La Frizer de Cehov – Lectura de Duminica

0
163

 

La frizer

E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria.
Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce deretica, dar a asudat trebăluind.

Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploşniţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de surugiu decolorată de soare.

Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spânzură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav.

Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii.

Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – generos botezată cu apă – tot de o copeică.

De altfel, întreaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece copeici.

Deasupra uşii tresare clopoţelul bolnav şi în frizerie intră un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat cu un cojoc argăsit şi cu pâslari în picioare. Capul şi gâtul îi sunt înfofolite cu un şal de femeie.

Este Erast Ivanîci Iagodov, naşul lui Macar Cuzmici. Pe timpuri, a fost paznic la conservator; acum stă lângă Iazul Roşu şi face pe lăcătuşul.

— Bună ziua, Macaruşca, dragul meu! îi spuse el lui Macar Cuzmici, care continuă să deretice cu înfrigurare.

Naşul şi finul se îmbrăţişează. Iagodov îşi scoate şalul de pe cap, face semnul crucii şi se aşază.

— Tare-i departe! spune el gemând. Ce-i glumă? De la Iazul Roşu până la Bariera Cialujskaia.

— Ce mai faci?
— Fac rău, măi frate. M-au apucat frigurile.
— Ce vorbeşti! Frigurile!?
— Da, frigurile. Am zăcut vreo lună de zile, de credeam că dau ortul popii. M-am şi împărtăşit. Acum îmi cade părul. Doctorul mi-a spus să mă tund. Zice că o să-mi crească păr nou, sănătos. Aşa că m-am gândit: hai la Macar. Decât să mă duc la altul, mai bine la unul care mi-e rudă. Îşi va da mai multă osteneală şi nici nu-mi va lua bani. E drept că-i cam departe, dar ce să-i faci! Să zicem c-am făcut o plimbare.
— Cu multă plăcere. Te rog!

Macar Cuzmici arată spre scaun, înclinându-se uşor. Iagodov ia loc, se priveşte în oglindă şi pare mulţumit de ceea ce vede: în oglindă i se înfăţişează o mutră strâmbă, cu buze de calmuc, cu nas turtit, lătăreţ, şi cu ochi bulbucaţi, cocoţaţi pe frunte. Macar Cuzmici acoperă umerii clientului său cu un cearşaf alb, plin de pete galbene, şi începe să ţăcăne din foarfeci.
— Vasăzică îţi tai părul de tot, până la piele! spune el.
— Bineînţeles. Fă-mă ca un tătar, ca o ghiulea. Să vezi pe urmă ce păr des o să-mi crească.
— Mătuşa ce face?
— E bine, o duce şi ea cum poate. Acum câteva zile a fost la maioreasă, la o naştere. A căpătat o rublă.
— Aşa? O rublă? Ţine-ţi puţin urechea, te rog!
— Uite că o ţin… Vezi să nu mă tai. Aoleu, mă doare! Mă tragi de păr.
— Nu-i nimic. Fără asta nu se poate în meseria noastră. Şi Anna Erastovna ce face?
— Fiică-mea? Bine; zburdă întruna. Săptămâna trecută, miercuri, am logodit-o cu Şeikin. De ce n-ai venit?
Foarfecele încetează să mai clănţăne. Macar Cuzmici lasă mâna jos şi întreabă speriat:
— Pe cine aţi logodit?
— Pe Anna.
— Cum aşa? Cu cine?
— Cu Şeikin, Procofi Petrovici. Mătuşă-sa e iconoamă în strada Zlatoustencaia. E o femeie foarte cumsecade. Bineînţeles că suntem bucuroşi cu toţii, slavă Domnului. Peste o săptămână facem nunta. Vino şi tu, să chefuim împreună.
— Da’ cum aşa, Erast Ivanîci? spune Macar Cuzmici, uluit, galben la faţă şi ridicând din umeri. Asta nu se poate! Nu… nu se poate cu niciun chip! Doar Anna Erastovna… doar eu… am… avut sentimente pentru ea, şi voiam… Cum aşa?
— Iac-aşa. Am logodit-o şi basta. E un om de treabă.

Pe faţa lui Macar Cuzmici răsar broboane de sudoare rece. Pune foarfecele pe masă şi începe să-şi frece nasul cu pumnul.
— Eu aveam de gând… bâiguie el. Asta nu se poate, Erast Ivanîci! Sunt… sunt amorezat şi… i-am făcut declaraţia din tot sufletul… Şi mătuşa mi-a făgăduit. Pe dumneata te-am stimat
întotdeauna ca pe un părinte… te tund întotdeauna gratis. Ţi-am făcut întotdeauna servicii şi când a murit tata, ai luat un divan şi zece ruble în bani şi nu mi le-ai mai dat înapoi. Îţi aduci aminte?
— Cum de nu! Îmi aduc aminte. Dar ce, tu eşti de-nsurat, Macar? Asta se cheamă om de-nsurat? N-ai nici bani, nici slujbă. Şi meseria ta e un fleac…
— Parcă Şeikin e bogat?
— Şeikin e membru într-un artel. A depus ca garanţie o mie cinci sute de ruble. Aşa, măi frate… Da’ acum, oricât am vorbi, totuna-i: treaba s-a făcut. Înapoi nu ne mai putem întoarce. Cautăţi altă logodnică, Macaruşca… Doar nu s-a isprăvit lumea cu ea. Hai, tunde-mă! Ce stai?

Macar Cuzmici tace şi stă nemişcat, apoi scoate din buzunar o batistă şi începe să plângă.
— Ei, da’ ce-i cu tine! Lasă! caută să-l îmbuneze Erast Ivanîci. Uite cum plânge, parcă ar fi o muiere! Isprăveşte-mi capul, şi pe urmă poţi să scânceşti cât vrei. Hai, ia foarfecele!

Macar Cuzmici ia foarfecele, le priveşte câteva clipe fără rost, apoi le scapă pe masă. Mâinile îi tremură.
— Nu pot! spune el. Nu pot acum, nu mai am putere! Sunt un om nenorocit! Şi ea e nenorocită! Ne iubeam, ne-am legat cu jurământ şi oamenii răi ne-au despărţit fără nicio milă. Pleacă, Erast Ivanîci! Să nu te mai văd.
— Atunci mă întorc mâine, Macaruşca. Ai să mă isprăveşti de tuns mâine.
— Bine.
— Hai, linişteşte-te; mâine am să vin cât mai devreme.

Cu capul tuns până la piele numai pe jumătate Erast Ivanîci aduce cu un ocnaş. Nu-i prea vine la îndemână să plece aşa, dar n-are încotro. Îşi îmbrobodeşte capul şi gâtul cu şalul şi iese din frizerie. Rămas singur, Macar Cuzmici se lasă pe scaun şi continuă să plângă încet.
A doua zi dis-de-dimineaţă, Erast Ivanîci se înfiinţează iar.
— Ce doriţi? îl întreabă cu răceală Macar Cuzmici.
— Am venit să-mi isprăveşti tunsul, Macaruşca. A mai rămas jumătate de cap.
— Daţi-mi banii înainte, vă rog. Eu nu tund pe gratis.

Erast Ivanîci iese fără să rostească un cuvânt. Umblă şi astăzi cu o jumătate de cap tunsă şi cu cealaltă lăţoasă. Socoteşte că a te tunde pe bani e un lux, şi aşteaptă ca părul tuns să-i crească şi să-i ajungă din urmă laţele. Aşa s-a dus şi la nuntă.

***

Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 10, 7 februarie. Titlul: „O dramă la frizer” semnată: Omul fără splină. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. – Publicăm textul din anul 1899.

Pentru culegerea operelor sale, Cehov a modificat titlul şi a revizuit temeinic întreaga povestire. A introdus schimbări în caracterizarea personajelor şi a revizuit serios dialogul dintre Macar Cuzmici şi Erast Ivanovici. Revizuirea textului s-a făcut mai ales eliminând din limbajul ambelor personaje imitarea formelor şablon ale vorbirii târgoveţilor, vulgarismele, precum şi reproducerea fonetică a limbii vorbite.

 

O CARTE PE ZI

Cehov Doamna cu Catelul
CLICK pe carte!

About MC Simon

Scriitor, Content Marketing Strategist, Digital Marketer Specialist, Blogger, Reviewer de Carte, Inginer, Proiect Manager, Mama si Sotie.
Puteti citi mai multe scrise de MC, pe oricare din site-urile ei: Shanti-Spirit.ro; CabalaPentruToti.ro; MCSimonWrites.com; VideoBizPromo.com; WritersPayItForward.com; FengShuiForWriters.com; ConstructNexus.ro;

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.