CELE PATRU LEGĂMINTE…ALE SCRISULUI

Butonând facebook-ul zilele trecute am dat peste o postare în care se aducea vorba de Don Miguel Ruiz și ghidul său despre cele patru legăminte. Mai auzisem de personaj și cu alte ocazii dar nu am fost curioasă să aflu mai multe. Până acum. Așa că m-am pus pe navigat și am găsit rapid despre ce e vorba în carte. Neputându-mă abține, clar că am asociat imediat tot ce am citit cu partea de scris pe care mă focusez acum. M-am gândit să vă împărtășesc și vouă.

Iată care sunt cele patru legăminte de care Ruiz vorbește în carte, urmate apoi de ”traducerea” proprie.

  1. FII IMPECABIL ÎN TOT CEEA CE SPUI

Nu rosti decât adevărul. Nu afirma decât ceea ce gândești sincer. Nu folosi cuvintele pentru a jigni sau pentru a bârfi, lucru valabil inclusiv pentru tine. Aplică puterea cuvântului în sensul adevărului și al iubirii.

  1. NU LUA NIMIC LA MODUL PERSONAL

Nimic din ceea ce fac alții nu are legătură cu tine, nu este din cauza ta. Tot ce afirmă și tot ce fac ei este proiecția propriei lor realități. Nimeni nu-ți poate îngrădi liberul arbitru sau integritatea. Dacă devii imun la opiniile și acțiunile distructive ale celor din jur, nu vei mai fi victima suferințelor inutile.

3.ELIMINĂ PRESUPUNERILE ȘI PREJUDECĂȚILE

Nu fă presupuneri inutile. Dacă nu ești sigur, mai bine întreabă cu curaj și riscă să pari în vreun fel decât să trăiești pe mai departe cu o idee care poate fi total eronată despre ceva sau cineva și care apoi va țese în continuare experiențe și realități în viața ta conforme acestor presupuneri. Ai curajul, la rândul tău, de a exprima ceea ce dorești cu adevărat. Comunică cu cei din jur cât mai clar cu putință, eviți astfel neînțelegerile și dramele inutile.

  1. FĂ ÎNTOTDEAUNA TOT CE ÎȚĂ STĂ ÎN PUTERI

Fă întotdeauna maxim din ceea ce poți tu face în situația respectivă, chiar dacă acest standard de ”maxim” poate fi diferit de la o clipă la alta, funcție de starea ta interioară și exterioară. Spre exemplu, într-un fel cureți casa când ești odihnit, altfel când ești bolnav sau obosit. Însă, făcând tot ce îți stă în puteri indiferent de circumstanțe, vei fi mulțumit de tine, nu te vei mai judeca sau critica aspru, va dispărea obiceiul autoînvinovățirii, atât de nociv,. Vei învăța să fii blând cu tine. Nu va mai exista regretul ”Cum ar fi fost dacă făceam mai bine” fiindcă ți-ai dat toată silința în ceea ce ai făcut. Indiferent de circumstanță, ești împăcat cu tine însuți că ai făcut tot ce puteai face, în acel moment și în acea situație.

Așadar, acestea sunt, pe scurt, descrierile celor 4 legăminte de care vorbește Don Miguel Ruiz.

Acum, să reluăm cu traducerea…Primul legământ… FII IMPECABIL ÎN TOT CEEA CE SPUI!

Și nu doar în ceea ce spui, aș completa eu. Ci în tot ceea ce faci, ești, ai! Ce sfat bun de luat în seamă, mai ales de ești la început de drum! Fiindcă și în actul de scriere, ca și în viață, adevărul e necesar să fie pus pe primul loc, mai ales cel față de noi înșine. Spre exemplu, eu nu scriu dacă simt că nu pot intra în zona adevărului atunci când mă pun la masa de scris. Mi se pare că nu merită efortul. Oricum știu dinainte să mă apuc că nu îmi va plăcea rezultatul și totul va ajunge la gunoi. Fiindcă prin scris îmi place să mă asum pe mine, cea adevărată. Și atunci când cuvintele curg din spațiul ăsta, tot ce urmează capătă energie. Genul acela de energie molipsitoare care trece rapid la cititor și îi rămâne cumva impregnată, poate fără să își dea pe moment seama la ce îi va folosi, așa cum deseori am simțit-o în timp ce savuram diverse lecturi.

Cuvintele au o amprentă aparte, o putere magică, dacă vreți. Din acest motiv, îmi place să fiu cât mai atentă cum și în ce scop le folosesc, mai ales în scris, unde am un control mai mare asupra lor. Din prisma mea, cuvintele sunt, într-adevăr, prea prețioase pentru a le folosi în scopuri mai puțin onorabile., deși cu toții avem momente în viață când, pur și simplu, mai ai chef și de-o bârfă. Cum poate știți deja, mă fascinează observarea și analizarea propriului comportament (și nu numai), așa că am făcut de câteva ori experimentul de a urmări și nota apoi cum mă simt după ce bârfesc pe cineva, spun lucruri despre o persoană în lipsa ei (neoferindu-i dreptul la replică) sau dacă doar mă aflu în preajma unor oameni care bârfesc, fără să particip activ la conversație. Și rezultatul nu mi-a plăcut. Senzația că ceva nu e ok m-a însoțit, oricum, tot timpul. Iar sentimentul de după a fost de ”murdărie interioară”, nu știu cum să îl numesc altfel. De comportament neonorabil. Dacă în conversații pot face asta, deși evit cât pot de mult, în scris nu o pot face. Dacă cuvintele vorbite circulă impregnate cu vibrația intenției celui care le emite, atunci, scrise fiind, mi se pare că le pui pecetea. Par mai grave. Și m-am obișnuit prin activarea voinței să nu mai fac asta. Iar după ce am reușit să mă poziționez altfel față de astfel de comportamente, am reușit să fiu mai blândă în cuvinte și față de propria persoană. Mă refer la partea cu învinovățirea constantă, cu autojudecata și autocritica. Vocea aceea de vrăjitoare pe care obișnuiam să o asmuțesc destul de des asupra mea. Asta a venit cumva firesc. Iar asta se vede și în felul în care scriu de ceva vreme.

A fi impecabil are legătură mare cu respectul pe care ți-l oferi ție, pe care îl oferi actului de scris (sacru, de altfel, pentru mine) și pe care îl dai cititorului. E acel soi de prețuire care cântărește rapid cam câte parale faci, într-un mod care implică doar acel tip de judecată bună, benefică, aceea pe care obișnuim să o numim analiză.

Pe de altă parte, energia cu care îți transmiți cuvintele va veni înapoi către tine sub diverse forme. Oricum. Nu neapărat în forma prin care ai emis-o. Așa că, atunci când scrii intenționat cu răutate, frică, vinovăție, rușine despre ceva, din dorința de a calomnia, critica, jigni, răzbuna, avea dreptate, nu te mira de vei găsi poimâine după-masă o fițuică scrisă pe parbrizul mașinii ce te anunță amenda primită pentru parcare neregulamentară. E felul în care universul reglează conturile. În care te învață sensul unui comportament impecabil.

Și, așa cum am mai văzut la unii-alții, scriitori, autori de carte sau bloggeri, ceea ce scriem e întotdeauna despre adevărul nostru, indiferent că scriem despre cum se asamblează un mobilier de păpuși sau despre cum am trecut prin despărțirea definitivă de partener. Transpare într-un mod magic printre rânduri cel care se află în spatele lor fix așa cum este el în acel moment. Îi ghicești rapid intențiile ce îi provoacă ridurile de pe frunte în timp ce scrie. Iar asta dă valoare scriiturii lui. Mai mică sau mai mare, în funcție de cât de bine se îmbină adevărul lui cu intenția scriiturii. Spre exemplu, una e să fii praf pe dinăuntru și să scrii despre experiența despărțirii de partener cu intenția vindecării proprii și a celor care te citesc și trec sau au trecut prin asta, și cu totul altceva este să te exorcizezi în scris pentru a-ți transmite ura, disprețul și nepăsarea față de toți bărbații din lume, care nu merită o femeie ca tine. Tu ești tot praf, în ambele cazuri. Din aceeași rană scrii, în ambele cazuri. Doar intenția diferă. Iar cel care te citește, dacă e ager și cu niscai cunoaștere în tolbă, le va înțelege, cu compasiune, pe ambele…și rana, și intenția. Altcineva mai puțin priceput la cititul printre rânduri, va înțelege ce transmiți…ura, disprețul, nepăsarea…În ambele cazuri, ești responsabil pentru adevărul pe care îl transmiți, cu intenția cu care îl transmiți. Aici începe responsabilitatea de autor a orice și tot aici se imprimă și valoarea creației sale. Iar ceilalți îți vor da câte parale meriți. Pentru adevărul tău, pentru intenția ta. Iar a fi responsabil de ceea ce emiți nu ține de cât de mult respecți un cod deontologic ci de cât de mult respect ai, în general, pentru orice.

Așadar, impecabil egal responsabil, în cel mai serios sens al cuvântului, din punctul meu de vedere. Impecabil egal adevărat, oricum ar arăta adevărul. Impecabil egal bine intenționat, în felul cel mai onest de care suntem capabili. Iar în ceea ce mă privește ”impecabil” este standardul spre care tind în orice, nu doar în exprimarea verbală sau scrisă. De când mă știu. Că o fi bine, că nu o fi, contează prea puțin. Ce contează e că acum… un scris impecabil, o curățenie impecabilă, o sănătate impecabilă și lista poate continua la nesfârșit… sunt adevărate deziderate pentru mine. Ca în reclama la detergent! 🙂

Și țin să precizez că tot ce am scris face parte din modul în care văd eu lucrurile. Propria mea interpretare. Adevărul meu. Iar intenția mea este aceea de clarificare și contribuție.

Să fiți impecabil de bine!

PS: Când mai apuc inspirația de hățuri, o să mai scriu ce iese și din celelalte 3 legăminte. Adaptate la arta scrierii, of course! Iar dacă sunteți curioși vă invit să mă citiți. Feed-back-urile voastre îmi prind tare bine și mă ajută tare mult să-mi văd scrisul și din alte unghiuri. Vă mulțumesc mult celor care mi-ați trimis mesaje private și aprecieri. Au mare valoare pentru mine și mă încurajează să continui! Cu toții am fost mai stângaci la început de ”ceva” dar sprijinul oferit întotdeauna prinde bine ca să evoluăm. Iar părerile voastre asta sunt. Sprijin enorm. Mulțumesc mult!

2 COMENTARII

  1. “Cuvintele au o amprentă aparte, o putere magică…”
    Cat de frumos ai exprimat, in doar cateva cuvinte, ceea ce poate fi descris in zeci si poate sute de carti.
    Felicitari pentru articol, Diana!

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.