Dama de Pica de Puskin – Lectura de Duminica

0
45

Dama de pica – A. S. PUŞKIN

DAMA DE PICĂ

Înseamnă duşmănie ascunsă.
Cea mai nouă carte pentru ghicit.
Iar pe vreme urâtă
Deseori
S-adunau;
Tot mizau
— Fie-le cu iertare!… –
De la cincizeci la o sută, Lucru mare!
Berechet câştigau
Şi întruna cu creta notau.
Şi aşa, pe vreme urâtă, Ispravă mare făceau.
Într-o seară, la ofiţerul Narumov din garda călare era joc de cărţi.
Noaptea lungă de iarnă se scursese pe nesimţite; la cinci dimineaţa, jucătorii
se aşezară să mănânce. Cei care câştigaseră mâncau cu poftă; ceilalţi şedeau
cu gândul aiurea, în faţa farfuriilor goale. Dar se servi şampanie, convorbirea
se învioră şi toţi luară parte la ea.
— Tu ce-ai făcut, Surin? Întrebă gazda.
— Am pierdut, ca de obicei. Trebuie să mărturisesc că n-am noroc… Joc
mirandole, nu mă înfierbânt, nimic nu mă face să-mi pierd capul, şi totuşi nu
reuşesc să câştig!
— Şi nu te-a ispitit niciodată? N-ai pontat niciodată pe cartea
câştigătoare?… Ai o voinţă uimitoare.
— Ce să mai spun de Hermann! Vorbi unul din oaspeţi, arătând spre un
tânăr genist. N-a luat cărţile în mână de când e, n-a tras niciodată vreun
parol, şi cu toate astea stă cu noi până la ora cinci dimineaţa şi se uită cum
jucăm!
— Jocul mă atrage grozav, răspunse Hermann, dar nu-s în stare să
sacrific strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos.
— Hermann e neamţ şi e chibzuit, asta e! Observă Tomski. Dar dacă
pentru mine există un om de neînţeles, apoi e bunica mea, contesa Ana
Fedotovna.
— Cum?! Ce?! Strigară oaspeţii.
Tomski urmă:
— Nu pot pricepe cum se face că bunica mea nu pontează niciodată!
— Dar, spuse Narumov, de ce vă miră că o bătrână de optzeci de ani nu
pontează?
— Va să zică, dumneavoastră nu ştiţi nimic despre ea?
— Nu, într-adevăr, nu ştim nimic!
— O, atunci ascultaţi!… Trebuie să ştiţi că acum vreo şaizeci de ani,
bunica mea a fost la Paris şi se bucura de mare succes. Lumea alerga să vadă
la Venus moscovite! Richelieu îi făcea curte, şi bunica susţine că el era gatagata
să se împuşte din pricina neînduplecării ei.

Pe vremea aceea, doamnele jucau faraon. Jucând o dată la curte cu
ducele de Orleans, bunica a pierdut o sumă foarte importantă pe cuvânt de
onoare. Cum ajunse acasă, în timp ce-şi dezlipea aluniţele şi-şi desfăcea
crinolina, îl anunţă pe bunic că a pierdut la cărţi şi-i porunci să achite datoria.
După câte mi-aduc aminte, răposatul meu bunic era un fel de
administrator al bunicii. Se temea de ea ca de foc; totuşi, când auzi de
pierderea aceea îngrozitoare îşi ieşi din fire, aduse catastifele cu socoteli şi-i
dovedi că în şase luni cheltuiseră o jumătate de milion, că la Paris nu au nici
satul de lângă Moscova, nici pe cel de lângă Saratov; şi refuză categoric să
plătească datoria. Bunica îi trase o palmă şi se culcă singură, în semn că se
supărase pe el.
În ziua următoare porunci să fie chemat soţul, nădăjduind că pedeapsa
conjugală aplicată îşi va fi făcut efectul; dar îl găsi la fel de neînduplecat.
Pentru prima oară în viaţă ajunsese să aibă cu el discuţii şi explicaţii; voia să-l
ruşineze, catadicsind să-l lămurească că o datorie nu se amestecă cu alta, şi
că un prinţ nu-i totuna cu un căruţaş. Degeaba însă, bunicul nu-i mai dădea
ascultare. Nu, şi gata! Şi bunica nu ştia ce să mai facă.
Cunoştea îndeaproape un om remarcabil. De bună seamă că aţi auzit
despre contele de Saint-Germain , despre care se povestesc atâtea
lucruri uimitoare. Ştiţi, cred, că el se dădea drept jidovul rătăcitor, drept cel
care găsise elixirul vieţii, piatra filosofală şi altele. Lumea râdea de el ca de
un şarlatan, iar Casanova, în Memoriile lui, spunea că e spion. Cu tot misterul
care-l înconjura, Saint-Germain avea o înfăţişare onorabilă şi era foarte:
simpatic în societate. Bunică-mea îl mai iubeşte şi astăzi şi se supără dacă i
se vorbeşte de el nerespectuos. Ea ştia că Saint-Germain dispune de sume
mari de bani. Se hotărî să recurgă la el. Îi scrise un bileţel, rugându-l să vină
la ea numaidecât.
Ciudatul bătrân veni îndată şi o găsi foarte nenorocită. Ea îi descrise în
cele mai negre culori barbaria soţului şi îi spuse că-şi pune întreaga speranţă
în amabilitatea şi prietenia lui. Saint-Germain rămase pe gânduri.
— Aş putea să vă pun la dispoziţie această sumă, însă ştiu că nu vă veţi
găsi liniştea până când nu mi-o veţi înapoia, iar eu n-aş vrea să vă fac alte
griji. Există un mijloc: vă puteţi recâştiga banii.
— Dar, dragul meu conte, zise bunica, vă spun doar că nu mai avem
bani deloc.
— Pentru asta nu e nevoie de bani, îi răspunse Saint-Germain. Binevoiţi
să-mi daţi ascultare.
Apoi îi dezvălui o taină pentru care oricare din noi ar da foarte mult…
Tinerii jucători deveniră şi mai atenţi. Tomski îşi aprinse pipa, trase fum
şi urmă:
— În aceeaşi seară, bunica se înfăţişă la Versailles, au jeu de la reine.
Ducele de Orléans ţinea banca; bunica se scuză că nu a adus datoria,
invocând drept justificare o mică istorioară, şi începu să ponteze contra lui.
Alese trei cărţi şi le puse una după alta; toate trei câştigară de la primul tur,
şi bunica scăpă de toată datoria.
— O întâmplare! Spuse unul din oaspeţi.
— Basme! Adăugă Hermann.
— Poate că au fost cărţile măsluite? Interveni un al treilea.
— Nu cred, răspunse grav Tomski.
— Cum se poate?! Răspunse Narumov. Bunica ta ghiceşte trei cărţi la
rând şi tu încă n-ai învăţat de la ea cabalistica asta?
— Pe dracu, răspunse Tomski. A avut patru fii, printre care şi tatăl meu.
Toţi patru erau jucători pătimaşi şi ea nu şi-a dezvăluit taina nici unuia, deşi
nu le-ar fi stricat, după cum nu mi-ar fi stricat nici mie! Dar iată ce mi-a
povestit unchiul meu, contele Ivan Ilici, dându-şi cuvântul de onoare că e
adevărat. Răposatul Ceapliţki, care a murit în mizerie după ce şi-a tocat
milioanele, pierduse o dată, în tinereţe, vreo trei sute de mii, jucând cu Zorici,
după câte mi-aduc aminte. Era disperat. Bunicii mele, care de altfel judeca
foarte aspru poznele tinerilor, i se făcu milă de Ceapliţki. Îi dădu trei cărţi,
spunându-i să le pună una după alta, şi-i ceru cuvântul de onoare că după
aceea nu va mai juca niciodată. Ceapliţki se duse la învingătorul său şi se
aşeză la joc. Miză pe prima carte cincizeci de mii şi câştigă; dublă miza în joc,
mai repetă o dată şi se achită de datorie, ba mai rămase şi în câştig… Ei, dar
e timpul să ne culcăm; e şase fără un sfert.
Într-adevăr, se lumina de ziuă. Tinerii îşi goliră paharele şi plecară pe la casele lor.

II

— Il paraât que monsieur est decidément pour les suivantes.
— Que voulez-vous, madame? Elles sont plus fraâches!
Conversaţie de salon.
Bătrâna contesă* stătea în camera de toaletă, în faţa oglinzii. Era
înconjurată de trei fete. Una din ele ţinea un borcănel cu farduri, alta o cutie
cu ace de cap, a treia o scufie înaltă, cu panglici roşii ca focul. Contesa nu
mai avea nici o veleitate de frumuseţe, care de altfel se ofilise de mult, însă
îşi păstrase toate obiceiurile din tinereţe, respectând cu stricteţe moda celui
de al optulea deceniu şi îmbrăcându-se tot atât de încet şi de tacticos ca şi cu
şaizeci de ani în urmă.
La fereastră, lângă gherghef, stătea o domnişoară, pupila contesei.
— Bună ziua, grand’maman , spuse intrând un tânăr ofiţer. Bonjour,
mademoiselle Lise . Grand’maman, vin la dumneata cu o rugăminte.
— Despre ce e vorba, Paul?
— Îngăduie-mi să-ţi prezint pe unul din prietenii mei şi să-l aduc vineri
la balul pe care îl dai.
— Adu-mi-l de-a dreptul la bal. Cu ocazia asta, mi-l şi prezinţi. Ai fost
ieri la *?
— Bineînţeles! A fost foarte plăcut; am dansat până la cinci dimineaţa.
Eleţkaia era încântătoare!
— O, dragul meu! Ce-ai găsit la ea? S-o fi văzut pe bunica ei, prinţesa
Daria Petrovna!… Fiindcă veni vorba, o fi îmbătrânit mult?
— Dacă a îmbătrânit? Răspunse Tomski distrat. A murit acum vreo
şapte ani…
Domnişoara îşi ridică privirea şi-i făcu un semn. Tomski îşi aminti că
bătrânei contese i se ascundea moartea celor de-o vârstă cu ea şi îşi muşcă
buzele. Dar contesa primi vestea cu multă indiferenţă, deşi pentru ea era
ceva nou.
— A murit şi eu nici n-am ştiut. Am fost făcute în acelaşi timp doamne
de onoare; când ne-am prezentat, împărăteasa…
Şi contesa îi povesti nepotului pentru a suta oară întâmplarea.
— Ei, Paul, spuse ea apoi. Acum ajută-mi să mă ridic. Lizanka, unde mie
tabachera?
Şi contesa trecu împreună cu fetele după paravan, pentru a-şi termina
toaleta. Tomski rămase cu domnişoara.
— Pe cine voiţi să prezentaţi? Întrebă încet Lizaveta Ivanovna.
— Pe Narumov. Îl cunoaşteţi?
— Nu. E militar sau civil?
— Militar.
— Genist?
— Nu, cavalerist. Dar de ce-aţi crezut că e genist?
Domnişoara râse şi nu răspunse nimic.
— Paul, strigă contesa de după paravan. Trimite-mi un roman nou, însă
te rog să nu fie din cele moderne.
— Cum asta, grand’maman?!
— Vreau să spun, un roman în care eroul să nu-şi sugrume nici tatăl,
nici mama, şi în care să nu fie vorba de cadavre de înecaţi. Mi-e grozav de
frică de înecaţi.
— Astfel de romane nu există în ziua de azi. Vrei poate unul rusesc?
— Există romane ruseşti?… Trimite-mi, dragă, trimite-mi!
— Iartă-mă, grand’maman, mă grăbesc… Iertaţi-mă, Lizaveta Ivanovna!
Dar de ce-aţi crezut că Narumov e genist?
Şi Tomski ieşi din camera de toaletă.

Lizaveta Ivanovna rămase singură. Lăsă deoparte broderia şi începu să
se uite pe fereastră. Îndată, pe cealaltă parte a străzii, de după colţ, se ivi un
tânăr ofiţer. Obrajii fetei se îmbujorară. Se apucă din nou de lucru, plecânduşi
capul până aproape de canava. În timpul acesta intră contesa, care sfârşise
cu îmbrăcatul.
— Lizanka, porunceşte să pună caii la trăsură. Mergem să ne plimbăm.
Lizanka se ridică de la gherghef şi începu să-şi strângă lucrul.
— Ce e, măicuţă?! Ori eşti surdă?! Strigă contesa. Spune să pună mai
repede caii la trăsură.
— Îndată! Răspunse încet domnişoara. Şi dădu fuga în antreu.
În cameră intră un servitor, aducând cărţile trimise contesei de prinţul
Pavel Alexandrovici.
— Bine! Mulţumeşte-i, spuse contesa. Lizanka, Lizanka! Unde fugi?!
— Să mă îmbrac.
— Ai timp, măicuţă! Stai aici! Deschide primul volum. Citeşte tare…
Fata luă o carte şi-i citi câteva rânduri.
— Mai tare! Ce-i cu tine, fată dragă?! Ţi-ai pierdut glasul…?! Aşteaptă!
Adu-mi scăunelul; mai aproape… Aşa!
Lizaveta Ivanovna îi mai citi două pagini. Contesa căscă.
— Lasă cartea! Ce prostii! Trimite-o înapoi prinţului Pavel şi spune-i că-i
mulţumesc… Dar cu trăsura ce s-aude?
— Trăsura e gata, răspunse Lizaveta Ivanovna, aruncând o privire în
stradă.
— Cum, şi nu eşti încă îmbrăcată? Totdeauna trebuie să te aştept! E
enervant, drăguţo!
Liza dădu fuga în camera ei. Nu trecură nici două minute şi contesa
începu să sune cât o ţineau puterile. Pe una din uşi intrară, în goană, cele trei
fete, iar pe cealaltă, lacheul.
— De ce nu veniţi când vă chem? Rosti supărată contesa. Spuneţi-i
Lizavetei Ivanovna că o aştept.
Lizaveta Ivanovna intră îmbrăcată cu pardesiu şi cu pălărioară pe cap.
— În sfârşit! Spuse contesa. Cum te-ai gătit! Pentru ce?… Pe cine vrei
să cucereşti?… Cum e vremea? Mi se pare că e vânt.
— Nicidecum, luminăţia-voastră! Vremea e liniştită, răspunse lacheul.
— Întotdeauna vorbiţi aiurea! Deschideţi fereastra! N-am spus eu? E
vânt! Şi încă ce vânt rece! Să deshame! Lizanka, nu mai mergem. N-aveai de
ce să te găteşti.
„Asta mi-i viaţa”, gândi Lizaveta Ivanovna.
Într-adevăr, Lizaveta Ivanovna era o fiinţă foarte nenorocită. Amară e
pâinea la străin şi grele sunt treptele scării altuia, a spus Dante, şi cine, dacă
nu sărmana pupilă a bătrânei contese, putea cunoaşte mai bine amărăciunea
de a fi la cheremul altuia? De bună seamă contesa * nu era rea la suflet, dar,
ca orice femeie răsfăţată, era despotică, era zgârcită şi de un egoism rece, ca
toţi oamenii bătrâni care au iubit în zilele lor şi sunt străini de cele de azi. Lua
parte la toate zaiafeturile înaltei societăţi, se târa pe la baluri, unde se aşeza
într-un colţ, sulemenită şi îmbrăcată după moda veche, ca un ornament
grotesc şi nelipsit al sălii de bal; parcă supunându-se unui ritual, oaspeţii se
apropiau cu plecăciuni adânci, iar după aceea nimeni nu se mai ocupa de ea.
Primea la ea acasă tot oraşul, respecta o etichetă strictă şi nu
recunoştea la chip pe nimeni. Numeroasa servitorime, îmbuibată şi
încărunţită în antreuri şi în camerele slujnicelor, făcea ce o tăia capul şi o fura
care mai de care pe. Această bătrână cu un picior în groapă.

Lizaveta Ivanovna era martira casei. Ea turna ceaiul şi primea
observaţii pentfu zahărul consumat în plus; citea romane cu glas tare şi era
vinovată de toate greşelile autorului; o însoţea pe contesă la plimbare şi era
răspunzătoare de starea timpului şi a caldarâmului. Avea fixată o leafă, care
nu i se plătea niciodată în întregime; asta n-o împiedica pe contesă să-i
pretindă să fie îmbrăcată la fel cu toată lumea, mai bine zis ca foarte puţini.
În lume, juca rolul cel mai şters. Toţi o cunoşteau, dar nimeni nu o observa; la
baluri nu dansa decât atunci când nu era cine să facă vis-a-vis-ul, iar
doamnele o luau de braţ ori de câte ori trebuiau să se ducă la toaletă să-şi
aranjeze câte ceva la găteli. Era mândră, suferea mult din cauza situaţiei ei şi
se uita împrejur, aşteptându-l plină de nerăbdare pe acela care avea s-o
izbăvească; dar tinerii, calculaţi în înfumurarea lor fluşturatică, nu o socoteau
demnă de atenţia lor, cu toate că era de o sută de ori mai drăguţă decât
candidatele la măritiş îngâmfate şi reci, în jurul cărora roiau. De câte ori nu
părăsea încetişor salonul luxos şi plictisitor şi se ducea să plângă în
cămăruţa-i sărăcăcioasă, unde se aflau nişte paravane tapetate, un scrin, o
oglinjoară şi un pat vopsit, şi unde ardea slab o lumânare de seu într-un
sfeşnic de aramă!
O dată – asta s-a întâmplat la două zile după seara descrisă la începutul
acestei povestiri şi cu o săptămână înaintea scenei la care ne-am oprit – o
dată, Lizaveta Ivanovna, aşezată la fereastră cu ghergheful şi privind din
întâmplare pe stradă, zări un tânăr genist stând nemişcat, cu ochii ţintă la
fereastra ei. Ea lăsă capul în jos şi-şi văzu mai departe de lucru; când se uită
iar în stradă, peste cinci minute, tânărul ofiţer se găsea în acelaşi loc.
Neavând obiceiul să cocheteze cu ofiţerii care treceau pe stradă, ea nu
se mai uită pe fereastră şi cusu aproape două ore, fără să-şi ridice capul. Se
servi prânzul. Ea se ridică, începu să-şi strângă ghergheful şi, uitându-se iar
pe stradă, din întâmplare, îl văzu din nou pe ofiţer. Lucrul i se păru destul de
ciudat. După masă veni iar la fereastră, stăpânită de nelinişte, dar ofiţerul nu
mai era acolo – şi ea îl uită…
Cam la două zile după aceea, când ieşi cu contesa să se plimbe cu
trăsura, îl văzu din nou. Era chiar lângă intrare şi-şi ascundea faţa în gulerul
de biber. Pe sub chipiu nu i se vedeau decât ochii negri, scânteietori. Lizaveta
Ivanovna se sperie, fără să ştie de ce, şi cuprinsă de o tulburare nelămurită
se urcă în trăsură.
Cum se înapoie acasă, alergă la fereastră şi văzu că ofiţerul se afla în
acelaşi loc, cu ochii aţintiţi asupra ei; ea se îndepărtă, chinuită de curiozitate
şi tulburată de un sentiment cu totul nou.
De atunci, n-a trecut nici o zi fără ca tânărul să nu apară la o anumită
oră sub ferestrele casei lor. Între el şi ea se stabiliră un fel de raporturi fără
grai. Cum se aşeza la locul ei, la lucru, îi simţea apropierea; îşi ridica ochii şi
se uita la el tot mai lung şi mai lung în fiece zi. Tânărul părea a-i fi
recunoscător pentru asta. Ori de câte ori li se întâlneau privirile, ochii ei
ageri, tinereşti, deosebeau o roşeaţă vie care-i acoperea obrajii palizi. Peste o
săptămână ea îi zâmbi…
Când Tomski îi ceruse permisiunea contesei de a i-l prezenta pe
prietenul său, inima bietei fete prinse să bată cu putere. Dar aflând că
Narumov nu era genist, ci din garda călare, îi păru rău că, prin întrebarea-i
îndrăzneaţă, îşi trădase taina faţă de uşuraticul Tomski.
Hermann era fiul unui neamţ rusificat, care îi lăsase un mic capital.
Fiind ferm convins de necesitatea de a-şi consolida independenţa, el nu se
atingea nici măcar de dobânzi, şi trăia numai din soldă, nepermiţându-şi nici
cea mai mică distracţie. În general, era ascuns şi ambiţios, şi camarazii lui
aveau rar prilejul să-şi bată joc de exageratul lui spirit de economie. Avea
pasiuni puternice şi o imaginaţie înflăcărată, dar tăria lui de caracter îl
salvase de obişnuitele rătăciri ale tinereţii. Astfel, de pildă, având o fire de
jucător, nu lua niciodată cărţile în mână, întrucât socotea că situaţia lui
materială nu-i permitea (cum spunea el) să sacrifice strictul necesar numai
cu nădejdea de a dobândi un prisos, ceea ce nu-l împiedica să-şi petreacă
nopţi întregi la mesele de joc, urmărind cu patimă întorsăturile variate ale
jocului.
Povestea cu cele trei cărţi avu o puternică înrâurire asupra închipuirii lui
şi nu-i mai ieşi din cap toată noaptea. „Ce-ar fi, gândea el a doua zi seara,
hoinărind prin Petersburg, ce-ar fi dacă bătrâna contesă mi-ar încredinţa
taina, sau dacă mi-ar spune care sunt cele trei cărţi sigure! De ce nu mi-aş
încerca norocul? Să-i fiu prezentat, să-i câştig încrederea – fie chiar de-ar
trebui să-i devin amant – dar toate astea cer timp, iar ea are optzeci şi şapte
de ani, poate să moară peste o săptămână sau chiar peste două zile!… Şiapoi
toată povestea asta… O poţi crede oare?… Nu! Chibzuiala, cumpătarea
şi dragostea de muncă, iată cele trei cărţi sigure ale mele, iată ce-mi va
întrei, va înmulţi de şapte ori capitalul şi îmi va aduce liniştea şi
independenţa!”
În timp ce gândea aşa, se trezi pe una din principalele străzi ale
Petersburgului, în faţa unei case, cu arhitectură veche. Strada era plină de
echipaje, şi trăsurile soseau una după alta în faţa intrării luminate. Din ele
coborau când piciorul zvelt al vreunei tinere frumuseţi, când botforul
zăngănitor sau ciorapul vărgat şi pantoful diplomatic. Pe lângă portarul
impozant se perindau şu-bele şi pelerinele. Hermann se opri.
— A cui e casa asta? Întrebă el pe gardianul din colţ.
— A contesei * îi răspunse gardianul.
Hermann tresări. Uimitoarea poveste îi reveni în minte. Începu să se
învârtească în jurul casei, gândindu-se la stăpână şi la darul ei miraculos. Se
întoarse târziu în modestu-i colţişor; nu putu să adoarmă mult timp şi, când
somnul îl cuprinse, i se arătară cărţile de joc, masa verde, teancul de
bancnote şi mormane de cervoneţi.
Părea că pune carte după carte, dubla hotărât miza şi câştiga într-una;
aduna grămezi de aur şi vâra bancnotele în buzunar. Se trezi târziu şi oftă,
văzând că-şi pierduse fantastica bogăţie; plecă să cutreiere din nou oraşul şi
se pomeni din nou în faţa casei contesei. Parcă îl atrăgea într-acolo o putere
misterioasă. Se opri şi începu să se uite la ferestre. La una din ferestre, văzu
un cap încadrat de un păr negru, aplecat, poate, asupra vreunei cărţi sau
asupra lucrului de mână. Căpşorul se ridică. Hermann văzu o feţişoară
proaspătă şi nişte ochi negri. Clipa asta îi hotărî soarta.

III.

Vous m’ecrivez, mon ange, des lettres de quatre pages, plus vite que je
ne puis les lire.
Din scrisori.
Lizaveta Ivanovna nici nu apucă bine să-şi scoată pardesiul şi pălăria,
când contesa trimise să o cheme şi ordonă să se tragă din nou trăsura. Se
urcară în ea. În timp ce doi lachei o ridicau pe bătrână de subţiori şi o băgau
pe uşa trăsurii, Lizaveta Ivanovna îşi văzu iar genistul, chiar lângă roată. El o
apucă de mână şi apoi dispăru, înainte ca ea să-şi revină din spaimă. În mână
îi rămase o scrisoare. Ea o ascunse în mănuşă, şi tot drumul nu văzu şi nu
auzi nimic. În timpul plimbării, contesa avea obiceiul să pună întrebări la tot
pasul: „Cine era persoana cu care ne-am întâlnit? Cum se numeşte podul
acesta? Ce scrie pe firma de colo?” în ziua aceea Lizaveta Ivanovna
răspundea la întâmplare şi de multe ori n-o nimerea, încât contesa se supără.
— Ce se întâmplă cu tine, maică?! Te-a apucat catelepsia? Ori nu mă
auzi, ori nu mă înţelegi? Slavă Domnului, nu vorbesc pocit şi nici nu mi-am
pierdut minţile!
Lizaveta Ivanovna nici n-o asculta. Cum se înapoie acasă alergă în
camera ei şi scoase scrisoarea din mănuşă; plicul nu era lipit. Citi scrisoarea.
Era o declaraţie de dragoste, scrisă delicat, respectuos şi luată cuvânt cu
cuvânt dintr-un roman nemţesc. Dar Lizaveta Ivanovna nu ştia nemţeşte şi fu
foarte încântată.
Totuşi, scrisoarea primită o nelinişti mult. Pentru prima dată intra în
legături strânse, în cea mai deplină taină, cu un tânăr, îndrăzneala lui o
înspăimânta. Ea se învinovăţea de o purtare necugetată şi nu ştia ce să facă.
Să nu mai stea la fereastră? Să domolească printr-o totală nepăsare dorinţa
tânărului ofiţer de a o mai urmări? Să-i înapoieze scrisoarea? Să-i răspundă
rece şi hotărât? Nu avea cu cine se sfătui, nu avea prietene, n-avea pe
nimeni s-o îndrume. Se hotărî să răspundă.
Se aşeză la măsuţa de scris, luă pana şi căzu pe gânduri. Îşi începu
scrisoarea de câteva ori, însă o rupse, găsind vorbele când prea blânde, când
prea aspre. În sfârşit, reuşi să scrie câteva rânduri de care rămase mulţumită.
„Sunt convinsă, scria ea, că aveţi intenţii oneste, că nu aţi vrut să mă
jigniţi printr-un gest necugetat; dar cunoştinţa noastră n-ar fi trebuit să
înceapă aşa. Vă înapoiez scrisoarea şi sper ca pe viitor nu voi mai avea
motive de a mă plânge de o lipsă de respect nemeritat.”
A doua zi, cum văzu că trece Hermann, Lizaveta Ivanovna se ridică de
la gherghef, ieşi din sală, deschise ferestruica şi aruncă scrisoarea în stradă,
contând pe îndemânarea tânărului ofiţer. Hermann se repezi, ridică scrisoarea
şi intră într-o cofetărie. Rupse pecetea şi îşi găsi scrisoarea şi răspunsul
Lizavetei Ivanovna. Era tocmai ce aştepta şi se întoarse acasă foarte
preocupat de intrigă.
La trei zile după asta, o mamzelă tinerică, cu ochi jucăuşi, îi aduse
Lizavetei Ivanovna un bileţel de la casa de mode.
Ea îl deschise cu nelinişte, prevăzând o cerere de bani; când colo,
recunoscu scrisul lui Hermann.
— Te-ai înşelat, drăguţă. Acest bileţel nu mi-e adresat mie.
— Ba chiar dumneavoastră, răspunse fata cu îndrăzneală, zâmbind
viclean. Vă rog să-l citiţi!
Lizaveta Ivanovna parcurse repede bileţelul. Hermann îi cerea o
întâlnire.
— Nu se poate! Spuse Lizaveta Ivanovna, speriindu-se şi de grăbita
cerere, şi de mijlocul întrebuinţat de el. De bună seamă, scrisoarea asta nu
mi-e adresată mie!
Şi o rupse în mii de bucăţele.
— Dacă nu v-a fost adresată dumneavoastră, de ce aţi rupt-o? Făcu
mamzela. I-aş fi dat-o înapoi celui care v-a trimis-o.
— Te rog, drăguţă, spuse Lizaveta Ivanovna, roşind de observaţia
făcută, pe viitor să nu-mi mai aduci bilete. Iar celui care te-a trimis te rog să-i
spui că ar trebui să-i fie ruşine…
Dar Hermann nu se dădu bătut. Lizaveta Ivanovna primea zilnic scrisori
de la el, fie pe o cale, fie pe alta. Acestea nu mai erau traduse din romanele
nemţeşti. Hermann le scria inspirat de pasiune şi vorbea cu o limbă ce-i era
proprie; ele oglindeau atât dorinţa lui nestrămutată, cât şi clocotul
imaginaţiei lui năvalnice. Lizaveta Ivanovna nu se mai gândea să le trimită
înapoi; se îmbăta cu ele. Începu să răspundă, şi astfel scrisorile ei deveniră
tot mai lungi şi mai pline de gingăşie. În sfârşit, ea îi aruncă pe fereastră
următoarea scrisoare: „Astăzi e bal la ambasadorul *. Contesa va fi acolo.
Vom sta până la orele două. Iată ocazia de a mă vedea singură. Îndată ce
contesa va pleca, oamenii ei se vor împrăştia, desigur; la uşă va rămâne
portarul, dar şi el se duce de obicei în camera lui.
Veniţi la ora unsprezece şi jumătate… Urcaţi direct pe scară. Dacă
întâlniţi în antreu pe cineva, întrebaţi dacă e acasă contesa. Vi se va spune că
nu, şi atunci nu vă mai rămâne nimic de făcut. Va trebui să vă întoarceţi. Dar
probabil că nu veţi întâlni pe nimeni. Fetele stau la ele, toate într-o singură
cameră. Din antreu, treceţi la stânga şi mergeţi tot înainte, până la dormitorul
contesei. În dormitor, după paravan, veţi vedea două uşi mici: cea din
dreapta dă în cabinet, unde contesa nu intră niciodată; cea din stânga dă pe
coridor; aici veţi găsi o scăriţă în spirală care duce la camera mea.”
Hermann fremăta ca un tigru, aşteptând ora indicată. La ora zece se şi
afla în faţa casei. Era un timp îngrozitor; vântul vâjâia şi o zăpadă umedă
cădea cu fulgi mari; felinarele luminau palid; străzile erau pustii. Rar se vedea
câte un birjar cu mârţoaga lui, pândind vreun muşteriu întârziat. Hermann
era numai în tunică, dar nu simţea nici vântul, nici zăpada. În sfârşit, careta
contesei trase la scară. Hermann văzu cum lacheii o scoteau de braţ pe
bătrâna gârbovă, înfofolită într-o şubă de sobol; în urmă, într-o pelerină
subţire, cu capul împodobit de flori proaspete, apăru şi pupila ei. Uşiţa se
închise cu un sunet sec. Careta porni greoi pe zăpada afânată. Portarul
închise uşa. Lumina de la ferestre se stinse.

Hermann începu să se plimbe pe lângă casa pustie; se apropie de
felinar, se uită la ceas; era unsprezece şi douăzeci. Rămase sub felinar, cu
ochii aţintiţi pe arătătorul ceasului, aşteptând minutele următoare. Apoi, la
unsprezece şi jumătate, păşi pe peronul casei şi pătrunse în antreul puternic
luminat. Portarul lipsea. Hermann urcă scara în fugă, deschise uşa din antreu
şi văzu un servitor dormind sub lampă, pe nişte fotolii străvechi şi murdare.
Trecu pe lângă el călcând uşor, dar hotărât. În sală şi în salon era
întuneric. Lampa din antreu arunca o lumină slabă. Hermann intră în
dormitor. În faţa ungherului plin de icoane vechi, pâlpâia o candelă de aur.
Într-o simetrie monotonă, lângă pereţii îmbrăcaţi cu tapete chinezeşti, se
înşirau fotolii cu stofa decolorată, divane cu poleiala scorojită şi perne de puf.
Pe pereţi atârnau două portrete pictate la Paris de madame Lebrun . Unul
din ele înfăţişa un bărbat de vreo patruzeci de ani, rumen la obraz şi gras,
îmbrăcat într-o haină de un verde deschis şi cu o stea pe piept; altul înfăţişa o
tânără femeie de o frumuseţe rară, cu un nas acvilin şi cu un trandafir în
păru-i pudrat, lins pe tâmple. În toate colţurile erau răspândiţi ciobănaşi de
porţelan, ceasuri de masă, creaţie a minunatului Leroy, cutioare, rulete,
evantaie şi felurite alte nimicuri pentru doamne, născocite spre sfârşitul
veacului trecut, o dată cu balonul lui Montgolfier şi cu magnetismul lui
Mesmer. Hermann trecu după paravan. Văzu un pat mic de fier, apoi, în
dreapta, uşa care dădea în cabinet, şi cea din stânga, care da în coridor. O
descuie, văzu scăriţa îngustă în spirală care ducea la camera sărmanei
pupile… Dar se înapoie şi intră în cabinetul întunecat.
Timpul trecea încet. Era linişte peste tot. Când ceasul din salon bătu
douăsprezece îi răspunseră, unul după altul, ceasurile din toate camerele,
apoi totul amuţi din nou. Hermann stătea rezemat de soba rece. Era neliniştit;
inima îi bătea regulat, ca a omului hotărât la ceva primejdios, dar necesar.
Ceasurile anunţară ora unu, apoi două, şi în depărtare se auzi zgomotul
caretei. O emoţie nestăpânită îl cuprinse. Careta se apropie şi se opri.
Auzi zgomotul scăriţei lăsate în jos. În casă începu forfota, oamenii
alergau, se auzeau glasuri şi se aprinse lumina. Trei cameriste bătrâne intrară
în fugă în dormitor; mai mult moartă decât vie, contesa sosi şi se lăsă într-un
fotoliu voltairian. Hermann se uită prin deschizătură. Lizaveta Ivanovna trecu
pe lângă dânsul. El îi auzi paşii repezi pe treptele scării. Ceva ca un fel de
remuşcare se trezi în inima lui, apoi aţipi din nou. Şi el rămase ca de piatră.
Contesa începu să se dezbrace înaintea oglinzii. Îi scoaseră boneta
împodobită cu trandafiri, îi scoaseră peruca pudrată de pe capul cărunt şi
tuns. Acele de păr se risipiră în jurul ei ca o ploaie. Rochia galbenă, brodată
cu argint, îi căzu la picioarele umflate. Hermann fu martorul tainelor
respingătoare ale toaletei ei. În sfârşit, contesa rămase într-o bluză şi într-o
bonetă de noapte; în această îmbrăcăminte mai apropiată de bătrâneţea ei,
părea mai puţin îngrozitoare şi mai puţin hidoasă.
Ca toţi oamenii bătrâni, ea suferea de insomnie. O dată dezbrăcată, se
aşeză lângă fereastră în fotoliul voltairian şi expedie servitoarele. Lumânările
fură scoase, şi odaia rămase luminată numai de candelă. Contesa şedea în
fotoliu, galbenă la chip, îşi mişca buzele lăsate în jos, legănându-se când întro
parte, când într-alta. În ochii tulburi nu i se oglindea nici un gând, încât,
dacă te uitai la ea, puteai crede că înspăimântătoarea bătrână nu se legăna
aşa din voia ei, ci sub un tainic impuls galvanic.
Dar faţa moartă se schimbă dintr-o dată. Buzele nu i se mai mişcau,
ochii i se înviorară. In faţa ei sta un bărbat necunoscut.
— Nu vă speriaţi, pentru numele lui Dumnezeu, nu vă fie teamă! Spuse
el încet, dar limpede. N-am de gând să vă fac nici un rău. Am venit să vă
implor să-mi faceţi un bine.
Bătrâna îl privea în tăcere şi părea că nu-l aude. Hermann îşi închipui
că e surdă. Se aplecă la urechea ei şi-şi repetă spusele. Bătrâna tăcea întruna.
Hermann continuă:
— Dumneavoastră îmi puteţi face viaţa fericită, şi asta fără să vă coste
nimic. Ştiu că puteţi ghici trei cărţi la rând…
Hermann se opri. Contesa părea că, în sfârşit, a înţeles ce i se cere. Se
părea că-şi caută cuvintele pentru a răspunde.
— A fost o glumă, spuse ea în sfârşit. Vă jur că a fost o glumă!
— Cu astfel de lucruri nu se glumeşte, i-o tăie Hermann supărat.
Aduceţi-vă aminte de Ceapliţki, pe care l-aţi ajutat să-şi scoată ceea ce
pierduse la joc.
După cum se vedea, contesa se tulburase. Trăsăturile ei trădau o
puternică frământare sufletească, dar ea recăzu repede în nesimţirea de mai
înainte.
— Îmi puteţi spune care sunt cele trei cărţi sigure?
Contesa tăcea.
— Pentru cine păstraţi această taină? Continuă Hermann. Pentru
nepoţi? Ei sunt bogaţi şi fără asta; nici nu cunosc valoarea banului. Cele trei
cărţi ale dumneavoastră nu vor fi de nici un folos unui risipitor. Cel ce nu ştie
să păstreze moştenirea părintească, tot în mizerie va muri, cu toate puterile
demonice. Eu nu sunt risipitor; cunosc valoarea banilor. Voi şti să folosesc
cele trei cărţi ale dumneavoastră. Ei…!

Hermann tăcu, aşteptând plin de nerăbdare răspunsul. Contesa nu
scotea nici o vorbă. El căzu în genunchi în faţa ei.
— Dacă inima dumneavoastră a cunoscut vreodată sentimentul iubirii,
dacă vă mai reaminiţi de extazul ce vi-l dădea, dacă măcar o dată aţi zâmbit
la naşterea unuia dintre fiii dumneavoastră, dacă ceva omenesc a bătut
cândva în pieptul dumneavoastră, vă implor, fac apel la sentimentele
dumneavoastră de soţie, de iubită şi de mamă, la tot ce e mai sfânt în viaţă,
nu-mi refuzaţi rugămintea! Dezvăluiţi-mi taina! Ce preţ are ea pentru
dumneavoastră?… Poate că e legată de-un păcat cumplit, care să ducă la
pierderea fericirii veşnice, poate că e legată de o înţelegere cu diavolul…
Gândiţi-vă: sunteţi bătrână, nu mai aveţi mult de trăit; sunt gata să iau
păcatul dumneavoastră asupra sufletului meu. Dar împărtăşiţi-mi taina!
Gândiţi-vă că în mâinile dumneavoastră se află fericirea unui om, că nu
numai eu, ci şi copiii, nepoţii şi strănepoţii mei vă vor binecuvânta amintirea
şi o vor cinsti ca pe ceva sfânt…
Bătrâna nu răspunse nici un cuvânt.
Hermann se sculă în picioare.
— Zgripţuroaică bătrână! Rosti el scrâşnind. Dacă e aşa, am să te silesc
să răspunzi…
La aceste cuvinte, scoase din buzunar un pistol.
Văzând aceasta, contesa se tulbură din nou, puternic. Clătină din cap,
ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut să se apere de împuşcătură… Apoi lunecă…
Şi rămase nemişcată.
— Terminaţi cu copilăriile, spuse Hermann, apucându-i mâna. Vă întreb
pentru ultima oară: vreţi să-mi spuneţi care sunt cele trei cărţi sau nu?
Contesa nu răspunse. Hermann îşi dădu seama că murise.

IV

7 mai 18*
Homme sans moeurs et sans religion!
Din scrisori.
Gătită încă în rochie de bal, Lizaveta Ivanovna şedea în camera ei,
adâncită în gânduri. Cum sosise acasă, se şi grăbise să expedieze servitoarea
somnoroasă, care-şi oferea serviciile în silă. Lizaveta îi spuse că se va
dezbrăca singură şi intră în camera ei, tulburată, cu inima bătând, dorind ba
să-l găsească acolo pe Hermann, ba să nu-l găsească. De la prima vedere
văzu că nu-i acolo şi mulţumi soartei pentru că le zădărnicise întâlnirea. Se
aşeză fără să se dezbrace şi începu să se gândească la toate împrejurările
care o duseseră atât de departe, în aşa de scurt timp. Nu trecuseră nici trei
săptămâni de când îl văzuse pentru prima dată pe fereastră, şi iată că se şi
aflau în corespondenţă, iar el reuşise să obţină o întâlnire nocturnă! Îi
cunoştea numele numai din câteva scrisori iscălite de el. Nu vorbise niciodată
cu el, nu-i auzise glasul şi nu auzise niciodată vorbindu-se despre dânsul…
Până în seara aceea. Ciudat lucru: în seara aceea, la bal, Tomski, fiind
bosumflat pentru că tânăra prinţesă Polina * nu flirta cu el, ca de obicei, se
gândi să se răzbune, tratând-o cu indiferenţă; de aceea o chemă pe Lizaveta
Ivanovna şi dansă cu ea o mazurcă interminabilă. Tot timpul glumi asupra
preferinţei ei pentru ofiţerii de geniu şi o încredinţa că ştie mai multe decât ar
putea bănui ea; iar unele din glumele lui se potriveau atât de bine, încât
Lizaveta Ivanovna crezu decâteva ori că îi cunoaşte taina.
— De la cine ştii toate aceste lucruri? Îl întrebase ea râzând.
Tomski răspunse:
— De la prietenul unei persoane pe care o cunoaşteţi, un om deosebit!
— Şi cine e acel om deosebit?
— Îl cheamă Hermann.
Lizaveta Ivanovna nu răspunse nimic, dar simţi cum îi îngheaţă mâinile
şi picioarele.
— Acest Hermann, continuă Tomski, e o figură cu totul romantică: are
profilul lui Napoleon şi sufletul lui Mefisto. Cred că asupra conştiinţei lui apasă
cel puţin trei crime. Dar de ce te-ai făcut aşa de albă?
— Mă doare capul… Şi ce îţi spunea acest Hermann sau cum îi zice…
— E foarte nemulţumit de prietenul lui. Spune că, dacă ar fi fost în locul
lui, ar fi procedat cu totul altfel… Eu presupun că însuşi Hermann a pus ochii
pe dumneata; oricum, el ascultă vorbele de îndrăgostit ale prietenului lui cu
foarte puţină plăcere…
— Dar unde m-a văzut?
— Dumnezeu ştie unde, poate la biserică, poate la plimbare!… Poate
chiar în odaia dumitale, în timp ce dormeai; de la el te poţi aştepta la orice…
Între timp, trei doamne se apropiară de ei cu întrebările – oubli ou
regret ?
— Şi le întrerupseră convorbirea, devenită chinuitor de interesantă
pentru Lizaveta Ivanovna.
Tomski o alese chiar pe prinţesa *. Ea reuşi să se explice cu el, făcând
un tur în plus şi învârtindu-se încă o dată în faţa scaunului ei. Când se
întoarse la loc, Tomski nu se mai gândea nici la Hermann, nici la Lizaveta
Ivanovna… Ea ar fi vrut grozav să reînnoiască convorbirea întreruptă, dar
mazurca se terminase şi peste puţin bătrâna contesă plecă acasă.
Cuvintele lui Tomski nu erau nimic altceva decât o flecăreală în timpul
mazurcii, dar ele se înfipseră adânc în sufletul tinerei visătoare.
Portretul lui Hermann, schiţat de Tomski, semăna leit cu cel din
închipuirea ei şi, datorită lecturilor noilor romane, acest personaj banal o şi
speria, dar îi şi încânta imaginaţia. Ea şedea acum pe scaun, cu braţele goale
încrucişate; îşi ţinea capul, încă împodobit cu flori, aplecat pe pieptul
descoperit. Deodată uşa se deschise şi Hermann intră. Ea se sperie…
— Unde ai fost până acum?! Îl întrebă speriată, în şoaptă.
— În dormitorul bătrânei contese, îi răspunse el. Vin acum de la ea. A
murit.
— Doamne, Dumnezeule! Ce spui?!
— Şi mi se pare că eu i-am pricinuit moartea.
Lizaveta Ivanovna îi aruncă o privire şi în gând îi răsunară cuvintele lui
Tomski:”…Asupra conştiinţei lui apasă cel puţin trei crime”. Hermann se
aşeză pe fereastră, lângă ea, şi-i povesti totul.
Lizaveta Ivanovna îl ascultă până la capăt, îngrozită. Aşadar, scrisorile
pasionate, rugăminţile înflăcărate, urmărirea îndrăzneaţă şi îndărătnică nu
erau dragoste! Banii – iată la ce jinduia sufletul lui Hermann! Nu ea îi putea
potoli dorinţele, nu ea îl putea face fericit! Sărmana pupilă nu era nimic
altceva decât o unealtă oarbă a acestui tâlhar, a acestui ucigaş al bătrânei ei
binefăcătoare!… Plângea amar în căinţa ei târzie şi chinuitoare. Hermann se
uita la ea tăcut; şi inima lui era sfâşiată, dar nici lacrimile sărmanei fete, nici
priveliştea înduioşătoare a durerii ei nu-i răscoleau sufletul împietrit… Nu
simţea nici o remuşcare pentru moartea bătrânei. Îl îngrozea un singur lucru:
pierderea pentru totdeauna a tainei prin care s-ar fi putut îmbogăţi.
— Eşti un monstru, rosti în sfârşit Lizaveta Ivanovna.
— Nu i-am dorit moartea, răspunse Hermann; pistolul meu nu e
încărcat.
Amândoi tăcură.

 

Se făcu ziuă. Când Lizaveta Ivanovna suflă în lumânarea care era pe
sfârşite, în cămăruţă rămase o lumină palidă. Ea îşi şterse ochii plânşi şi se
uită la Hermann, care şedea pe pervazul ferestrei, cu braţele încrucişate şi
încruntat. Aşa, semăna uimitor cu portretul lui Napoleon. Asemănarea o
surprinse.
— Cum ai să ieşi din casă? Îl întrebă ea în sfârşit. M-am gândit să te
conduc pe o scară secretă, dar trebuie să trecem neapărat pe lângă dormitor.
Mi-e frică.
— Spune-mi doar cum să găsesc scara secretă şi mă duc singur.
Lizaveta Ivanovna se ridică, scoase o cheie din comodă şi i-o dădu,
lămurindu-l pe unde avea de mers. Hermann îi strânse mâna, o mână rece,
care nu-i răspunse, o sărută pe creştetul aplecat şi ieşi.
Coborî pe scara întortocheată şi intră din nou în dormitorul contesei.
Moarta sta împietrită, iar faţa ei arăta o pace adâncă. Hermann se opri în faţa
ei, o privi lung, vrând parcă să se convingă de groaznica realitate. În sfârşit,
intră în cabinet, pipăi tapetul, găsi uşa şi începu să coboare scara
întunecoasă, tulburat de sentimente stranii. Poate că acum şaizeci de ani, pe
aceeaşi scară, la aceeaşi oră, se gândea el, s-a strecurat în acelaşi dormitor
un tânăr norocos, în haină brodată, pieptănat a l’oiseau royal ,
apăsându-şi pe inimă tricornul; acum tânărul acela era de mult în mormânt,
iar inima bătrânei lui amante încetase să bată astăzi…
Hermann găsi uşa de sub scară, o descuie cu aceeaşi cheie şi ajunse
într-un coridor prin care ieşi direct în stradă.

V.

Astă-noapte s-a arătat defuncta baronesă von V*.
Era îmbrăcată toată în alb şi mi-a spus: „Bună ziua, domnule consilier!”
Swedenborg.
A treia zi după noaptea aceea fatală, la ora nouă dimineaţa, Hermann
se îndreptă spre mănăstirea *, unde urma să se slujească prohodul decedatei
contese. Nu simţea nici o remuşcare, totuşi nu-şi putea înăbuşi glasul
conştiinţei, care îi spunea întruna: „Tu eşti ucigaşul bătrânei!” Prea puţin
credincios cu adevărat, era stăpânit de o mulţime de superstiţii. Credea că
moarta ar putea avea asupra vieţii lui o influenţă nefastă, de aceea se hotărî
să se ducă la înmormântare, spre a se ruga să-l ierte.
Biserica era plină. Hermann abia putu trece prin mulţime. Sicriul era
aşezat pe un catafalc bogat, sub un baldachin de catifea. Moarta avea
mâinile încrucişate pe piept, o scufie de dantelă pe cap şi era îmbrăcată întro
rochie albă de atlaz. Ai casei înconjurau sicriul: slugile, în haine negre cu
eşarfe cu blazon pe umăr şi cu lumânări în mâini; rudele în doliu mare –
copiii, nepoţii şi strănepoţii. Nimeni nu plângea; lacrimile ar fi fost une
affectation . Contesa era atât de bătrână, încât moartea ei nu putea
surprinde pe nimeni, iar rudele o priveau de mult ca pe o fiinţă ce şi-a
încheiat viaţa.
Un tânăr arhiereu ţinu discursul funebru. În cuvinte simple şi
mişcătoare el arătă paşnica adormire a drept-credincioasei, ai cărei ani
îndelungaţi au fost o liniştită şi smerită pregătire pentru creştinescul sfârşit.
„Pe ea, care veghea în gânduri cucernice şi în aşteptarea mirelui de la miezul
nopţii, a luat-o îngerul morţii!” Slujba se desfăşura într-o tristeţe pioasă. Iată,
în primul rând, se apropiară să-şi ia rămas bun de la moartă rudele. Apoi
urmară numeroşii ei cunoscuţi, veniţi să se închine în faţa trupului aceleia
care cu mult înainte se desfătase alături de ei în petreceri deşarte; apoi veni
rândul oamenilor de casă; în sfârşit, se apropie de ea o cămărăşiţă bătrână,
de aceeaşi vârstă cu defuncta. Două fete tinere o ţineau de braţ. Nu se putea
apleca până la pământ; doar ea vărsă câteva lacrămi, sărutând mâna rece a
stăpânei. Îndată după ea, Hermann se hotărî să se apropie de sicriu. Se
aplecă până la pământ şi stătu aşa câteva clipe, pe lespezile reci, acoperite
de cetină. În sfârşit, se ridică, palid ca şi moarta, urcă pe treptele catafalcului
şi se plecă asupra sicriului… În clipa aceea i se păru că moarta se uită la el
batjocoritor şi-i face cu ochiul. Hermann se trase repede înapoi, călca în gol şi
se prăvăli la pământ. Fu ridicat îndată. În aceeaşi clipă leşină şi Lizaveta
Ivanovna şi fu scoasă în pridvor. Întâmplarea asta tulbură pentru câteva clipe
solemnitatea tristei ceremonii. Printre cei de faţă se auzi o rumoare surdă, iar
un şambelan uscăţiv, rudă apropiată a defunctei, şopti la urechea englezului
de lângă el că tânărul ofiţer era fiul nelegitim al moartei; la care englezul
răspunse rece:
— Oh?!

Hermann fu peste măsură de tulburat toată ziua. Luă masa la un birt
retras şi bău foarte mult, împotriva obiceiului lui, nădăjduind că-şi va înăbuşi
tulburarea. Dar vinul îi înfierbântă şi mai tare închipuirea. Cum se întoarse
acasă, se aruncă pe pat, fără să se dezbrace, şi adormi adânc.
Când se trezi, era noapte. Luna îi lumina odaia. Se uită la ceas: era trei
fără un sfert. Somnul îi trecuse; se aşeză pe pat şi începu să se gândească la
înmormântarea bătrânei contese.
Pe când sta aşa, cineva din stradă i se uită pe fereastră în cameră şi se
îndepărtă îndată. Hermann nu dădu nici o atenţie acestui fapt. Peste o clipă,
auzi că cineva deschide uşa camerei din faţă. Îşi închipui că era ordonanţa
lui, care venea beat, ca de obicei, dintr-o plimbare nocturnă. Dar auzi un
mers necunoscut: cineva venea încet, târşindu-şi uşor pantofii. Uşa se
deschise şi intră o femeie în rochie albă. Hermann crezu că era bătrâna lui
doică şi se miră de ce vine la o astfel de oră. Dar femeia albă luneca şi se
opri deodată drept în faţă; Hermann o recunoscu pe contesă!
— Am venit fără să vreau…, spuse ea cu glas hotărât. Dar mi s-a
poruncit să-ţi îndeplinesc rugămintea. Trei, şapte şi asul îţi pot aduce câştig,
una după alta, dar cu condiţia să nu joci decât o singură carte pe zi şi după
aceea să nu mai joci toată viaţa. Te iert pentru moartea mea, cu condiţia să
te căsătoreşti cu Lizaveta Ivanovna, pupila mea…
Spunând acestea, moarta se întoarse încet, se îndreptă către uşă şi
pieri, târşindu-şi pantofii. Hermann auzi uşa din antreu închizându-se şi văzu
iar pe cineva uitându-se pe fereastră.
Multă vreme Hermann nu-şi veni în fire. Apoi trecu în camera cealaltă.
Ordonanţa lui dormea pe jos; Hermann reuşi cu greu să-l trezească. Era beat,
ca de obicei; nu puteai afla nimic de la el. Uşa ce da în antreu era încuiată cu
cheia. Hermann se înapoie în cameră, aprinse o lumânare şi-şi însemnă cele
văzute.

VI

— Attendez!
— Cum ai îndrăznit să-mi spui: attendez?
— Excelenţă, am spus: attendez, vă rog!
Două idei fixe nu pot exista laolaltă în mintea omului, aşa după cum
două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în acelaşi timp. Trei, şapte şi
asul alungară repede chipul bătrânei moarte din închipuirea lui Hermann.
Trei, şapte şi asul nu-i ieşeau din minte şi-i reveneau mereu pe buze. Când
vedea o fată tânără, spunea: „Cât e de zveltă!… Un adevărat trei de cupă.”
Dacă era întrebat cât e ceasul, răspundea: „Şapte fără cinci minute”.
Toţi bărbaţii burduhănoşi îi reaminteau de as. Trei, şapte şi asul îl însoţeau în
somn, luând diferite înfăţişări. Trei înflorea în faţa lui ca o grandifloră învoaltă,
şapte i se înfăţişa ca o poartă gotică, iar asul ca un păianjen imens. Toate
gândurile îi erau contopite într-unul singur: să se folosească de taina care-l
costase atât de scump. Începu să se gândească la demisie şi la o călătorie.
Voia să smulgă Fortunei fermecate o comoară, în casele de joc de la Paris.
Întâmplarea îl scuti însă de bătaie de cap.
La Moscova se înfiinţase o societate de jucători bogaţi, sub preşedinţia
vestitului Cekalinski, care îşi petrecuse toată viaţa la cărţi şi se procopsise
odinioară cu milioane, câştigând poliţe şi pierzând bani gheaţă. Experienţa lui
îndelungată îi câştigară încrederea prietenilor; casa deschisă, bucătarul
renumit, delicateţea şi veselia îi câştigă respectul publicului. Cum sosi la
Petersburg, tineretul dădu năvală la el şi uită balurile de dragul cărţilor,
preferând ispitele faraonului tentaţiilor amorului. Narumov îl duse acolo pe
Hermann.
Trecură printr-un rând de camere somptuoase, pline de chelneri
respectuoşi. Câţiva generali şi consilieri intimi jucau whist. Nişte tineri
stăteau tolăniţi pe divanele îmbrăcate în damasc, mâncând îngheţată şi
trăgând din pipe. În salon, la o masă lungă, lângă care se înghesuiau vreo
douăzeci de jucători, şedea amfitrionul şi ţinea banca. Era un om de vreo
şaizeci de ani, cu o înfăţişare din cele mai respectabile; capul îi era acoperit
de păr argintiu, faţa plină şi proaspătă arăta bunătatea, ochii îi luceau,
totdeauna învioraţi de un zâmbet. Narumov i-l prezentă pe Hermann.
Cekalinski îi strânse mâna prietenos, îl rugă să se simtă ca la el acasă şi
continuă să ţină banca.
Partida se prelungea. Pe masă se aflau peste 30 de cărţi. Cekalinski se
oprea după fiecare lansare, pentru a da răgaz jucătorilor, nota pierderile,
asculta prevenitor dorinţele jucătorilor şi îndrepta, şi mai prevenitor, colţul
vreunei cărţi îndoite de o mână distrată. În sfârşit, partida se termină.
Cekalinski amestecă iar cărţile şi se pregătea să înceapă o partidă nouă.
— Permiteţi-mi să pun o carte, spuse Hermann, întinzând mâna pe
după un domn gras care ponta şi el.
Cekalinski zâmbi şi înclină tăcut din cap, în semn de respectuoasă
încuviinţare. Râzând, Narumov îl felicită pe Hermann că pusese capăt
abţinerii sale îndelungate; îi dori un început norocos.
— Merg, spuse Hermann, scriind cu cretă miza deasupra cărţii lui de
joc.
— Cât e, vă rog? Întrebă cel ce ţinea banca, strângându-şi pleoapele.
Mă iertaţi, dar nu văd bine…
— Patruzeci şi şapte de mii, răspunse Hermann.
La aceste cuvinte, toate capetele se întoarseră deodată şi toţi ochii se
aţintiră asupra lui.
„A înnebunit!” gândi Narumov.
— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia, spuse Cekalinski cu zâmbetul lui
neschimbat, că jocul dumneavoastră e foarte tare. Aici n-a mizat încă nimeni
mai mult de două sute şaptezeci şi cinci pe o singură carte.
— Ei, şi?! Răspunse Hermann. Îmi bateţi cartea sau nu?
Cekalinski făcu o plecăciune, cu acelaşi aer de smerită încuviinţare.
— Vreau numai să vă fac cunoscut, spuse el, că, fiind onorat de
încrederea prietenilor, nu pot ţine banca altfel decât pe bani gheaţă! Din
partea mea sunt convins că e de-ajuns cuvântul dumneavoastră, dar, pentru
regula jocului şi a socotelilor, vă rog să puneţi banii pe carte.

Hermann scoase din buzunar un bilet de bancă şi i-l întinse; Cekalinski
îl privi fugitiv şi îl puse pe cartea lui Hermann. Apoi începu jocul. În dreapta
căzu nouă, în stânga un trei.
— A câştigat! Spuse Hermann arătându-şi cartea.
Printre jucători se stârni rumoare. Cekalinski se încruntă, dar zâmbetul
îi reapăru îndată pe faţă.
— Îmi daţi voie să vă achit? Îl întrebă el pe Hermann.
— Vă rog!
Cekalinski scoase din buzunar câteva bilete de bancă şi-i plăti îndată.
Hermann îşi luă banii şi se îndepărtă de lângă masă. Narumov nu-şi putea
reveni. Hermann bău un pahar de limonada şi se îndreptă spre casă.
În seara următoare veni din nou la Cekalinski. Amfitrionul ţinea banca.
Hermann se apropie de masă; jucătorii îi făcură loc imediat. Cekalinski îl
salută curtenitor.
Hermann aşteptă o nouă partidă, alese o carte, puse pe ea toate cele
patruzeci şi şapte de mii, şi câştigul din seara trecută.
Cekalinski începu jocul. În dreapta căzu un valet, în stânga un şapte.
Hermann întoarse şaptele.
Toţi scoaseră strigăte de mirare. Cekalinski se tulbură vădit. Numără
nouăzeci şi patru de mii şi i le întinse lui Hermann. Acesta le luă cu sânge
rece şi se îndepărtă în aceeaşi clipă.
În seara următoare apăru din nou la masă. Îl aşteptau toţi. Generalii şi
consilierii intimi îşi lăsară whist-ul, ca să vadă un joc atât de neobişnuit.
Tinerii ofiţeri săriră de pe divane; chelnerii se strânseră în salon. Toţi făcură
cerc în jurul lui Hermann. Ceilalţi jucători nu puseră cărţile, aşteptând cu
nerăbdare să vadă cum va sfârşi el. Hermann stătea lângă masă, pregătinduse
să ponteze de unul singur împotriva palidului, dar mereu zâmbitorului
Cekalinski. Fiecare îşi desfăcu pachetul de cărţi. Cekalinski făcea cărţile.
Hermann tăie şi-şi acoperi cartea cu un teanc de bilete de bancă. Jocul
aducea a duel. Se lăsă o tăcere adâncă.
Cekalinski începu jocul. Mâinile îi tremurau. În dreapta căzu o damă, în
stânga – un as.
— A câştigat asul! Spuse Hermann şi-şi întoarse cartea.
— Dama dumneavoastră a fost ucisă! Adause Cekalinski blând.
Hermann se cutremură; într-adevăr, în loc de as, în faţă avea dama de
pică. Nu-şi credea ochilor, nu înţelegea cum de putuse să greşească.
În clipa aceea, i se păru că dama de pică îi face cu ochiul şi-i zâmbeşte
sarcastic; asemănarea extraordinară îl uimi…
— Bătrâna! Strigă el îngrozit.
Cekalinski îşi trase spre el biletele pierdute de Hermann. Acesta stătea
nemişcat. Când se depărta de masă, se porni un murmur puternic.
— Frumos a mai pontat! Spuneau jucătorii.

Cekalinski făcea din nou cărţile. Jocul îşi urma cursul.

EPILOG.

Hermann a înnebunit. Acum se află la spitalul Obuhov, în salonul nr. 17,
şi nu răspunde la nici o întrebare; bolboroseşte doar, cu o repeziciune
uimitoare:
— Trei, şapte, asul! Trei, şapte, dama…!
Lizaveta Ivanovna s-a căsătorit cu un tânăr foarte cumsecade, care are
pe undeva un serviciu şi o avere considerabilă. E fiul fostului administrator al
bătrânei contese. Lizaveta Ivanovna creşte o rudă săracă.
Tomski a fost avansat rotmistru şi se căsătoreşte cu prinţesa Polina.

SFÂRŞIT

***
ABONARE

Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.

About MC Simon

Scriitor, Content Marketing Strategist, Digital Marketer Specialist, Blogger, Reviewer de Carte, Inginer, Proiect Manager, Mama si Sotie.
Puteti citi mai multe scrise de MC, pe oricare din site-urile ei: Shanti-Spirit.ro; CabalaPentruToti.ro; MCSimonWrites.com; VideoBizPromo.com; WritersPayItForward.com; FengShuiForWriters.com; ConstructNexus.ro;

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.