Departe,departe – Barbu Stefanescu Delavrancea

CLICK pe carte!

Departe,departe
de Barbu Stefanescu Delavrancea

… sub castanii din via parasita. Mai multi copilasi, in camasi albe, ma inconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, si povesteam.

O fetita imi sorbea cuvintele, dand intr-o parte si alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari si verzi…

Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede si linistit; si in lac tremura rasturnat palatul si gradina lui cu naramzi si portocali.

si nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta in portocali. Nimic nu se auzea in curte, nimic in palat. Usile nu se deschideau. Portile curtii, totdeauna incuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine stie cine, departe de aceste locuri in vesnica odihna.

Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind in portile de stejar. Portile se deschideau tipand, ca si cum ar fi fost vii si le-ar fi batut cineva.

Cine batea in porti la miezul noptii? Cine deschidea portile la miezul noptii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul noptii, speriat de niste lovituri infricosate, sarii in picioare.

O umbra intra pe portile inalte; si portile se inchisera in urma ei. Apoi auzii o usa trantindu-se, si alta, si alta, incet, mai incet, mai incet, pana nu stiu bine daca mai auzeam sau mi se parea.

A cui sa fie umbra?

Vreo stafie? inauntru plange cineva… se roaga, a lesinat… nu se mai aude. E intuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! si ametii pe marginea lacului.

A doua zi ma desteptai. Soarele ardea. in lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. incepui sa ma inchin, fericit ca era cald si lumina… Ma gandeam acasa si mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am inecat… si m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca…

O rupsei la fuga.

Ma uitai indarat; vazui palatul mic si fumuriu; apoi incepui sa-mi caut drumul cu ochii.

Eu stiam niste plopi inalti… asa venisem, din plop in plop…. unde sa fie? Ma uit in toate partile…nimic, nicaieri… Suisem niste dealuri… unde sa fie? Ma uit in toate partile… nimic, nicaieri.

M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. si am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, si nici o fasie de drum n-am intalnit.

si cand mi se paru ca palatul se sterge de pe fata pamantului, o rupsei la fuga indarat, caci ce m-as fi facut in asa pustietate? si de ce goneam, de ce palatul se ridica usor din gradinile fumurii.

Lacul e rosu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa si incepui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai in apa. Vazui pana in fund. in aer, nici o pasare, in apa, nici un peste.

Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi intalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul noptii, in curtea palatului? si zidurile sunt asa de inalte… M-am incercat, dar mi-am intors unghiile pe dos si mi-am sangerat degeaba buricele destelor.

Stele nu rasar. Nici luna. si nu e pic de nor. Ce fel de cer se intinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan’ la portile mari si sa bat in ele. Dibuind zidul, ocolii gradina si ajunsei in dreptul portilor.

Sa bat sau nu? Dar daca imi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul noptii?

intorsei capul. Din intuneric se desfacura o multime de idoli usurei, care goneau in vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul in porti. Portile sunara. Sunetul se duse departe, departe, si in toate usile palatului mi se paru ca aud lovitura mea…

– Cine e?
Ah! ce glas!
– Cine e?
– Eu.
– Cine, tu?
– Nu stiu.
– Cine te-a trimis?
– Nimeni.
– Ce cauti?
– Nimic.
– Ce vrei?
– Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame!

Portile se desfacura in doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaita in mana… incolo, nimic.

inchisei ochii si cazui mototol, ca o carpa.

Cand ma desteptai, era ziua. Ce bine e intr-un pat moale si cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simti ca deschisesem ochii, incepu sa ma mangaie. Mana uscata, usoara, blanda.

– Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toti oamenii, si azi sunt alba ca zapada, zise batrana, si ma saruta pe frunte.

Parca-mi luase frica cu mana. Ma intorsei spre ea si o intrebai:
– Cat e de-atunci?
– Nu stiu, bunico, nu stiu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze si de rod; pasarile au adormit si nu s-au mai miscat in frunzisul lor. in palat, de atunci si pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat si nimeni nu a iesit pe portile pe care ai intrat tu, dragul mamei.

– Nimeni nu a intrat?
– Nimeni.
– Nimeni nu a iesit?
– Nimeni.
– Dar cine a batut alaltaieri, la miezul noptii, in portile palatului?

– Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se in jos.
– Cine a deschis portile palatului alaltaieri, la miezul noptii?
– Nimeni, raspunse batrana, si rupse firul de borangic si arunca fusul in fundul odaii.

Fusul se invarti in jurul maciuliei.
– Dar eu am auzit…
– ti s-a parut! zise batrana, sculandu-se in picioare.
– si am vazut o umbra…
– Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie.

– Pe urma, cineva plangea si se ruga, se ruga…
– Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit imi risipisi, dragul mamei…

incepui sa tremur. inchisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc in aer. Mama o fi crezand ca m-am inecat si m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?

As fi crezut ca vad niste ochi rosii de stafie… si ochii ei erau buni si mangaietori, ca ai mamei. Se aseza langa mine, imi lua mainile in mainile ei si-mi zise:

– Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai intorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viata ta…

incepui sa plang.
– Plangi, dragul mamei, plangi.

Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jet vechi, negru de vechi ce era.

Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana si-mi zise:
– Sa-ti arat palatul.
Ce coridoare lungi si triste! Prin umbrele lor, sageti de lumina.
– stii, imi zise batrana, ca aici nimic nu se misca, ci sta asa cum au apucat sa stea.

in fata noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era impietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niste drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt si subtirel, degeaba; nu putui sa-l misc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii tinta la mine si cu gura cascata.

– Ce, ti-e frica? zise batrana zambind. Asa a ramas, tocmai cum latra.

Batrana baga mana printre dintii lui ascutiti si luciosi. Cainele nu se clinti, uitandu-se inainte, lasat pe picioarele dinapoi.

in varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobite albastre. Fluturele plutea nemiscat in aer, cu aripile intinse. Pisica se uita cu niste ochi vii si lacomi.

– Cati, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta!
– Cum?…
– intre ei si ceea ce vor, inca nitel, inca nitel, si ast nitel nu se mai ispraveste…

Batrana vorbea si eu radeam de pisica: Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… inca nitel, inca nitel, si aripioarele lui vor curge ca niste flori marunte…

– Vrei sa vezi masa imparatului?
– Masa imparatului?
– Da.
– Vreau, dar mi-e frica.
– De ce ti-e frica?
– Sa nu fie oameni…
– A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile…

– Tacamurile?
– Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cutitele au sa sune si paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga…

– Dar cine a intins masa?
– Cei care s-au dus.
– si n-au mancat tot?
– Asa cred oamenii, c-or manca tot…
si, neintelegand nimic, ajunseram la niste usi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.

Cum intraram pe usa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. in mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii inchegasera imprejurul lui. O multime de furculite cu bucati de carne si de pahare cu vin stateau aplecate in aer, ca si cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar in jos, un sir de picaturi de vin ca niste boabe de rubin.

– Acolo era locul imparatului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu destul, capul, mainile si trupul imparatului.

si destul ei parca lasa dungi in aer. inchisei ochii, o apucai de mijloc si-i zisei tremurand:

– L-am vazut! Ea se uita drept in ochii mei si-mi zise:
– Peste zece zile, la miezul noptii, o sa-l vezi si mai bine. Ma infiorai. O rugai sa ne coboram in odaia noastra. Se intunecase. in dreptul unor usi cu lanturi groase si cu lacate cat plosca auzii un oftat lung si nabusit.

– Cine-a oftat?
– Nimeni, raspunse batrana, iutindu-si pasii, nimeni, ti s-a parut. Nici vorba ca sarisem inaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-as fi uitat indarat.

Ma intinsei in pat. Ea aprinse o festila intr-o scoica de argint. Flacara galbena juca in varful festilei. in fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabusit. Batrana trase jetul si se aseza la capul meu. incet-incet, ma linistii. ii sarutai mana. Era rece. Vroiam sa stiu unde ma aflam. Ce s-a petrecut in acest palat de marmura? Cine oftase in odaia pecetluita cu lanturi?

– Cine e inchis acolo?
– Unde? raspunse batrana tresarind.
– Acolo…
– ti s-a parut, n-ai auzit nimic.
– Atunci, spune-mi unde sunt.
Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte si-mi zise:
– Vad eu ca nu adormi pan’ nu ti-oi spune o poveste.

Ridicai capul din perna si batrana incepu.

A fost odata, cand si pe-aici batea vantul si se misca apa, a fost un imparat mare si viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. si batrani, si femei, si copii despicase in doua. Cand iesea la plimbare, toti cadeau cu fruntile la pamant indata ce-l zareau. si mergea cu capul in piept si c-o mana pe manerul palosului. Privirea lui era crunta si zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. in palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toti ii apucau fiorii. si avea o imparateasa frumoasa, frumoasa, si blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descretea fruntea imparatului si i se oprea in mustati un suras de care ti-era frica. si trecu un an, trecura doi de la cununie, si n-avura copil.

imparatul se posomori. Chema pe toti doctorii si le zise:
– Iaca o punga cu diamante si palosul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramaie imparateasa grea, punga, iar de nu, palosul.

Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, si capetele se rostogoleau pe marmura.

intr-o zi era la chef mare. si bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica in picioare. Trase palosul si-l invarti pe deasupra imparatesei. Parul ei se lumina ca de fulger. si imparatul, bagand palosul in teaca, zise:

– Muiere, mai astept un an! Mesenii inmarmurira. imparateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, imparatul tacu si bau, uitandu-se drept inainte. Cand se scula de la masa, se opri in prag, se uita la imparateasa si zise:

– Un an mai astept! imparateasa ofta. Doua lacrimi mari ii picara din amandoi ochii: pic, pic. si se duse in odaia ei de culcare.

Acolo ingenunche la icoane si se ruga, se ruga, pana cand adormi in genunchi. Pe la miezul noptii, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, desirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa tipe, dar nu putu. Babele o intrebara pe rand:

– Vrei un copil?

– Da, raspunse imparateasa.
– Vrei un copil?
– Da.
– Vrei un copil?
– Da.
– Bine! zisera tustrele, si iesira pe usa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc intre ele. imparateasa le aude.
– Sa fie fata.
– Sa fie.
– Sa semene ma-sii, ca la 16 ani imparatul sa creada ca e ma-sa.

– Sa fie.
– Sa fie muma ei si fata ei, si imparatul bunic fiului si tata nepotului sau…

– Numai atunci cand fata ii va intinde doua maini, c-o mana…
– si tot ce-o fi rau sa piara si ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra si vesnic sa ceara iertare, si iertare sa nu aiba.

imparateasa dadu un tipat si cazu lesinata. A doua zi cand se destepta inmarmuri, vazand pe imparat langa dansa.

imparatul incepu s-o mangaie, iar ea ii zise plangand:
– Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine!
imparatul incepu sa rada… si ce ras!

Nu trecu mult, si toata imparatia afla ca imparateasa ramasese grea.

Eu, de bucurie, ii sarutai mana si ii zisei:
– Ai scapat, maria-ta.
– De-o fi baiat, am scapat, da’ vai de mine de-o fi fata… si-o podidi plansul.
– si daca ar fi fata?…

– Va fi muma ei si fata ei, si imparatul bunic fiului si tata nepotului lui…

si-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.

Cand ii sosi ceasul, abia apuca sa nasca, si intreba pe imparat:
– Ce e, maria-ta, baiat ori fata?
– Fata… si ce fata! raspunse imparatul, si se intoarse la imparateasa.

imparateasa era rece ca gheata, cu mainile inclestate peste amandoi ochii. imparatul o pipai. Se cauta la cingatoare, si, vazand ca nu are palosul, striga de se zgudui palatul de marmura:

– Luati-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu infasurai copila intr-un cearsaf cald si fugii cu dansa. Ma inchisei in iatacul acela pecetluit cu lanturi.

imparateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toti, afara de imparatul, care privea cu mana pe manerul palosului si zicea celor care aruncau pamant: Mai iute! mai iute!…

si fata crestea si nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.

Parul balai si lucios ca matasea i se involta in umeri; ochii ei ca smarandul priveau gales, asteptand ca din umbra portocalilor sa rasaie mama ei, de care intreba necontenit.

– O sa vie?
– Da, bunico…
– si un’ s-a dus?
– Departe, departe…
– si cand s-a dus?
– Demult, demult…
– O sa vie?
– Vezi bine…

– Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind?

– El, ii raspunsei eu, si incepui sa-i spun cate-n luna si-n soare, pana cand o fura somnul cu capul in poala mea, intreband necontenit prin vis: 0 sa vie?

Alti sase ani, ca sase zile.

imparatul se razboise in patru parti ale lumii. Se intorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui in genunchi si intrebai, cu fruntea lipita de pardoseala :

– Ce poruncesti?
– Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la nastere. intr-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana si-i zisei:

– Te cheama imparatul. Cum o vazu, sari in picioare. Scutura zalele, si de pe ele cazura cateva picaturi de sange.

– Fata mea?
Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare.
– Fata mea? zise imparatul, ca si cum l-ar fi sugrumat cineva.
Amandoua incremeniram.
– Iesiti! striga imparatul, si cazu pe un jet de argint.

Cum intraram in odaie, fata isi rezema capul de fereastra si incepu sa planga. Eu ma ghemuii intr-un colt si ma infiorai aducandu-mi aminte de vorbele imparatesei: Va fi muma si fata ei, iar imparatul bunic fiului si tata nepotului… Cum ma gandeam, fata tresari si-mi zise:

– Vin’ de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, si canta asa de duios, ca oile se stransesera imprejur si ascultau, uitand sa mai bea apa.

– Ce frumos canta si ce bine-mi face! Du-te si-i spune ca in fiece zi sa cante sub ferestrele mele.

Ma intorceam de la cioban. Pe scari, imparatul, galben ca ceara si dus pe ganduri. Cum ma vazu, imi zise:

– Ce face fata?
si, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind usa dupa dansul.

A doua zi, abia se crapase de ziua, si fata, la fereastra. Ciobanul se zarea in departare, intr-o ceata albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.

Fata imi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta si-mi zise plangand:

– Ce am, bunico, ce am?
si ciobanul sosi pe malul lacului; isi arunca palaria; isi scutura pletele si incepu sa cante asa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. si de la picioarele lui in jos, in lacul luminat, un alt cioban tinea fluierul la gura.

Fata se rumeni si nu mai zise nimic.

intr-o zi (tocmai ii desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe usa o roaba, o arapoaica, si ii spuse ca o cheama imparatul.

Ea incepu sa tremure si pleca. Nu trecu mult, si auzii un tipat ascutit, apoi niste pasi marunti si repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca si nu putu. Dupa ce rasufla bine, imi zise:

– M-a strans in brate… o! asa m-a strans in brate… da-mi nitica apa… asa m-a strans… nitica apa, ca nu mai pot!

Bau si ma intreba:
– Sunt fata lui?
– Da…
– Doamne!… Doamne!…

incepu sa se inchine. Se tranti in pat. Ma chema langa dansa si ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume si ce sa faca ca sa scape de imparat?

ii spusei tot. Cele trei femei, la imparateasa. Au vorbit la usa. A ramas imparateasa grea si a murit intr-o clipa, indata ce el i-a spus ca e fata.

Biata domnita sopti podidita de plans: Sa fie muma ei si fata ei, iar imparatul bunic fiului si tata nepotului …

Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaita. Ea sari din pat. Se uita la icoane.
– Cum sa-i intind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea in care ar pieri tot ce se misca in acest palat de spaima si de moarte!

Apoi imi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul si sa-si ia lumea-n cap.

A doua zi se scula, ma saruta si iesi din odaie in varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, si ciobanul era pe malul lacului, si canta, canta sa adoarma apele. Nu stia el… dac-ar fi stiut! Pasamite, imparatul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. si auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese si domnita la cioban.

I-a vazut! Nu cred ca imparatul la vreun macel sa fi racnit mai infiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii si m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat in tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simteam nimic. Uitasem tot.

Pe la pranz ma chema imparatul. Sta incruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut in genunchi. stiu ca mi-a dat o cheie si mi-a zis:

– Na, si du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie sotie, scapa si ea si el. Trei zile astept. Iar de nu, pe el il tai si pe ea o zidesc acolo.

Doi gealati m-au dus la beciul de piatra. Intrai. in intunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai si incepu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri si tot traiam. Apoi mi-arata un zid si imi zise linistit:

– El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim.
Batu de trei ori in zid, si de dincolo se auzi batand iar de trei ori.
– Ce faci tu?
– Bine, dar tu?
– Bine.
– Vrei sa cant?
– La noapte, ca ne-aud.
si n-apuca sa-i spun porunca imparatului, ca ea ii striga:
– Pe tine or sa te taie…
– Bine, dar pe tine?
– si pe mine…
– Sa cant?
– Nu, la noapte, ca ne-aud.
incepui sa plang, si ea zise:
– Nu, cainele de imparat nu va fi tatal nepotului si bunicul fiului sau!

Cand vrusei sa plec, imi spuse la ureche ca au inceput sa gaureasca zidul, ca pana in trei zile el sa-i sarute mana ei si ea pe a lui, s-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele imparatului…

imparatul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta si capul ciobanului, cu fluierul in gura.

imparatul se puse la masa, impreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. imi dete o cheie si o tipsie si ma trimise, cu doi gealati, ca sa aduc mana dreapta si capul ciobanului cu fluierul in gura. imparatul ingalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, si de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin rosu ca sangele.

Aiurita, ma coborai cu gealatii in beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: stiu de ce ati venit. si ingenunche. Frumos si bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.

Gealatii trasera palosele. in zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealatii se oprira. Domnita incepu sa vorbeasca.
– Tu esti bine?
– Da, raspunse ciobanul, dar tu?
– si eu.
– tie ti-e dor?
– Da, dar tie?
– si mie!
– Da? ce aud zanganind?
– Nimic, ti se pare.
– Nu e nimeni la tine?
– Nimeni.
– Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!
– Ce?
– Se facea ca ne iertase si ne cununam…
– Draguta mea, ti se izbandeste visul…
– Cand?
– Chiar acum…
Gealatii ridicara palosele si ii cerura mana dreapta. Eu inchisei ochii si auzii un vajait. Mana ii cazu din umar pe tipsie, si tipsia rasuna. Sangele tasni.
– Ce faci tu? intreba domnita de dincolo de zid.
– Bine, raspunse ciobanul si se tari in genunchi pan’ la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori si desfunda o gaura si vari mana pana-n umar. intr-o clipa, gealatii ii taiara si mana stanga, apoi capul i se rostogoli in tipsie bolborosind.

Cazusem in genunchi, s-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… si auzii un tipat sfasietor.

Domnita saruta, saruta mereu si striga:
– Spuneti imparatului, spuneti-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot!

Alergai si spusei imparatului ce zisese domnita. imparatul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa si s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati si nu voi s-o ajute nimeni ca sa se imbrace. Eu asteptam la usa. Ea imi ceru un fir lung si gros de matase. ii adusei firul si ramasei iar la usa beciului.

Iesi… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta si-o infasurase in cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva.

– Ce ai, o intrebai eu, ti s-a umflat mana?
– Da, ast-noapte am batut prea tare in zid, caci el adormise mai greu ca acuma.

– Acuma doarme?
– Da, acum doarme bine…

Cand intraram in sala de mancare, toti se sculara in picioare si ridicara paharele pline.

imparatul facu un pas, aduse paharul spre gura si zise:
– Da-mi sa-ti sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre imparati!

Fata se apropie de imparat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o intinse si zise:

– Na! saruta si fii fericit!
imparatul ii lua mana, o aduse la gura, s-odata incepu sa tremure.
– Saruta! striga fata.
imparatul scapa paharul.
– Saruta!
imparatul cazu pe scaun.
– Saruta!

Ca prin minune, toti pierira, ca si cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul imparatului o umbra se ridica cu o coroana neagra in cap si se facu nevazuta, vaietandu-se.

si tot, din palatul de marmura si dimprejurul lui incremeni, asa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos.

Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschisi… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante.

Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brate… avea doua maini in umarul drept…

– Cum avea doua maini in umarul drept?
Rasuflarea mi se oprise.
– Cu firul de matase isi legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana.

– si stii unde e acum?
– Unde?
– Nu ti-aduci aminte de usa cu lanturi groase?
– Ba da… am auzit un oftat nabusit… incepui sa tremur.
– Ei, da…
– Cine ofta?
– Ea…
– Cine… ea?…
Capul imi cazu in perna.
– Ea… n-a murit…
– N-a murit?
– Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, intinsa pe o fasie de catifea neagra. La cap ii ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au impietrit asa, cu doua flacari galbene. si din cand in cand se incearca sa ridice mainile, si nu poate, si ofteaza lung si nabusit…

– Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan’ sa rasara soarele?
– Ti-e frig? raspunse batrana si incepu sa ma mangaie pe obraji.

Mainile ei erau ca niste sloi de gheata. As fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o intreba:
– Dar umbra imparatului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?

– A… da… eu ii deschid. Cum intra, ma ia de mana si ne ducem impreuna pana la poarta cu lanturi. indata ce s-apropie, lanturile cad si rasuna tot palatul. Usa se deschide. Umbra ingenunche inaintea miresei, si se roaga, se roaga, si plange, si-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, si nu poate, si ofteaza lung si nabusit. Cand canta cocosii, dinspre ziua, umbra se repede pe usa afara, urland. Usa se inchide, parc-ar tranti-o cineva, si lanturile se prind la loc.

– Mai e pan’ la ziua?
– S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare?
Deschisei ochii si incepui sa ma inchin. Era soare, lumina si caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima asa de lunga!

Ma lua de mana si plecaram in gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! inviorat, incepui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o intreb.
– stiu la ce te gandesti, zise ea uitandu-se la mine.
– Eu? Nu ma gandesc la nimic.
– Ba da, te gandesti cum de eu n-am pierit ca ceilalti.
– Asa e…
– Dar de unde stii ca nu sunt o umbra?
– O umbra?
incepu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului.
– Da, o umbra…
– Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ti-am sarutat mana?…
– Vrei sa vezi?
si pana sa zic nu, batrana ma lua in brate si sari cu mine drept in mijlocul lacului… Ah!… privii in sus … o mireasa, ca o naluca alba, se inalta la ceruri… lumina… ingeri… apoi adanc… intuneric… adanc..

si de-atunci nu m-am mai intors la palatul de marmura.

Departe, departe
CLICK pe carte!

About Mirela-Carmen

Scriitor, Content Marketing Strategist, Blogger, Reviewer de Carte, Inginer, Proiect Manager, Mama si Sotie.
Poti citi mai multe articole scrise de MC, pe oricare din site-urile ei. Lista completa a acestora o gasesti pe website-ul principal: ViataDeBlogger.ro

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.