Doctor Jivago de Boris Pasternak – Lectura de Duminica

0
154

Doctor Jivago de Boris Pasternak

 

Doctor Jivago de Boris Pasternak

 

Partea I. Acceleratul de la ora 5

Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt.

Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce.

Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”.

Li se răspundea:
„Pe Jivago”.

„Aşa deci. Atunci e clar.”

„Păi nu pe el. Pe ea.”

„Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.”

Se scurseră ultimele clipe, puţine, fiară întoarcere.

„Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.”

Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna.

Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani.

Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui.

El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle.

Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strimte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul.

Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în
depărtare.

Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna.

Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului.

În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece.

Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului.

Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoalerotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el.

După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el.

Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă.

Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane.

Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit.

Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau.

Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul a la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te
ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări.

Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera.

Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit.

În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov.

Era Sfânta Maria din Kazan, toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nici o boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotărnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor.

— Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor?

— Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele.

Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui.

Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

— Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat?

Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare.

— Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit?

Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor.

Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale.

Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială; care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia sa stins în tunet. Era însetat de nou.

Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul.

Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

— Nervul vital al pauperităţii, citea Nikolai Nikolaevici din manuscrisul corectat.

— Cred că-i mai bine să spunem „fiinţa”, zicea Ivan Ivanovici şi făceau modificarea respectivă în corectură.

Lucrau în semiîntunericul terasei cu glasvand. Ochiul desluşea stropitori aruncate în dezordine şi unelte de grădinărit. Pe spătarul unui scaun stricat era atârnată o manta de ploaie. Într-un colţ se vedea o pereche de cizme de cauciuc, cu noroiul uscat pe ele şi cu carâmbii atârnând pe duşumea.

— Însă statistica deceselor şi naşterilor ne arată. Dicta Nikolai Nikolaevici.

— Trebuie introdus: „pentru anul de referinţă”, spunea Ivan Ivanovici şi îşi nota.

Pe terasă era puţin curent. Deasupra filelor broşurii erau puse bucăţi de granit, ca să nu le ia vântul.

După ce au terminat, Nikolai Nikolaevici se grăbi să plece acasă.

— Vine furtuna. Trebuie să mă grăbesc.

— Nici să nu vă gândiţi. Nu vă las. Acuşi o să bem ceai.

— Diseară trebuie să fiu în oraş.

— N-are rost să-mi repetaţi. Nici nu vreau să aud.

Din grădiniţa din faţa casei se simţea fumul de la samovar, care acoperea mirosul de tutun şi heliotrop. Primiră ştirea că Pavel s-a dus la scăldat cu tot cu caii de la trăsură. Nikolai Nikolaevici trebui să se resemneze.

— Haideţi la râpă, să stăm pe bancă până se pune ceaiul, îi propuse Ivan Ivanovici.

Ca prieten al bogătaşului, Ivan Ivanovici ocupa două camere în atenansa administratorului. Această căsuţă, cu grădiniţă în faţă, se găsea în partea din dos, părăginită a parcului, pe unde trecea vechea alee în formă de semicerc, pe care cândva o străbăteau trăsurile ce veneau la conac. Acum aleea era năpădită de un covor gros de iarbă. Trăsurile nu mai circulau pe ea, era folosită doar pentru transportul pământului şi al molozului de construcţie
spre râpa care servea drept groapă pentru gunoiul uscat. Om cu vederi progresiste şi milionar, simpatizant al revoluţiei, Kologrivov se afla în străinătate împreună cu soţia. La moşie nu locuiau decât fiicele lui, Nadia şi Lipa, cu guvernanta şi câţiva servitori.

De restul parcului, cu heleşteele, pajiştile şi casa boierească, grădiniţa administratorului era despărţită de un gard viu de călină neagră. Ivan Ivanovici şi Nikolai Nikolaevici înconjurară pe dinafară acest gard viu şi, pe măsură ce înaintau, prin dreptul lor zvâcneau, la intervale regulate, stolurile egale de vrăbii care foiau în gardul de călina. Păsările făceau un susur ciripit, de parcă pe-alături de Ivan Ivanovici şi Nikolai Nikolaevici, de-a lungul
gardului, trecea o conductă prin care se scurgea apa.

Trecură pe lângă seră, pe lângă locuinţa grădinarului şi pe lângă nişte ruine de piatră cu utilitate necunoscută. Veni vorba despre forţele tinere în domeniul ştiinţei şi al literaturii.

— Apar oameni cu talent, spunea Nikolai Nikolaevici. Dar acum sunt la modă felurite cercuri şi uniuni. Orice înghesuială e semnul lipsei de har, chiar dacă aceste turme îşi manifestă credinţa faţă de Soloviov, Kant sau Marx. Numai cei singuri caută adevărul, numai ei o rup cu toţi cei care nu iubesc îndeajuns adevărul. Există ceva pe lume care merită fidelitate? Cred că trebuie să-i fii credincios nemuririi, acestui al doilea nume al vieţii, puţin amplificat. Trebuie păstrată credinţa faţă de nemurire, trebuie să-i fii credincios lui Hristos! Ah, vă strâmbaţi, nefericitule. Iarăşi nu înţelegeţi chiar nimic.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

— Mda, mugea Ivan Ivanovici, un ins vioi, blond, cu barbă maliţioasă, care-l făcea să semene cu un american de pe timpurile lui Lincoln (o strângea mereu ghem şi încerca să-i prindă vârful cu buzele). Fireşte că tac. Ştiţi şi singur că am cu totul altă părere despre aceste lucruri. Da, bine că veni vorba. Povestiţi-mi cum aţi fost caterisit. De mult voiam să vă întreb. V-au luat la scuturat? Au aruncat anatema asupra dumneavoastră? De ce să ne abatem de la discuţie? Deşi vă pot spune. Anatema? Nu, acum nu mai există blesteme. Am avut neplăceri, există consecinţe. De exemplu, nu pot primi încă mulţi ani o slujbă de la stat. Nu mi se dă voie să locuiesc în capitale. Însă toate astea sunt fleacuri. Am spus: trebuie să-i fii credincios lui Hristos. Acum o să vă explic. Dumneavoastră nu pricepeţi că poţi să fii ateist, poţi să nu ştii dacă există Dumneze. Nu şi pentru ce există El, ştiind însă în acelaşi timp că omul nu locuieşte în natură, ci în istorie şi că, în înţelesul pe care i-l acordăm astăzi, istoria a fost creată de Hristos, iar Evanghelia este fundamentul ei. Dar ce este istoria? Este stabilirea muncilor seculare în succesiunea dezlegării enigmei morţii şi a depăşirii ei viitoare.
Pentru aceasta se descoperă infinitul matematic şi undele electromagnetice, pentru aceasta se scriu simfoniile. Nu se poate înainta în această direcţie fără un anumit avânt. Pentru aceste descoperiri este nevoie de înzestrare spirituală. Datele acestei înzestrări sunt cuprinse în Evanghelie. Iată-le. În primul rând, iubirea de aproapele, această formă superioară de energie vie, care suprasaturează inima omului şi cere să fie eliberată din temniţă.
Urmează apoi principalele părţi componente ale omului modern, fără de care acesta nu poate fi închipuit: ideea libertăţii personale şi ideea de viaţă ca sacrificiu de sine. Gândiţi-vă că toate acestea, până acum, sunt extraordinar de noi. În acest sens, anticii nu aveau istorie. La ei nu a existat decât mârşăvia sangvină a unor Caligula cruzi, ciupiţi de vărsat, care nu bănuiau cât de lipsit de har e orice cotropitor. Anticii nu au avut decât eternitatea lăudăroasă a monumentelor de bronz şi a coloanelor de marmură. Abia după Hristos veacurile şi generaţiile au început să respire mai libere. Abia după el a început viaţa în posteritate şi omul nu mai moare sub un gard de pe stradă, ci în istoria lui, în toiul muncilor menite a învinge moartea, moare el însuşi dedicat acestei teme. Uff, văd că m-am cam înfierbântat! Dar cu dumneavoastră parcă aş vorbi la pereţi!

— Asta-i metafizică, neicuşorule! Doctorii mi-au interzis-o şi nici stomacul meu n-o mistuie.

— Bine, aibă-vă Dumnezeu în pază! Nu mai vorbim despre asta. Dar chiar că sunteţi un norocos! Iată ce privelişte splendidă se deschide de aici! Nu te mai saturi privind-o! Iar dumneavoastră trăiţi în mijlocul acestei frumuseţi şi n-o vedeţi.

Te dureau ochii privind spre râu. Strălucea în soare, îndoindu-se şi dezdoindu-se ca o coală de tablă. Brusc, începu să se încreţească. De pe malul apropiat spre celălalt se porni un pod plutitor încărcat cu cai, căruţe, femei şi bărbaţi.

— Nu mi-aş fi închipuit că abia a trecut de cinci, spuse Ivan Ivanovici. Vedeţi, trece acceleratul de Sâzran. Ajunge la noi la cinci şi câteva minute.

Departe, pe întinderea văii, de la dreapta la stânga, se târa un tren curat, galben-albastru, care părea foarte mic din pricina distanţei. Deodată, văzură că trenul s-a oprit. Deasupra locomotivei pluteau rotocoale de fum alb. După câteva clipe auziră şuierăturile ei alarmate.

— Ciudat, spuse Voskoboinikov. Ceva nu-i în regulă. Nu are nici un motiv să se oprească acolo, lângă mlaştină. S-a întâmplat ceva. Haideţi să ne bem ceaiul.

Nika nu era de găsit nici în grădină, nici în casă. Iura îşi dădea seama că acesta se ascunde de ei, pentru că se plictiseşte cu ei şi pentru că el, Iura, nu-i de seama lui. Unchiul şi Ivan Ivanovici plecaseră să lucreze pe terasă, lăsându-l pe Iura să hoinărească fără rost primprejurul casei.

Doctor Jivago
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Aici locurile erau fermecătoare! În fiecare clipă se auzea câte un şuierat de grangur, luat pe trei tonuri, urmat de momente de aşteptare, pentru ca sunetul umed, ieşit ca din flaut, să poată impregna pe de-a-ntregul toată preajma. Aroma florilor, persistentă, rătăcită în aer, era ţintuită de arşiţă, obligată să rămână nemişcată deasupra răzoarelor. Ce bine îi aminteau toate acestea de Antibe şi Bordighera! în fiecare clipă, Iura se răsucea când spre
stânga, când spre dreapta. Deasupra pajiştilor, ca o halucinaţie sonoră, plutea spectrul glasului mamei lui, care i se năzărea lui Iura în întorsăturile melodioase ale păsărilor şi în bâzâitul albinelor. Tresărea, pentru că i se părea că mama îi răspunde ca un ecou şi că îl cheamă încotrova.

Se duse spre văgăună şi începu să coboare. Din păduricea rară şi curată, care acoperea buza văgăunii, coborî în ariniştea care-i năpădise fundul.

Aici nimeri într-un întuneric umed, dădu peste copaci doborâţi de furtună şi crengi căzute la pământ. Nu se vedeau decât puţine flori şi tulpiniţele ramificate de coada-calului ce semănau cu sceptrele şi toiegele cu ornament egiptean cu care era ilustrată Sfânta Scriptură.

Iura se simţea din ce în ce mai trist. Îi venea să plângă. Se prăbuşi în genunchi şi ochii îi fură podidiţi de lacrimi.

— Îngere Ceresc, sfântul meu ocrotitor, se ruga Iura, îndreaptă-mi mintea pe calea cea bună şi spune-i mamei mele că aici mi-e bine, să nu-şi facă griji din pricina mea. Dacă există viaţa de apoi, Doamne, primeşte-o pe mama în rai, unde chipurile sfinţilor şi ale evlavioşilor lucesc precum soarele şi luna. Mama a fost atât de bună, încât nu se poate să fi avut păcate. Aibi milă de ea, Doamne, n-o lăsa să se chinuiască. Mămică! o chema el, din cer, cu amărăciune sfâşietoare.

O chema ca pe o preacuvioasă de curând canonizată şi, deodată, sleit de puteri, se prăbuşi la pământ şi îşi pierdu cunoştinţa.

Leşinul nu dură prea mult. Când îşi veni în fire, îl auzi pe unchiul Nikolai care-l chema de sus. Îi răspunse şi începu să urce malul văgăunii. Brusc, îşi aminti că nu s-a rugat şi pentru tatăl lui dispărut fără urmă, aşa cum îl învăţase Maria Nikolaevna.

Însă se simţea atât de bine după leşin, încât nu voia să se despartă de această senzaţie de uşurătate: se temea să n-o piardă. Şi se gândi că nu-i nici o nenorocire dacă se va ruga altă dată pentru tatăl lui.

— Mai aşteaptă el. Mai rabdă, păru el să-şi zică. Iura nu-şi mai amintea deloc tatăl.

Într-un compartiment de clasa a doua, împreună cu tatăl său, avocatul Gordon din Orenburg, călătorea Mişa Gordon, elev în clasa a doua de gimnaziu, un băiat de unsprezece ani, cu faţa îngândurată, cu ochii mari şi negri. Tatăl se transfera cu serviciul la Moscova, iar băiatul urma să înveţe la un gimnaziu din acelaşi oraş. Mama şi surorile ei erau de mult la Moscova, îngrijindu-se de punerea la punct a locuinţei.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Băiatul şi cu tatăl lui erau deja de trei zile în tren. Pe-alături, în nori de praf fierbinte, albită de soare, ca dată cu var, zbura Rusia, zburau stepele, ogoarele, oraşele şi satele. Pe drumuri se târau şire de căruţe, cotind-o cu greu la trecerile de nivel şi, din viteza nebună a
trenului, se părea că aceste căruţe nu se mişcă deloc, iar caii doar îşi saltă şi îşi coboară copitele pe loc.

La staţiile mari, pasagerii se năpusteau ca smintiţii la bufet, iar soarele la asfinţit, coborât îndărătul copacilor din livada staţiei, le lumina picioarele şi se oglindea în roţile vagoanelor.
Luate separat, toate mişcările din lume erau calculat-lucide, însă pe ansamblu erau inconştient de bete de fluxul general al vieţii, care le reunea. Oamenii trudeau şi se agitau, puşi în mişcare de mecanismul propriilor griji.

Dar mecanismele n-ar fi funcţionat dacă regulatorul lor principal n-ar fi fost sentimentul nepăsării superioare şi fundamentale. Această nepăsare conferea coerenţă relaţiilor dintre oameni, siguranţă în trecerea lor de la o stare la alta, făcându-i să se bucure pentru faptul că tot ce se întâmplă nu se săvârşeşte doar pe pământul în care îşi îngroapă ei morţii, ci şi în altceva, în ceea ce unii numesc împărăţia Domnului, alţii istorie, iar alţii cine mai ştie cum.

Băiatul era o excepţie amară şi grea de la această regulă. Resortul său final rămânea îngrijorarea, iar sentimentul uşurătăţii nu-i diminua această îngrijorare, nici nu i-o înnobila. Îşi cunoştea această trăsătură de caracter moştenită şi, cu circumstanţe bănuitoare, surprindea semnele ei. Îl întrista.

Prezenţa acesteia îl umilea. De când se ştia, nu înceta să se mire de faptul că, având mâinile şi picioarele la fel cu toţi oamenii, vorbind aceeaşi limbă cu ei, poate fi atât de deosebit de ei, iar această deosebire constă în ceva care nu este pe placul multora.

Nu putea înţelege situaţia când, fiind mai prejos decât alţii, nu poţi să depui eforturi ca să te îndrepţi şi să devii mai bun. Ce înseamnă să fii evreu? Pentru ce există aşa ceva? Prin ce se recompensează sau se justifică această provocare dezarmată, care nu aduce decât suferinţă?

Când încerca să afle răspunsul de la tatăl lui, acesta îi spunea că punctele lui preliminare sunt absurde şi că nu trebuie să judece aşa, însă nu-i oferea în schimb nimic deosebit, care să-l atragă pe Mişa cu profunzimea sensului şi să-l oblige să se încline tăcut în faţa evidenţei.

Şi făcând excepţie pentru tatăl şi mama lui, încetul cu încetul, Mişa acumulase un mare dispreţ faţă de adulţii care singuri au încurcat iţele şi nu sunt în stare să le descurce. Era sigur că, atunci când va fi mare, va reuşi să lămurească el situaţia.

Chiar şi acum nimeni n-are curajul să spună că tatăl lui nu a făcut bine repezindu-se să-l ajungă pe smintit din urmă, când acesta se năpustise pe platformă, şi că nu trebuia să oprească trenul după ce nebunul, îmbrâncindu-l pe Grigori Osipovici şi dând de perete uşa vagonului, se aruncase din mers cu capul în jos pe terasament, aşa cum sar înotătorii în apă, luându-şi vânt de pe debarcader.

Însă, deoarece semnalul de alarmă fusese tras de Grigori Osipovici, reieşea că tocmai din vina lor trenul continua să stea în loc inexplicabil de mult.

Nimeni nu ştia de ce se tergiversează atâta. Unii spuneau că, din cauza opririi bruşte, s-au defectat frânele de aer, alţii susţineau că trenul s-a oprit în pantă şi că, fără demaraj, locomotiva nu va putea s-o depăşească. Circula şi o a treia părere, conform căreia sinucigaşul era o persoană importantă şi avocatul acesteia, prezent şi el în tren, ceruse ca la Kologrivovoka, staţia cea mai apropiată, să fie chemaţi martori pentru un proces-verbal.

Cică de asta ajutorul mecanicului se căţărase pe un stâlp de telegraf. Probabil că drezina o
şi pornise spre ei.

CLICK pe carte pentr mai multe detalii

În vagon se simţea mirosul neplăcut al W. C.-urilor, cu toată apa de toaletă întrebuinţată pentru a-l face să dispară. Mai mirosea şi de la puii fripţi, cu iz uşor de alterare, care erau înveliţi în hârtie pătată de grăsime. Ca şi mai înainte, în vagon continuau să se pudreze, să-şi şteargă palmele cu batistele, să discute cu voci sonore şi scrâşnitoare doamnele cărunte din Petersburg, care se prefăcuseră toate în ţigănci focoase datorită aderenţei funinginii de
locomotivă la cosmetica lor grasă. Când treceau pe lângă compartimentul familiei Gordon, înfăşurându-şi umerii în pelerine şi transformând strâmtoarea coridorului într-o sursă de nouă cochetărie, lui Mişa i se părea că ele sâsâie sau, judecând după buzele lor comprimate, că trebuiau să sâsâie:

„Ah, ia priviţi ce sensibilitate! Suntem deosebite! Suntem intelectuale! Noi nu putem!”.

Cadavrul sinucigaşului zăcea în iarba de lângă terasament. Un fir de sânge închegat se desena ca un semn contrastant de-a curmezişul frunţii şi de-a lungul ochiului spart, ca şi cum fila feţei i-ar fi fost anulată prin două tăieturi în cruce. Nu părea a fi sângele lui, scurs din el, ci un adaos străin, un plasture, o împroşcătură uscată de noroi sau o frunză udă de mesteacăn.

Cioporul curioşilor şi miloşilor dimprejurul cadavrului era mereu format din alţi oameni. Posac, fără nici o expresie, lângă cadavru stătea prietenul şi vecinul de compartiment, un avocat corpolent şi arogant, ce semăna foarte bine cu un animal de rasă, îmbrăcat cu o cămaşă leoarcă de transpiraţie.

Era chinuit de arşiţă şi îşi făcea vânt cu pălăria. La toate întrebările, foarte puţin amabil, scrâşnea printre dinţi, strângând din umeri şi, fără să se întoarcă spre conlocutor, spunea:

„A fost un alcoolic. Nu se vede? E consecinţa cea mai tipică pe care o are delirium tremens.”

De două sau de trei ori, de cadavru se apropie o femeie uscăţivă, îmbrăcată într-o rochie de lână, cu năframă dantelată. Femeia era văduvă, avea doi feciori mecanici de locomotivă, se numea Tiverzina şi, împreună cu cele două nurori, călătorea în vagonul de clasa a treia, având dreptul la bilete gratuite. Celelalte două femei, tăcute, îmbrobodite cu năframe, o urmau fără să scoată o vorbă, ca, şi cum ar fi fost două călugăriţe care nu-şi scapă stareţa din ochi. Grupul lor impunea respect, oamenii le făceu loc să treacă.

Soţul Tiverzinei arsese de viu într-un accident de cale ferată. Acum, femeia se opri la câţiva paşi de cadavru, ca să poată vedea printre cei înghesuiţi mai aproape şi, oftând făcea parcă o comparaţie.

„Cum îi este scris fiecăruia”, părea că zice ea. „Unul moare din voia lui Dumnezeu, iar ăsta şi-a pus capăt zilelor din pricina vieţii bogate şi a smintelii.”

Toţi pasagerii trenului mergeau să vadă cadavrul şi se întorceau în vagoane numai de teamă ca nu cumva cineva să le fure bagajele.

Când săreau pe linia ferată, când se dezmorţeau, rupeau, flori şi făceau câte-o scurtă alergare, toţi aveau sentimentul că locul acesta a apărut pe lume abia acum câteva clipe tocmai datorită opririi trenului şi că această luncă cu mlaştini şi moviliţe, acest râu lat, având pe malul opus o casă frumoasă şi o biserică, nici n-ar fi existat vreodată dacă nu s-ar fi întâmplat accidentul.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Chiar soarele, care părea şi el un accesoriu al acestor locuri, lumina crepuscular, timid scena de lângă şine, parcă temându-se să se apropie de ea, aşa cum s-ar fi temut să se apropie de terasament şi să se uite la oameni vreo vacă din cireada care păştea în apropiere.

Mişa era cutremurat de cele întâmplate şi, timp de câteva minute, a plâns de ciudă şi de spaimă. În decursul lungii lor călătorii, sinucigaşul venise de câteva ori la ei în compartiment şi discutase ore întregi cu tatăl lui Mişa.

Spunea că îşi odihneşte sufletul, în liniştea moralmente pură, în lumea lor plină de înţelegere, îl descosea pe Grigori Osipovici pe marginea a diferite subtilităţi juridice şi în probleme de şicane privitoare la poliţe, titluri de donaţie, falimente şi falsuri.

— Ah, aşa ziceţi? se mira el, ascultând explicaţiile lui Gordon. Sunteţi în posesia unor legi mai blânde. Avocatul meu are alte informaţii. Are păreri mult mai proaste despre lucrurile acestea.

De fiecare dată, după ce acest om irascibil se potolea, venea după el, din vagonul de clasa întâi, juristul şi vecinul lui de compartiment, care-i lua la vagonul-restaurant ca să bea şampanie. Juristul era acel avocat corpolent, insolent, bine bărbierit şi spilcuit, care păzea acum cadavrul fără să se mire de nimic. Nu puteai scăpa de impresia că agitaţia permanentă a clientului său îi convenise într-o anumită privinţă.

Mişa aflase de la tatăl lui că omul care vine în compartimentul lor este un bogătaş celebru, un om bun şi zurbagiu, deja pe jumătate iresponsabil.

Fără să se jeneze de prezenţa lui Mişa, acesta povestea despre fiul lui, cam de-aceeaşi vârstă cu Mişa, despre răposata lui soţie, apoi trecea la cea de-a doua familie, părăsită şi ea. Deodată îşi amintea ceva nou, pălea de spaimă şi începea să bată câmpii şi să nu-şi mai dea seama ce spune.

Faţă de Mişa manifesta o gingăşie inexplicabilă, probabil deviată şi, poate, nu lui destinată. Mereu îi dăruia câte ceva, pentru aceasta coborând în staţiile cele mai mari şi intrând în sălile de aşteptare de clasa întâi, unde erau tejghele cu cărţi, cu jocuri şi cu ilustrate ale obiectivelor turistice din ţinut.

Bea tot timpul şi se plângea că de mai bine de două luni nu are somn şi că, atunci când fie şi pentru scurtă vreme nu este beat, îndură chinuri pe care un om normal nu şi le poate închipui.

Cu câteva minute înaintea sfârşitului, dăduse buzna în compartimentul lor, îl înşfăcase pe Grigori Osipovici de mână, voise să-i spună ceva, însă nu putuse şi, năpustindu-se pe platformă, se aruncase în gol.

Mişa studia micul set de minerale de Ural, ambalat într-o cutie de lemn – ultimul cadou primit de la răposat. Deodată totul se puse în mişcare. Pe cealaltă linie veni o drezină, din care săriră anchetatorul penal, care avea pe cap o caschetă cu cocardă, un doctor şi doi gardieni. Se auzeau glasurile lor reci, profesionale.

Puneau întrebări, îşi luau notiţe. În susul rambleului, poticnindu-se mereu şi alunecând pe nisip, conductorii şi gardienii târau, neîndemânatici, cadavrul. O femeie începu să plângă. Publicul fu rugat să urce în vagoane şi se dădu semnalul de plecare.

Trenul se puse în mişcare.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

„Iar a venit sălciul ăsta!”, se gândi cu ciudă Nika şi se agită prin cameră. Glasurile musafirilor se apropiau, retragerea îi era tăiată. În dormitor erau două paturi, al lui Voskoboinikov şi al lui, al lui Nika. Gândindu-se câteva clipe, Nika se ascunse sub cel de-al doilea.

Îi auzi cum îl cheamă, îl strigă prin celelalte camere, cum se miră de dispariţia lui. Apoi intrară în dormitor.

— Asta-i situaţia, spuse Vedeniapin. Mai plimbă-te, Iura, poate apare mai târziu amicul tău ca să vă jucaţi.

Câtva timp vorbiră despre tulburările studenţeşti de la Petersburg şi Moscova, silindu-l pe Nika să rămână vreo douăzeci de minute în ambuscada lui prostească şi umilitoare. În sfârşit, ieşiră pe terasă. Nika deschise încet fereastra şi, încălecând pervazul, sări în parc.

Astăzi nu se simţea deloc în apele lui şi nici nu dormise noaptea trecută. Se apropia de vârsta de paisprezece ani. Se săturase să mai fie mic.

Toată noaptea nu dormise şi în zori ieşise din atenansă. Răsărea soarele şi pământul din parc era acoperit de umbra copacilor, lungă, udă de rouă, şerpuită. Umbra nu era neagră, ci cumva cenuşie, ca o bucată umedă de pâslă. Parfumul buimăcitor al dimineţii părea că izvorăşte chiar din această umbră jilavă de pe ţărână, întreruptă din loc în loc de spaţii albe şi lungi, care semănau cu degetele unei fetiţe.

Deodată un fir argintiu de mercur, la fel de argintiu ca picăturile de rouă de pe iarbă, se scurse la câţiva paşi de el. Firul se prelingea, se prelingea, însă ţărâna nu o absorbea. Brusc, cu o mişcare neaşteptată, firul sări într-o parte şi dispăru. Fusese un ceciliz, un şarpe mic. Nika tresări.

Era un băiat ciudat. Când se simţea tulburat, vorbea singur cu glas tare. O imita pe mama lui în atracţia faţă de lucrurile abstracte şi faţă de paradoxuri.

„Ce bine-i pe lume!”, se gândi el. „Dar de ce, din pricina asta, sufăr întotdeauna? Fireşte că Dumnezeu există. Dar dacă există, atunci eu sunt el. Căci eu îi poruncesc”, se gândi el, privind spre un plop tremurător, care fremăta din toată făptura lui (frunzele lui umede şi strălucitoare păreau tăiate din tablă), „uite, acum o să-i poruncesc” – şi, suprasolicitându-şi nebuneşte puterile, nu şopti, ci cu tot trupul său, cu toată carnea şi cu tot sângele lui,
dori şi rosti în gând: „Potoleşte-te!” şi, pe loc, copacul încremeni în nemişcare. Nika începu să râdă de bucurie şi o luă la sănătoasa spre râu, ca să se scalde.

Tatăl lui, teroristul Demenţi Dudorov, îşi ispăşea anii de ocnă la care, din mila ţarului, fusese condamnat în locul pedepsei cu moartea prin spânzurătoare. Mama lui, prinţesă gruzină din neamul Eristov, era o femeie tânără şi frumoasă, veşnic pasionată de ceva – de revolte, de revoltaţi, de teorii extremiste, de artişti celebri, de rataţi săraci.

Il iubea foarte mult pe Nika şi, din numele lui, Innokenti, născocea o mulţime de porecle gingaşe, cum ar fi Inocek sau Nocenka, şi îl ducea adeseori să-l arate rudelor ei din Tiflis. Acolo Nika fusese foarte uluit, văzând un copac cu ramurile răsfirate în curtea casei în care se opriseră. Copacul era un uriaş tropical, caraghios. Cu frunzele lui ce semănau cu nişte urechi de elefant, apăra curtea de arşiţa soarelui sudic. Nicidecum Nika nu se putea obişnui cu gândul că acest copac este o plantă, nu un animal.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Pentru băiat era periculos să poarte numele teribil al tatălui lui. Cu acordul Ninei Galaktionovna, Ivan Ivanovici voia să facă o petiţie la ţar, pentru ca băiatului să i se acorde dreptul de a purta numele de familie al mamei.

Când stătea ascuns sub pat, indignat de felul cum merg lucrurile pe lumea asta, Nika se gândise şi la lucrul acesta. Cine-i Voskoboinikov, de-şi permite să se amestece în halul ăsta! O să-l înveţe el minte!

Şi Nadia asta! Crede că, dacă a împlinit cincisprezece ani, are dreptul să se ţină cu nasul pe sus şi să vorbească cu el de parcă ar fi un ţânc? Şi ei o să-i arate! „O urăsc! repetă el de câteva ori în gând. O omor! O s-o iau la plimbare cu barca şi o s-o înec!”

Dar nici cu mama n-ai treabă. Plecând, i-a păcălit şi pe el, şi pe Voskoboinikov. Nu a plecat în nici un Caucaz, ci, pur şi simplu, la primul nod de cale ferată, a cotit-o spre nord şi acum, la Petersburg, împreună cu studenţii, trage în poliţie. Iar el trebuie să putrezească de viu în groapa asta împuţită. Dar o să-i păcălească el pe toţi. O s-o înece pe Nadia, o să fugă de la gimnaziu şi o s-o şteargă în Siberia, la taică-su, ca să facă revoluţie.

Coada iazului era cu totul năpădită de nuferi. Lotca tăia hăţişul acesta, fâşâind uscat; Printre nuferii striviţi pătrundea apa iazului, aşa cum sucul unui harbuz apare în tăietura triunghiulară.

Băiatul şi fata începură să rupă nuferii, aplecând tot mai mult lotca pe-o parte, întinşi amândoi pe buza ei, foarte aproape de apă.

— M-am săturat de învăţătură, spuse Nika. Ar fi timpul să-mi încep viaţa, să câştig, să fiu om ca toţi oamenii.

— Şi eu, care tocmai voiam să te rog să-mi explici ecuaţiile de gradul doi. Sunt atât de slabă la algebră, încât mai că n-am rămas corijentă.

În cuvintele fetei, Nika simţi nişte împunsături. Da, fireşte, îl pune la punct, aducându-i aminte că-i încă mic. Ecuaţiile de gradul doi! Păi, ei nici n-au aflat cu ce se mănâncă algebra!

Ascunzând faptul că se simte ofensat, Nika întrebă cu glas prefăcut, pricepând în aceeaşi clipă stupizenia cuvintelor lui:

— Cu cine vrei să te măriţi când o să te faci mare?

— O, mai e mult până atunci. Probabil că n-o să mă mărit cu nimeni. Până acum nici nu m-am gândit la asta.

— Să nu crezi că chiar mă interesează.

— Atunci de ce mă întrebi?

— Eşti proastă.

Începură să se certe. Nika îşi aminti misoginismul său de dimineaţă. O ameninţă pe Nadia că, dacă mai spune cuvinte obraznice, o îneacă.

— Încearcă! îi spuse Nadia.

O înşfacă de-a curmezişul taliei, ea i se împotrivi: îşi pierdură echilibrul şi se prăbuşiră în apă.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Amândoi ştiau să înoate, dar nuferii li se agăţau de braţe şi de picioare. În plus, nu ajungeau cu tălpile la fundul iazului. În sfârşit, împotmolindu-se în mâl, ieşiră pe mal. Apa le curgea din pantofi şi buzunare. Cel mai obosit era Nika.

Dacă această întâmplare s-ar fi petrecut cu câtva timp în urmă, în primăvara aceasta, amândoi, aflaţi în aceeaşi situaţie, uzi până la piele după o asemenea traversare a iazului, ar fi făcut gălăgie, s-ar fi certat sau s-ar fi umflat de râs.

Însă acum tăceau amândoi şi răsuflau din greu, uluiţi de absurditatea tărăşeniei. Nadia era indignată şi se scandaliza în tăcere, iar pe Nika îl durea tot trupul, de parcă cineva îl bătuse cu nuiaua peste mâini şi peste picioare şi i-ar fi muiat coastele.

În sfârşit, calm, ca o femeie în toată firea, Nadia spuse: „Eşti nebun!”, iar el, tot ca un om mare, replică: „Iartă-mă”.

Începură să urce panta spre casă, lăsând urme ude, ca două sacale. Trebuiau să urce în apropierea locului plin de şerpi, unde de cu dimineaţă Nika văzuse cecilizul.

Băiatul îşi aminti solemnitatea fermecată a nopţii, zorii şi atotputernicia lui matinală, când putuse să-i poruncească naturii după pofta inimii. Ce să-i poruncească acum? se întreba el. Ce-ar vrea oare acum mai mult şi mai mult? I se păru că mai mult şi mai mult ar fi vrut să se mai prăbuşească o dată în iaz cu Nadia şi ar fi dat oricât ca să afle dacă acest lucru se va mai întâmpla vreodată sau nu.

ABONARE

Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.