de pildă, optsprezece ani, spune-i cine e şi din ce neam se trage, Aloyse. Va judeca el însuşi ce trebuie şi ce poate să facă. Dar ai grijă pină atunci; duşmanii de temut, urî de neînvins îl vor urmări dacă e descoperit şi cei care au atins şi au lovit vulturul nu vor cruţa nici puiul.”
Mi-a spus asta murind, monseniore şi eu. Ascultându-i porunca, te-am luat, biet orfan de câţiva ani, care abia îl văzuseşi pe tatăl domniei-tale şi te- am adus aici. Se şi ştia despre dispariţia contelui şi se bănuia că duşmani cumpliţi şi neîndurători ameninţau pe oricine purta numele său. Cei din sat te-au văzut, te-au recunoscut fără îndoială, dar, printr-o înţelegere mută, niciunul nu m-a întrebat niciunul nu s-a mirat de tăcerea mea. La puţin timp după asta, unicul meu fiu, fratele de lapte al domniei-tale, bietul meu Robert, a murit de friguri. Domnul voise, se vede, să fiu cu totul supusă domniei-tale.

Contele de Monte Cristo Alxandre Dumas
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Toţi se prefăcură a crede că fiul meu supravieţuise şi totuşi toţi te tratau cu vădit respect, din pricină că semănai cu tatăl domniei tale şi la chip şi la inimă. Instinctul leului se deştepta în domnia-ta. Copiii din împrejurimi aveau obiceiul să se strângă în cete sub comanda domniei-tale; în toate jocurile lor erai în frunte şi niciunul n-ar fi cutezat să-ţi refuze această cinste. Tânăr rege al ţinutului, ţinutul e cel care te-a crescut şi te-a admirat, uitându-se cum te înalţi mândru şi frumos. Dijma celor mai de soi fructe, a recoltei venea acasă fără ca eu s-o fi cerut vreodată. Ţi-era rezervat totdeauna cel mai frumos cal. Don Jannet, Enguerrand, toţi copiii din casă şi slugile de la castel stăteau gata să-ţi îndeplinească poruncile şi domnia-ta le acceptai ca pe un lucru cuvenit. Erai plin de vitejie, de îndrăzneală, Făceai să se vadă în cele mai mici lucruri spiţa din care te trăgeai. Se mai povesteşte uneori, seara, cum într-o zi ai schimbat cu un paj două vaci de-ale mele pe un şoim. Dar aceste instincte şi aceste elanuri nu te trădau decât faţă de cei credincioşi şi ai rămas ascuns şi necunoscut celor răuvoitori. Zarvă mare a războiului cu Italia, Spania şi Franţa împotriva împăratului Carol Quintul a contribuit şi ea, slavă Domnului, să te apere şi iată-te, în sfârşit, ajuns sănătos şi la această vârstă la care Perrot mi-a îngăduit să mă mândresc cu judecată şi înţelepciunea domniei- tale. Dar, deşi atât de socotit şi de prudent, iată că primele vorbe pe care le rosteşti cer răzbunare şi gâlceavă.
— Răzbunare da, gâlceava nu! Aloyse, crezi deci că duşmanii tatălui meu mai trăiesc?
— Monseniore, nu ştiu; e mai bine s-o presupunem şi socot că odată ajuns la Curte, încă necunoscut, dar cu un nume atât ţie strălucit care va atrage privirile asupra domniei-tale, brav, dar fără experienţă, însufleţit de intenţii bune şi de dreptatea cauzei domniei-tale, dar fără prieteni, fără aliaţi, fără reputaţie personală, e lesne de presupus ce se va întâmpla. Cei care te urăsc te vor vedea venind, în timp ce domnia-ta nu-i vei vedea. Te vor lovi şi nu vei şti de unde pleacă lovitura şi nu numai că tatăl domniei-tale nu va fi răzbunat, dar şi domnia-ta monseniore, vei fi pierdut.
— Într-adevăr, Aloyse, iată de ce regret că n-am avut timpul să-mi fac prieteni şi puţină glorie… Ah, dac-aş fi ştiut de toate astea acum doi ani, de pildă… Dar, la urma urmei, nu-i decât o mică întârziere şi voi recâştiga eu zilele pierdute. Dealtfel, din anumite motive mă fericesc că am rămas în aceşti ultimi doi ani aici la Montgommery; mă voi duce la Paris, Aloyse şi, fără să ascund că sunt un Montgommery, pot foarte bine să nu spun că sunt fiul contelui Jacques; fiefurile şi titlurile nu-s mai puţin numeroase în neamul nostru decât în neamul regelui şi avem rude destul de sus puse atât în Anglia, cât şi-n Franţa, pentru ca să nu fiu recunoscut. Pot să iau numele de vicontele d’Exmčs, Aloyse ţi nu va fi nevoie nici să mă ascund, nici să mă arăt… Apoi aş putea găsi… Chiar ce-aş putea găsi la Curte? Mulţumită lui Enguerrand cunosc locurile şi oamenii. Să mă adresez conetabilului de Montmorency, acelui crud fariseu? Nu, aici sunt de aceeaşi părere cu tine, Aloyse… Mareşalului de Saint-Andrč? Nu-i destul de tânăr, nici destul de întreprinzător… Mai curând lui François de Guise… Da, asta e… la Montmedy, Saint-Didier, Bologhe a arătat din plin de ce e în stare. La el mă voi duce şi sub ordinele sale îmi voi câştiga prieteniile. La adăpostul numelui său îl voi cuceri pe al meu.

Cele o mie una fantome Alexandre Dumas
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

— Monseniorul îmi va îngădui să-i atrag atenţia, spuse Aloyse, că cinstitul şi credinciosul de Elyot a avut vreme să pună nişte sume bunicele deoparte pentru moştenitorul stăpânilor săi. Vei putea să ţii un echipaj regal, monseniore şi tinerii săteni, cu care pe vremuri te jucai de-a războiul, au datoria, ba vor fi chiar bucuroşi să te urmeze la război. E dreptul domniei tale de a apela la cei din jur, ştii doar, monseniore…
— Şi ne vom folosi, Aloyse, de acest drept, ne vom folosi…
— Monseniorul ar vrea acum să-i primească pe servitorii, slugile şi oamenii fiefurilor şi baroniilor sale, care ard de dorinţa de a-l saluta?
— Nu încă, buna mea Aloyse; dar spune-i lui Martin-Guerre să pună şaua pe un cal şi să mă însoţească. Am, înainte de orice, de făcut un drum prin împrejurimi.
— Nu cumva spre Vimoutiers, spuse Aloyse, surâzând cu oarecare maliţie.
— Da, poate… Nu-i sunt dator bătrânului meu Enguerrand o vizită de mulţumire?
— Şi odată cu salutările lui Enguerrand, monseniorul le va primi şi pe cele ale unei frumoase copile, numită Diana, nu-i aşa?
— Da, răspunse râzând Gabriel, această frumoasă copilă este soţioara mea şi eu îi sunt, chipurile, soţ de aproape trei ani, adică de pe când aveam cincisprezece ani şi ea nouă.
Aloyse căzu pe gânduri.
— Monseniore, spuse ea, dacă n-aş şti cât eşti de serios şi de sincer, cu toată tinereţea domniei-tale, m-aş feri de vorbele pe care cutez să ţi le spun. Dar ceea ce pentru alţii este un joc, pentru domnia-ta este adesea lucru serios. Gândeşte-te, monseniore, că nu se ştie a cui fiică este Diana. Nevasta lui Enguerrand, care îşi urmase cu ani în urmă, la Fontainebleau, stăpânul, contele de Vimoutiers, a găsit în casă un copil de leagăn şi pe masă o pungă grea cu aur. În pagă era o sumă destul de serioasă, jumătatea unui inel gravat şi o hârtie cu acest singur cuvânt: Diana. Berta, nevasta lui Enguerrand, n-avea copii; a acceptat cu bucurie să îngrijească de fetiţa. Dar, după ce s-a întors la Vimoutiers femeia s-a prăpădit şi tot pe atunci mi s-a prăpădit şi mie bărbatul: şi iată că o femeie te-a crescut pe domnia-ta, orfanul, în vreme ce un bărbat a crescut-o pe Diana şi ea orfană. Enguerrand şi cu mine, având amândoi de făcut o treabă asemănătoare, ne-am asumat grija voastră, eu încercând s-o fac pe Diana bună şi miloasă, în vreme ce Enguerrand te-a făcut pe domnia-ta curajos şi deştept. Fireşte că ai cunoscut- o pe Diana şi fireşte că te-ai ataşat de ea. Dar domnia-ta eşti contele de Montgommery, recunoscut ca atare prin hrisoave şi de către toţi cei din jur, în vreme ce pe Diana n-a venit nimeni s-o ceară cu cealaltă jumătate de inel de aur. Ia seama, monseniore, ştiu că Diana e o copilă, abia are doisprezece ani, dar fata va creşte, va fi de o frumuseţe încântătoare şi, cu o fire ca a
domniei-tale, repet, lucrul devine serios. Ia seama, monseniore, Diana s-ar putea să rămână pentru totdeauna ceea ce este astăzi, adică un copil găsit, iar domnia-ta eşti un senior prea mare ce să te însori cu ea şi prea nobil ca s- o seduci.
— Dar, doică, voi pleca la Paris şi vă voi părăsi şi pe tine şi pe Diana, spuse Gabriel gânditor.
— Aşa e, du-te s-o vezi, dacă-ţi face plăcere, pe această dulce şi gingaşă copilă pe care o numeşti în glumă soţioara domniei-tale. Dar aminteşte-ţi că te aştept cu nerăbdare aici. Pe curând, nu-i aşa, domnule conte?
— Pe curând şi mai îmbrăţişează-mă o dată, Aloyse; te rog să mă numeşti şi de acum încolo fiul tău şi fii binecuvântată, buna mea dădaca.
— Fii binecuvântat de mii de ori, copilul şi stăpânul meu.
Jupânul Martin-Guerre îl aştepta pe Gabriel la poartă şi amândoi urcară pe cai.

***

Click AICI pentru mai multe detalii

despre cartile scrise de Alexandre Dumas

 

Alexandre Dumas (1802-1870) este unul dintre cei mai cunoscuti scriitori francezi, autorul celebrelor romane istorice: Cei trei muschetari (1844), Dupa douazeci de ani (1845), Contele de Monte-Cristo, Regina Margot (1845), Vicontele de Bragelonne (1847) etc. Cunoscut si ca Alexandre Dumas tatal, acesta a fost crescut de mama sa si a primit o educatie mai degraba mediocra, fapt care nu i-a afectat afinitatea pentru carti, pe care le citea ori de cate ori avea ocazia. In anul 1823 se muta la Paris, unde, datorita caligrafiei sale, intra in slujba Ducelui d’Orleans. Cunoaste succesul in 1829, gratie reprezentatiei cu Henric al III-lea si curtea sa, la Comedia Franceza. Fiul sau, numit tot Alexandre Dumas, a fost si el scriitor, autor al cunoscutului roman Dama cu camelii. Scriitorul s-a stins din viata la varsta de 68 de ani, in Franta, fiind inmormantat la Pantheon, Paris.

 

Lectura de Duminica

Fragment din romanul Cele Doua Diane de Alexandre Dumas

About Mirela-Carmen

Scriitor, traducător de cărți, inginer, project-manager, content marketing strategist, blogger, îndrăgostită de joaca cu energiile, veșnică studentă în căutarea Adevărului Suprem, extrem de mândră mamă și adorată soție… acestea sunt doar câteva cuvinte prin care mă descriu… pentru tine.
În clipa în care am înțeles că adevărata putere de a schimba lumea, de a o face mai bună, stă DOAR în mâinile scriitorilor, prin puterea cuvintelor și a intențiilor din spatele acestora, nu am mai stat mult pe gânduri.
Drept rezultat, mi-am făcut un scop în viață din a ajuta (in masura posibilitatilor) pe oricine dorește să devină scriitor și autor de carte deoarece, cred cu tărie că, lumea strălucește mai tare atunci când… scriitorii scriu.

Visit My Website
View All Posts

2 COMENTARII

  1. Regina Margot mi-a plăcut foarte mult și bineînțeles Cei trei muschetari. Fragmentul postat este suficient de interesant încât o voi comanda, cred ca ar fi perfecta pentru weekend. Mulțumesc pentru recomandare.

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.