Monica Andrei – în culisele scrisului

Astăzi o aducem în fața cititorilor ce pășesc pe Calea către Carte pe Monica Andrei, co-autoare în mai multe volume apărute la Editura QUARTO – JAD 2, JAD 3, JAD 4, OPAL, ONIX și Amintiri din copilărie. Teatrolog, critic de teatru, astrolog și scriitoare, Monica Andrei poartă în cuvânt o lume întreagă: lumea scenei, a actorilor, a spectacolelor, a memoriei culturale și a poveștilor care nu se lasă uitate. A publicat articole în presa scrisă, a colaborat cu Radio România Cultural, a scris despre teatru, film, actori și viață, iar în textele ei se simt disciplina cercetătorului, ochiul criticului și energia omului care știe să transforme observația în frază vie.

Pentru mine, Monica Andrei este unul dintre acei oameni rari față de care port o imensă admirație: pentru verticalitate, pentru cultură, pentru felul în care își trăiește munca și pentru fidelitatea ei față de cuvântul scris. Te invităm să o descoperi în interviul de mai jos, într-un dialog amplu despre scris, teatru, destin, vulnerabilitate și viața secretă a cuvintelor.

Și… până să începem interviul… câteva (doar câteva) detalii ce considerăm că sunt edificatoare.

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural.

Între 1996-2010, a publicat numeroase articole, cronici, interviuri, recenzii, rubrică de horoscop, în publicații culturale pe suport de hârtie „Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”, Revista la Plic, „Teatrul Azi”, dar și în mediul online: Ziarul Metropolis, www.ziarulmetropolis.ro (2013-2017) www.Scriecustiloul.com. www.Stiridebine. com, Revista13.com, care a devenit https://danamateescu.semnal.eu/, ziarul oficialmedia.com la rubrica “Cultură” (2019-2020).

A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia” (2003-2009).

A scris, editat și redactat albumele Teatrului Tineretului Metropolis: “6 ani Teatrul Metropolis” (2013)  și “7 ani de Metropolis” (2014).

În 2020 a publicat în antologia “De vorbă cu Eminescu”, alături de autori din diaspora: “Ultimii pași ai lui Eminescu pe străzile din Bucureștiul de secol XIX”, iar în 2021, în antologia “Cele mai frumoase miracole” alături de 30 de autori români, povestea, “Scrisul este respirația mea”, și un interviu despre pandemie în volumul colectiv: „Reconfigurarea”.

În 2024 a publicat la Editura Quarto, în volumul “Antologia de Jad”: “Soarele din inima mea” – (volumul al II-lea): “Căderea”- (volumul al III-lea),  “Darul are ceva magic” (volumul al IV-lea).

În 2026 a publicat la aceeași editură în volumul “Antologia de Onix”: “Onixul meu interior” și în volumul Amintiri din copilărie: “Devi, prietenul meu secret”.

Este membru UNITER. În prezent, lucrează la Teatrul Tineretului Metropolis, din București și publică: articole, cronici, interviuri, recenzii, în revista de cultură: www.portalrevistatimpul.ro.

(Reporter de serviciu: Mirela Carmen Stancu)

„Când scriu uit de dureri, nu știu cât e ceasul, nu aud telefonul, nu mă deranjează cearta vecinilor, nici zgomotele de afară. E o transfigurare totală. E cineva în interiorul ființei mele, care de multe ori îmi dictează intuitiv anume lucruri, ce prind viață prin scriitura mea. Insistă și asupra numelor personajelor despre care scriu.”

– Monica Andrei

Monica ANDREI – Despre scriitura vieții și viața scrisului

1. Despre început

Cum ați ajuns să scrieți în această antologie?

Pe doamna Mirela Carmen Stancu o urmăream de mai multă vreme. Circulau niște clipuri, prin care doamna prezenta un exercițiu de dinamică mentală adaptat pentru persoana care dorea să scrie. Acest lucru mi-a atras atenția. Se întâmpla cu mulți ani în urmă. Nu mai era nimeni în România care să facă așa ceva. O văzusem într-un grup pe Facebook, într-un clip. Îmi plăcea cum se adresează inconștientului altora prin cuvânt. Era infuzie de energie bună. L-am audiat cu lăcomie, apoi i-am căutat profilul personal, în Facebook, mi-a dat acceptul în lista de prieteni. Nimerisem când propusese un workshop pentru toți care doreau să scrie. Am participat și eu, cu gândul că mai învăț ceva nou. Apoi a propus concursul cu prima antologie: “Antologia de Jad”. Nu eram hotărâtă să public. Nu din teamă, timiditate, sau blocaj în fața foii de hârtie. Aveam un program încărcat la teatru.

De altfel, Editura “Quarto” e altceva pe piața românească, în sensul bun. Mă refer la abordare, mod de lucru, concursuri, promovare, cursuri.  Site-ul editurii e mereu actualizat. Te îndeamnă, te cheamă, te atrage să-l răscolești, îți incită curiozitatea.

Doamna Mirela Carmen Stancu este un excepțional ghid prin felul de abordare, căci nu te caută cineva de la o editură, nu te ajută cum să scrii: poezie, roman, memorii. Reușește să-i descopere pe cei talentați, să-i ajute pe  cei care vor să învețe cum să scrie o carte, construind în jurul dumneaei o lume, prin scriitorii  din cărțile care inspiră pe oricine. Are deja o mare comunitate.

Ce v-a făcut să spuneți „da” acestei invitații?

N-am spus “da” de la început, aveam un program încărcat, citisem repede cerințele, trecusem cu vederea, timpul a trecut. Pentru prima antologie nu am dat niciun text. Antologia are patru volume, eu am trimis la concurs un text începând cu volumul al doilea, adică “Antologia de Jad”. În urma concursului, textele mele au fost publicate în volumele: doi, trei și patru. A urmat, alt text în “Antologia de Onix”, volumul al doilea, c-așa s-a nimerit. Și apoi amintiri din copilărie, alt concurs câștigat.

A fost prima dată când ați publicat un text?

Nu era prima dată când a trebuit să scriu un text pentru o antologie. Scriam de niște ani buni. Mai publicasem texte cu o temă dată în alte antologii. Prima antologie fusese inițiată de niște români din Spania, avea caracter internațional. Îmi ceruseră să public ceva despre poetul național Mihai Eminescu. Aveam un număr de pagini de scris. Apoi am avut o colaborare cu Revista “Tango”, unde au scos o antologie de texte, eu am publicat doar în primul volum. “Cele mai frumoase miracole”.

Înainte de toate aceste antologii, scrisesem o prefață pentru volumul de versuri semnat de poeta și pictorița Luiza Cala, care are un salon renumit la malul mării, în stațiunea Saturn, unde am fost invitată. Apoi doamna Luiza Cala mi-a trimis întrebările pentru un interviu despre pandemie, alături de alți intelectuali, nume celebre, nu numai din artă și cultură, care a fost publicat într-o carte.  Era primul meu interviu lung care a fost publicat în volumul “Reconfigurarea”, alături de mari intelectuali ai României, personalități din diferite domenii ale cunoașterii, cu o prefață scrisă de Doru Dinu Glăvan, care era Președintele Uniunii Ziariștilor atunci, căci între timp a decedat.

Amintesc doar câțiva: Maria Gheorghiu (jurnalist Radio România, autoare de muzică folk), Vasile Șeicaru (cântăreț), Daniela Nane (actriță), Mihai Pânzaru-PIM (grafician și caricaturist), Alice Năstase Buciuta (scriitoare și jurnalistă), Adrian Cioroianu (profesor și istoric), Ana Maria Bucur (medic), Dumitru Dorin Prunariu (astronaut), Luana Ibacka (jurnalistă B1TV, Prima, TVR), Paul Buciuta (fotograf), Loreta Popa (jurnalistă și scriitoare), Martha Maria Mocanu (reprezentant exclusiv al brandului BES Beauty&Science, mecena pentru cultură, cea care a sponsorizat filmul regizorului Toma Enache, “Enescu jupuit de viu”) și mulți alții.

Până atunci, publicasem multe interviuri cu actori, scrisem articole despre spectacolele de teatru din București și la teatrele din țară. Prin 1996, aveam rubrică săptămânală de horoscop în revista “Liceenii”. Se publica săptămânal și se vindea ca pâinea caldă, mai ales în liceele bucureștene. Era o revistă ca un caiet dictando pe suport de hârtie, încăpea într-un ghiozdan sau rucsac. Avea copertă atractivă, era tare frumoasă.  Au urmat alte colaborări, la ziare și reviste, tot pe suport de hârtie: Revista “Oamenilor singuri”, „Paranomal”, “Dracula” și „Național”.  Se întâmpla înainte de anul 2000.

În facultate am publicat la revistele facultății de teatru, ziarele studențești din festivalurile de teatru pe unde ne trimiteau în practică, dar și în Revista “Teatrul Azi”, niște interviuri.  După niște ani a apărut Revista la Plic, prin 2010, unde am publicat articole despre spectacole.

Trecusem prin criza din 2009-2010. Începuseră să apară publicațiile online. După niște ani,  angajată la Teatrul Tineretului Metropolis, din București,  am publicat articole în Ziarul Metropolis, începând cu anul 2013, ziarul teatrului unde lucrez și în prezent, fără să fiu plătită. O făceam din plăcere.

În Teatrul Metropolis am muncit la două albume: “6 ani Teatrul Metropolis”, publicat în anul 2013 și „7 ani de spectacol”, în 2014.

Portalul “Timpul”, unde am blog, a venit spre mine prin domnul Mihai Vacariu, profesor la Universitatea București, secția “Jurnalism”, în urma unui articol publicat în contul meu Facebook, prin 2021, în pandemie.

Însă, înainte de toate aceste publicații, amintesc că, aveam deja trei cărți la care scriam.

Una despre viața și activitatea actorului Claudiu Bleonț, adunasem șaizeci de portrete de la cei cu care a lucrat, regizori, actori, colegi de la liceul german, plus interviul despre viața lui, apoi teatrografia.

Cu un fost coleg de facultate am scris o carte despre regia tehnică, o meserie care se învață în teatru, nu are formă de învățământ. Nici cărți prin biblioteci despre subiect nu sunt. Adică alt subiect original. Și o cercetare a mea,  cu multe pagini, plină de povești din Bucureștiul vechiului regat, iar prin citatele interesante, am adus în lucrarea mea vocile celor care au trăit atunci, lumea lui Eminescu și Caragiale, cu toată influența franceză, despre cum s-au transformat moravurile, moda, arhitectura Bucureștiului, de pe la 1800 până la Al Doilea Război Mondial. O carte scrisă pentru publicul larg, cercetători, dar și pentru studenții de la facultățile de teatru care nu iubesc deloc istoria teatrului românesc, deoarece au puține ore în program și nu reușesc să o cunoască. La aceasta lucram de niște ani buni, peste zece. Aveam un traseu clar și bogat, în ceea ce privește scriitura mea, atunci când a apărut invitația pentru a participa la primul concurs al Editurii “Quarto” din București.

Ce relație aveați cu scrisul înainte de această experiență?

Dacă ar fi să o iau de la începuturile publicării mele a unui text, pot spune că, în urmă cu treizeci de ani eram timidă. Când am scris textul pentru antologie, aveam în spate școala de teatru absolvită de niște ani buni, nu aveam motive de frică, sau trac în fața foii de hârtie, sau în fața paginii word a calculatorului.

Editura Quarto a oferit prin concursul pentru antologii o temă, iar această temă m-a mobilizat, m-a ținut în formă, mi-a dat ocazia să-mi pot folosi imaginația liber, în sens creativ.

Un exercițiu de actorie din școala lui Stanislavski, pe care-l amintește în ale sale memorii, spune așa: “ai tema, construiești în jurul ei!”

E valabil și pentru actorie și pentru scriitură. Eu am trecut greu de acest prag pentru că îmi imaginam tema ca ceva complex, nu  mă încuraja definiția din dicționar și nici ce spunea Stanislavski. Declicul l-am avut la un moment dat. Făceam un catalog online într-un program de bibliotecă, la Muzeul Țăranului Român. Aveau o bibliotecă specializată de etnografie, folclor, sociologie, etnologie. Era ceva pe specificul meseriilor din muzeu, iar eu aveam acolo o colaborare. Acolo am găsit niște volume scrise de Nicolae Iorga. I-am citit memoriile de peste 1500 de pagini, apoi alte istorii despre București. Am găsit destule cărți pentru  cercetarea  mea, la care lucram de niște ani buni, cea despre vechile grădini bucureștene, cu toată influența franceză în București.

Revenind la întrebare, adaug, că Nicolae Iorga a scris enorm. De la acest savant, am învățat un lucru important. Iorga aduna tot ceea ce s-a scris despre un  subiect anume, în funcție de ceea ce-și propunea să scrie, pornind de la incunabule, ajungând la viața de zi cu zi, apoi scria. Era un cercetător tenace cu o memorie sclipitoare.  Scrierile sale m-au ajutat să îmi organizez mintea și scriitura.

Ați simțit vreodată că aveți o poveste care trebuie spusă?

Am multe povești care trebuie spuse. Călătoresc, adun povești. În orice comunitate găsesc povești. Fiecare om e întotdeauna o poveste în sine și nu poate trăi fără povești!

Oamenii se hrănesc cu povești, le caută, le adoră, ei nu pot trăi fără ele. N-ai o poveste în ceea ce scrii, nu ai succes, nu se vinde cartea. Când scriu, prin ritmul meu interior transmit oamenilor din energia mea bună, prin poveste.

Ce v-a oprit până acum să o scrieți?

Povestea care ar trebui scrisă are timpul ei. Mai întâi se scrie în mine, apoi iese în lume la timpul ei potrivit de viață și de soartă.

Ce s-a schimbat în dvs. înainte de a începe să scrieți pentru antologie?

O schimbare de optică.  Editura nu îmi cere să scriu despre teatru. Mi-am dat seama că e timpul să dau prin scriitura mea din ceea ce am învățat și prin alte părți, ca experiență. Am făcut cursuri de yoga la GNSPY, singura federație din țară recunoscută în Europa afiliată la Federația Europeană de Yoga, apoi în Franța, la Paris, la Academia Yoga de L Energie,  am și atestat. Ca să mă cunosc mai bine, am urmat cursuri de masaj bioenergetic, cu tehnici dintr-o școală de arte marțiale. Am acumulat experiență, cunosc tehnici de dinamică mentală, de deconectare, recuperare, relaxare. Am învățat astrologie într-o vreme când nu existau cărți, apăruse doar una,  cea a autorului Ciupercă, iar meseria de astrolog nu exista în Codul Meseriilor. Simt zodiile, planetele, mersul lunii pe cer. Am vrut să scriu o carte despre astrologia medicală din experiența mea, dar nu am dus-o până la capăt.

Orice om are nevoie de un gând bun. Cuvântul viu din scriitura mea poate schimba lumile din jurul oricărui om prin mesajul pe care-l transmit. Omul se schimbă, lumea din jurul lui devine altfel. Totul e în continua schimbare. Transmit prin scriitura mea din experiența acumulată.

Ați avut emoții înainte de a trimite textul?

Nu am avut emoții. Refuzurile nu mă doboară. Mă determină să încerc mai mult. Știu ce pot face, cu și prin scriitura mea, pe care o cultiv tot timpul. Nu e o trufie ce scriu eu aici. E multă muncă și sudoare în spatele meu privind scriitura.

Ce ați simțit în momentul în care ați decis că veți participa?

Am simțit că nu am nimic de pierdut.

Ce a însemnat pentru dvs. acest „prim pas”?

Am încercat. A fost bine că am făcut-o. Nu era primul pas.

Cine v-a susținut în această decizie?

Mă susțin singură când doresc să scriu despre un subiect. Nu avem relație de împrumutat zahăr, cafea, ulei, așa că nu ofer vecinilor ca să citească ce am scris. De asemenea, nu ofer spre citire nimănui textul scris de mine înainte de a-l  publica. Din respect pentru mine, prietenii mei cumpără cărțile mele, apoi se prezintă la mine pentru autograf.

Ce v-ați dorit, în secret, de la această experiență?

Să nu afle colegii din teatru, că le stârnesc multă invidie.  Nefiind o experiență nouă, n-aș zice că am avut alt secret . Am stârnit multă invidie când am publicat în ziarul teatrului acum niște ani. Se citeau articolele mele. În urma unui conflict, în fața avocatului meu adus în teatru, băiatul care se numea “redactor șef”, de la Ziarul Metropolis, deși absolvise de mulți ani,  nu-și luase licența în “Jurnalism”, însă, atunci, m-a făcut incultă, analfabetă, m-a acuzat că nu am doctorat, a spus că îmi scriau în redacție articolele mele bine documentate. Nici eu nu i-am lăsat în pace. Am scos toate pleonasmele din articolele publicației online, greșelile de gramatică, articolele plagiate, am pus pe biroul directorului patru dosare. Rezultatul? M-au alungat de la ziar. Nu eram plătită, era ceva în plus pe lângă treburile de serviciu, așa că mi-am văzut de ale mele. Aveam despre ce scrie, ce citi, ce studia. M-am mutat cu biroul în alt sediu, am mai scris o carte și alte articole, în alte publicații online. “Ce nu te distruge te face mai puternic!” A spus-o Nietzsche.

 Din toată experiența cu ziarul teatrului am avut de învățat. Mi se cerea  să prezint totul în maxim patru sau cinci pagini. Am respectat cerința, deși unele texte meritau  mai multe pagini. Aveam succes pentru că nivelul de atenție al omului  de rând, era destul de scăzut atunci. Nu scriam numai articole despre spectacole, scriam și recenzii despre cărțile citite. Era o poveste spusă în patru pagini.  Aceste patru pagini reprezenta și nivelul de atenție al românului: font mare, o poză, textul meu.

Știam să scriu mult în pagini puține, căci exersasem acest lucru, cu niște ani în urmă,  la Radio  România Cultural, unde fusesem colaborator pentru emisiunile culturale de atunci, printre care “Scena și Ecranul”.

În radio, am învățat meserie de la profesioniștii cu experiență. Acolo am învățat să scriu puțin, câteva fraze și să spun multe, să descriu o lume în câteva cuvinte. Îmi amintesc, că am transmis “live” din veceul hotelului din Buzău pentru ascultătorii matinalului de la Radio România Cultural, citind de pe hârtia scrisă, ca să nu fac pauze de vorbire și să scot onomatopee și conjuncții pe post. Colegii dormeau, eram studentă la Facultatea de Teatru. Tot ceea ce am învățat atunci de la colegii de la radio, mi-a folosit enorm. Poți scrie mult destul de ușor, e mai greu să scrii puțin și să spui multe. E un exercițiu dificil.

Dacă nu ați fi spus „da”, cum credeți că ar fi fost acum?

Aș fi fost la fel ca acuma. Vin la teatru, deschid biroul, alerg pe scări să semnez condica, mă întorc, mă apuc de scris. Sunt teatrolog, adică critic de artă, specializarea teatru, așa scrie pe diploma de licență. Prin natura meseriei mele scriu. Teatrul este o artă efemeră, e doar pentru timpul prezent. Spectacolele trebuie promovate ca să existe. Cineva trebuie să adune  informații despre spectacole, actori, regizori, evenimentele teatrului. Așa se scrie istoria teatrului, prin criticii ei. Eu sunt unul dintre ei.

Recent am terminat de scris “20 de ani de Metropolis”, o istorie a teatrului Metropolis, în 289 de pagini. E doar text în format word. Fără poze. Am lucrat singură totul, de la documentare la creație. A fost inițiativa mea. Am predat-o managerului teatrului. Nu știu dacă voi vedea numele meu trecut acolo.

2. Despre cărți

Despre ce este, în esență, textul dvs.?

Referindu-mă la antologii, două povești le-am scris după niște întâmplări din jurul meu, iar celelalte două sunt despre scriitura mea. Nu povestesc subiectul. Oamenii trebuie să fie curioși, să cumpere cărțile.

În rest, scriu despre ce-mi trece prin cap, prin viață, prin birou, prin teatru. Fac interviuri și scot poveștile actorilor, sau a altor personalități, sau oameni de rând. Apoi fac cercetări teatrale, scriu cronici de teatru, interviuri, cum am mai spus. Exteriorizez din mine pe hârtie sau în format word, ceea ce este scris deja undeva în interiorul ființei mele.

Am muncit mai mult de douăzeci de ani la o cercetare proprie, despre vechile grădini bucureștene, despre toată influența franceză din București, despre cum a apărut teatru, s-a schimbat moda, costumul, moravurile, arhitectura, teatrul, sau alte forme de spectacole, cum s-au înființat și au dispărut vechile grădini bucureștene. O perioadă cam între 1800 și 1944. Nu am publicat-o, pentru că încă am mai găsit de adaugat ceva. Carte despre regia tehnică este gata de publicare, o carte despre o meserie de teatru care se învață în teatru, nu există formă de învățământ, nu există prin biblioteci cărți despre această meserie. La cartea despre viața si activitatea actorului Claudiu Bleonț, “Cred în destin”, muncesc de zece ani. Claudiu e foarte activ, regizorii îl distribuie în spectacole, au apărut noi roluri, fusese nominalizat la Premiile UNITER, nu era prima dată, așa că am decis împreună să nu o publicăm anul trecut. Vine și timpul ei. După cum vedeți textele mele în esență astea sunt, pe lângă cele publicate la Editura Quarto.

Ce v-a determinat să alegeți această poveste?

Pentru ultima antologie, m-am învârtit în jurul cuvântului “Onix” și am început să construiesc povestea. Studiind piatra, am aflat că are ceva magic, iar energia ei poate trasmite mesaje din viața de după moarte. Cel care m-a pus să scriu a murit. Lui îi sunt recunoscătoare. Înainte de a muri, la ultima noastră conversație, mă întreba de ce nu public mai mult, că ar vrea să mă vadă cu ele mele cărți peste tot, iar eu îi împlinesc dorința. Gândindu-mă la el, am scris despre mine, drumul meu privind scriitura vie și cuvântul viu din frază.  Așa a rezultat “Onixul meu interior” și prima poveste.

A fost o poveste ușor de scris sau una care a cerut curaj?

Ultima a fost mai ușor de scris. Cea cu blestemul am scris-o și rescris-o de multe ori până la final. Persoana există, am cunoscut-o. Cealaltă, cu acel cuplu, el îi cere bani, apoi cumpără inele de logodnă din banii împrumutați de la ea, ca să nu-i mai dea înapoi, am auzit-o prin vecini.

Fiecare poveste se scrie în mine cu un anume ritm. Există ceva din realitate care o declanșează și ajunge să prindă viață prin literele din cuvinte. Aud undeva întâmplarea, rămâne în mintea mea, mă obsedează, desfac firul în patru. O aduc pe hârtie modificând datele persoanelor, numele, locul, ocupația, trăsăturile fizice, creând personaje diferite, păstrând firul poveștii. Persoanele din realitate nu trebuie să se recunoască. Unii n-au simțul umorului, iar eu sunt bugetară, n-am bani de avocat și timp de pierdut pe la procese. Deși nu e un atac la persoană. Nu mă poate acuza nimeni de nimic. Există în realitate multe povești care ard și trebuie să rămână scrise undeva, în bibliotecă. Sunt exemple vii despre recuperarea și regenerarea umană, adică cum se spune azi “dezvoltare personală”, încă nu-mi place exprimarea.

Cât din text este experiență personală?

A trebuit să cunosc acea persoană care blestema original. Am atras-o pentru că nu înțelegeam cum se poate ca omul să deschidă gura, să exprime o frază toxică și apoi să se întâmple în realitate acea emisie de energie negativă, ca o pedeapsă cu adresare directă și imediată spre altă persoană. Așa cum scriam, răutatea funcționează ca magia neagră astăzi, nu trebuie să te blesteme cineva. Știam că există blestemul, credeam că poate face rău, mă interesa mecanismul, din curiozitate. Și toată scara asta de vibrații negative am înțeles-o exact atunci, când acea persoană povestea amintiri din viața ei, își blestemase iubiții, apoi soțul, neamurile, avea în familie un șir lung de persoane care foloseau metoda toxică des. Atunci m-am lămurit și cu tot procesul de magie neagră. Povestea m-a obsedat mult, apoi am scris-o.

Există oameni care atrag răul, se încarcă, îl propagă mai departe, cu o forță uimitoare. Blestemul poate circula lejer șapte generații. Biblioteci întregi de folclor explică acest lucru.

Aurora Liiceanu a scris o carte despre o vrăjitoare. Se află în bibliotecă. E greu de citit, pentru că a scris-o exact în limbajul de la țară, dialectul din Maramureș, unde a găsit vrăjitoarea pe care a studiat-o. Nu dă metode, însă practică magia în folosul comunității, contra cost. Cine vrea să se răzbune pe altcineva, apelează la serviciile ei.

Două dintre texte se referă la munca mea în arta scrisului, despre scriitura vieții, viața scrisului. Când scriu, se îmbină experiența personală, munca mea privind scriitura, noțiuni din “Poetica” lui Aristotel, pe care am învățat-o în facultate, un semestru, apoi din filosofia lui Hegel despre actor și scriitură, toată teoria teatrală. Am avut o profesoară extraordinară în facultate, la cursul principal, pe doamna Michaela Tonitza Iordache, nevasta actorului Ștefan Iordache, prin cursul scris de dumneaei, “Arta Teatrului” – teorii și sisteme despre teatru, regizorii, toate școlile de actorie cu metodă. Aveam un examen greu. Nu înțelegeam de ce trebuia să știm pe de rost “Poetica” lui Aristotel. Ei bine, au trecut ani mulți, acum știu. Mi-a ajutat imens, în munca mea cu scrisul. Într-o zi am întrebat-o cum a scris dramatizarea la spectacolul “Oblomov”. Nu mi-a dat o metodă, însă îndrumarea ei am simțit-o mental, mai mult decât frazele simple prin care m-a îndrumat, să simt ceea ce presupune a fi acea oralitate, pusă în replica pentru actor. Trebuie să știi să scrii într-un anume fel pentru actor.

În munca mea privind scriitura, aplic din ce am învățat și la Facultatea de Teatru. Profesorul de estetică, Ion Toboșaru, m-a învățat în anul I, pauza psihologică pe viu, la primul examen de estetică. Am tras subiectul. Avea un limbaj criptic, la cursuri, era poet, însă nu cerea să-i spunem totul cu ale lui cuvinte, la examen. Dorea să fim originali. Era primul examen, nu știam cum se va desfășura. Trag biletul, văd subiectul, descriu pe o foaie ceva succint, îmi vine rândul. Eram zece studenți în clasă, toți în jurul unei mese. Încep să vorbesc, mă oprește de la a doua frază: “Și ce spectacol ai văzut recent?” Îi spun titlul. Era un spectacol la care fusese și dumnealui, numai că adormise cu gura căscată, sforăia. Mă văzuse în holul teatrului. În fine, încep să vorbesc, mă oprește la a doua frază. “Mulțumesc, dă carnetul, ne vedem la toamnă!”

Pe holul lung de pe etaj, mă plimbam dintr-un capăt în altul, plină de emoții, îmi spuneam în gând: “dacă îmi dă nota 4, ar fi bine, dacă primesc nota 3, cum îmi ridic eu nota la vară?”

Au terminat examenul și colegii, ieșea câte unul. Intru în clasă,  aveam deja obrajii roșii, îmi vuiau tâmplele, pulsul crescut. Deschid încet carnetul. Văd nota maximă: 10.

Când scriu uit de dureri, nu știu cât e ceasul, nu aud telefonul, nu mă deranjează cearta vecinilor, nici zgomotele de afară. E o transfigurare totală. E cineva în interiorul ființei mele, care de multe ori îmi dictează intuitiv anume lucruri, ce prind viață prin scriitura mea. Insistă și asupra numelor personajelor despre care scriu.

Despre cum pot crea un personaj, am învățat tot la Facultatea de Teatru. Personajul e o fantomă, vine întotdeauna cu numele lui, atunci când îl construiesc în scriitură. Nu e ușor să creezi un personaj nici în teatru nici în literatură.

Calea spre a găsi ritmul tău interior  e lungă și dificilă. Este o  cale pe care trebuie să o găsească orice scriitor, chiar dacă e anevoioasă, dar tare frumoasă. Presupune multă muncă.

Orice scriitor adevărat trebuie să aibă un cuvânt viu în scriitura lui. Scriitura vie devine perla literară, omul o caută, o citește, cartea rămâne în biblioteci, va fi ceva de referință și peste secole. Restul e maculatură, grafomani avem destui. Se premiază între ei, au pretenții la alte premii. Am au venit și la mine câțiva, să scriu despre ei. Am evitat situația și “opera”.

Ce emoție a stat la baza acestui text?

Emoțiile mele sunt atașate de cuvintele din text. Cine știe să citească printre rânduri și spațiile dintre cuvinte înțelege lumea mea, intră în jocul meu frumos. La antologii, mi-au plăcut temele. Am scris prea puțin despre ele. Aveam limită, să nu depășesc 3000 de cuvinte. Cuvântul să fie imagine în frază, iar frazele cinematografice, asta îmi doresc. Acolo sunt și emoțiile mele.

Ce ați simțit în timp ce scriați?

Simt că pot transmite energie bună, mesaj vindecător prin scriitură. Cuvântul vindecă. Exemple sunt destule în societatea noastră. E de ajuns să amintesc rugăciunea, în care cuvântul are încărcătură anume. Scriu pe fond nervos doar pentru mine, cu pixul pe hârtie. Nu vede nimeni. E doar un exercițiu. O descărcare și atât. Scriu, recitesc, ard, sau rup. Cuvântul meu rămâne viu în frază. Scriitura e respirația mea.

Ce parte din text vă reprezintă cel mai mult?

Fiecare literă din text are amprenta mea. Pentru poveste mă inspir, în funcție de cerințe, temă, din realitate. De la  a doua antologie am știut ce trebuie să scriu.

Ați schimbat ceva important față de prima versiune?

Schimb tot timpul până la final. Revin, corectez, scriu, până când obosesc, apoi plec de la masa de scris. Fac modificări până la ultima formă. Am scris pentru teatru și aproape opt ore pe zi, doar cu pauze mici de mers la toaletă, sau să mănânc. În doi ani, am scris aproape 2000 de pagini.

Fiecare cuvânt are ritmul lui în frază, știu că e acolo la locul lui, sau că nu e bine pus acolo, schimb. Mintea mea râmâne conectată la subiect și când fac alte treburi, sunt pe drum în autobuz, sau acasă, sau în piață, îmi vine o idee bună. Lucrez mult pe text, apoi las totul baltă, revin cu mintea odihnită, văd greșelile, unde trebuie să modific, sau ce vreau să adaug nou. Tot așa până la ultima formă.

Ce ați ales să nu spuneți?

Nu cred că am omis ceva.

Dacă ar fi să dați un titlu simbolic textului dvs., care ar fi acela?

Textul meu are întotdeauna un titlu legat de o frază din interiorul articolului, cărții, sau interviului. E ceva aproape de slogan, percutează în mintea celuilalt, deschide toate orizonturile, iar omul devine curios, vrea ca să citească. E ceva ce am învățat în teatru când stabileam titlurile spectacolelor de pe afiș. Dacă titlul piesei de teatru este prea lung, îl modificăm. Țin minte că am avut un text din dramaturgia suedeză. Traducerea lui în limba română suna ciudat. Era un cuvânt care nu atrăgea publicul în sala de spectacole, atunci noi am schimbat titlul. Evident, că în contractele care se stabilesc, acest lucru este trecut.

Cui este dedicat, în gând, acest text?

Textul din “Antologia de Onix” este dedicat tuturor acelora care au nevoie de acea poveste.

Ce ați vrut să transmiți, dincolo de cuvinte?

Transmit tot ceea ce poate înțelege un om care are educație, cultură, a mai citit niște cărți, indiferent de studiile absolvite, cu nivel de atenție sporit. Cuvintele mele nu-s niciodată goale, au sens, semnificație și o energie care se duce undeva în mintea celui care citește, rămân în creier sau inimă.

Cunosc bine psihologia spectatorului. Omul caută să se regăsească în ceea ce scriu. Face asocieri și atașamente în mintea lui, el se identifică cu ceva din textul meu, vede că și lui i s-a întâmplat cutare lucru. Mesajul meu e clar, ajunge acolo unde trebuie.

Cei care mă citesc caută ritmul meu, iar ritmul vine din scriitura mea.

Tonul face muzica, însă “ritmul este esența stilului”, a spus-o Caragiale. Exact acest ritm vrăjește omul care nu se gândește să definească stilul meu. Îl simte, îl caută, îl adoră.

Ce întrebare ați vrea să rămână cititorului după ce vă citește?

Depinde de nivelul lui de elevare spirituală. Unii nu-și pun întrebări pentru că nu pot. Scriu, ca în mintea omului să fie inundată de întrebări. Creez emoții și ritm prin scriitura mea. Fără ritm, scriitura mea nu ar însemna ceva pentru cineva.

3. Despre procesul de scriere

Cum a fost procesul de scriere pentru dvs.?

De-a lungul timpului, procesul de scriere a fost lung, anevoios și greu. Cu întrebări fără răspunsuri, căutări prin biblioteci, multă muncă, exerciții anume, până când răspunsurile de care aveam nevoie le-am găsit în mine, sau în cărțile pe care le-am citit. În același timp, eu am găsit calea spre ritmul meu în frază.

Un profesor din facultatea de teatru îmi spunea des: “vrei să scrii? Scrie zilnic două pagini.” Era complicat pentru mine, aveam serviciu, mergeam la cursuri la facultate, ajungeam acasă seara, târziu, frântă, nu și înfrântă. Evitam exercițiul. După niște ani de la terminarea facultății, mi-am dat seama că avea mare dreptate. Exercițiul te scotea din blocaje, te împrietenea cu foaia albă, cu pagina word din calculator, apoi cu bietul cuvânt. Te apucai de scris ușor. Numai scriind și arzând îți formezi ritmul în frază.

Fostul director al teatrului m-a pus să fac în timp record fiecare caiet program pentru spectacol. E ceva specific meseriei mele, specific teatrului. Destinat publicului, conține informații despre spectacol. La început m-am blocat, nu am zis nimic, m-am apucat de scris. Apoi am făcut apoi 43 de caiete program, pentru spectacole. Nu aveam timp să respir, scriam ore în șir, căutam informații despre dramaturg, regizor, actori, plus rolurile lor. La unii aveam mult de adunat și de scris. Nu lucrez cu A.I. Mi-a dat niște erori privind data premierei spectacolului, de am rămas mască. Nici pe Wikipedia nu mă bazez. La domeniul “teatru” sunt mari erori.  Noi neavând o digitalizare sinceră, curată, puternică,  a informațiilor, A.I adună toate prostiile de peste tot despre un subiect, inclusiv prostiile de pe Wikipedia românească.

Făcând acele caiete program, mi-am dezvoltat un anume ritm. Doi ani așa am scris, în ritm susținut, zilnic opt ore, de luni până vineri. Unele au mai multe pagini, altele mai puține. Veneam la teatru și mă apucam de scris. Așa am reușit să documentez totul în timp scurt și să scriu apoi restul. Un alt ritm privind scriitura.

Ați avut un moment clar în care ați început să scrieți?

În adolescență am scris poezii dintr-un impuls adolescentin, sau un prea plin, ascundeau o tristețe nemărturisită, nu prea aveam cu cine comunica. Am trăit într-o familie care mă învăța că nu trebuie să spun tot ce am pe suflet oricui. Aveau un simț critic puternic. Adică nu mă confesam nici lor. Mă pregăteau pentru viață într-un fel anume. Mă întorceam la jurnalul meu, la caietele cu poezii. Eu nu-i condamn, au trăit alte vremuri. După niște ani, un prieten bun, fiindu-mi aproape, se străduia să mă facă să vorbesc despre mine, că dorea să mă ajute sincer. Aveam o durere. Eu nu știam nici cum să-i spun ce mă durea sufletește. Nu-mi găseam cuvintele. Mă apăsa un orgoliu puternic de leoaică.

Când am început să scriu, mă confesam în câte un jurnal din lipsă de comunicare cu cei din jur, însă toate jurnalele mele au avut aceeași soartă: coșul de gunoi. Nu visam atunci să fiu scriitoare. După ce m-am măritat, am avut multe roluri la cratiță, aveam serviciu, lucram în Ministerul Culturii, nu-mi ardea de scris poezii, n-avem timp de confesiuni în jurnal. Colaborarea la ziare și reviste a venit în timpul divorțului de primul soț, după niște ani de căsnicie, adică înainte de anul 2000.

A mai fost un moment important, atunci, când l-am cunoscut pe profesorul meu de yoga, apoi budozen, Mario Sorin Vasilescu, fie iertat și neuitat. A văzut o scrisoare a mea trimisă fostului soț, apoi mi-a studiat palmele, știa totul despre mine. M-a pus să scriu. Împlinesc dorința lui. Sunt ceea ce sunt ca OM datorită lui. Ce să scriu? Ce visam noaptea. M-am străduit, însă iar nu puteam să ies din mine, să mă exprim, să mă confesez pe hârtie. Și când mă trezeam dimineața, mă întrebam mereu ce sens are, sau uitam multe din secvențele din vis. Și de ce să vadă fostul meu soț ce scriu eu? Mă rodeau cronic niște întrebări prostești.

Apoi au urmat lecții de scris cu Mario. Așa am început cu scrisul terapeutic, pornind de la Yoga Logosului și o durere a mea. Ca să ies din mine,  să descriu în cuvinte ce mă doare, trebuia să scriu despre starea mea sufletească pe o foaie de hârtie. Intrasem în sala de yoga în urma unei dureri de spate. Nu știam să mă descriu, refuzam să comunic pentru că nu știam cum să spun anumite lucruri pe hârtie. Apoi au țâșnit valuri și iar valuri, tsunami pe hârtie. Făceau parte din egologia mea personală. Mă așezam în lume și în viață altfel, scriam, ca să mă simt bine. Era ceva intim. Nu citea nimeni.

Nu încolțise gândul să fiu scriitoare. Luptam cu durerea mea de spate. Scriam ce-mi trecea prin cap, în acel moment, până când mi se modifica scriitura pe hârtie. Mă opream din scris. Erau descărcari uriașe de energie, un țunami sufletesc de stări, dar și soluții la problemele reale. Veneau din inconștient. Eliberată și obosită, cu scrisul modificat, mă odihneam. A venit și timpul, ca după ce am scris cu pixul pe hârtie tot ce mă durea, luam o frază din text și o scriam cu mâna stângă. Și aici e muncă de Sisif.  Așa am învățat să stau de vorbă cu durerea mea prin scris. Se întâmpla după Revoluție, când prima generație tânără de psihologi nu avea studiile finalizate, iar omul de rând nu știa să meargă la psiholog.

În ultimii patru ani de viață ai lui Mario, mă pusese să-I scriu în mail. Până în ultima clipă a vieții lui, mi-a modelat ritmul interior, m-a ajutat să-l găsesc, mă urmărea din umbră. Nu-mi răspundea mereu la mesaje. Îl simțeam acolo.  Scriam și scriitura mea se modifica. Transfigurarea totală a venit mai târziu, eram deja în școala de teatru. Acolo am învățat de la profesori cum să construiesc un personaj negativ. Pentru că numai acesta împinge acțiunea, dă farmec, ritm în scriitură, dezvoltă emoții în sufletul spectatorului, respectiv al cititorului. Nimic n-a fost întâmplător în viața mea. Mare noroc am avut!

Un text dacă nu are o scriitură vie, nu-l citește nimeni!  Și ca să ajungi la o scriitură vie, e multă muncă. Inclusiv visele din timpul nopții sunt scenarii de film de ficțiune, numai că trebuie să știi cum să le scrii pe hârtie, mă rog, format word. Ca să pot să le scriu, a trebuit să trec printr-o facultate de teatru. Am avut un profesor – regizor în facultate care ne punea să scriem atașând cuvinte de imagini, obiecte de imagini, stări sufletești de imagini. Știți cât este de greu? Vreți să vă apucați de scris? Practicați exercițiile pe care le-am făcut eu!

Ați scris dintr-o suflare sau în mai multe etape?

Uneori, însă numai pentru mine.

Ce v-a ajutat să vă așezați la scris?

Terapia. Scrisul terapeutic te transformă mult. Te ajută să te cunoști mai bine, găsești soluții la problemele tale, exorcizezi întâmplări care dor, te descarci. Scrii, apoi revezi, retrăiești, conștientizezi, apoi arzi. La început am scris despre toate prostiile din mintea mea. Mi se părea un lucru pueril, inutil. O pierdere de timp. Mi-am descris durerea de spate, am stat de vorbă cu ea prin scriitură. Mi-am dat seama că sunt tot eu acolo, cu bune, rele, cu acel ceva inhibat care nu se putea exprima, era ascuns acolo. Apoi am stat de vorbă cu fiecare organ din mine. Și acolo era câte o emoție ascunsă. Transfigurarea de aici pornește și consumă energie multă, când știi să stai de vorbă cu tine prin scriitura ta. Ești tu cu tine în fața hârtiei pe care scrii cu pixul sau creionul. Analizezi gândurile, corpul, iar creierul își transmite semnale bune în găsirea soluției. Repetând exercițiile de scris, inconștientul mi-a livrat soluții la unele probleme. Intuitiv am scris despre anumite stări, blocaje, cu tot cu soluțiile lor. Citeam cu mintea odihnită și vedeam altfel lucrurile, situațiile, viața, pe mine. A fost o șansă pentru mine scrisul cu pixul pe hârtie.

Ce v-a blocat, dacă a existat un blocaj?

Blocaje au fost. Trăiam tot felul de stări, nu știam cum să le descriu pe hârtie, dar cu lecțiile de scris terapeutic, am reușit să trec peste blocaje, să le dizolv, să văd adevărata cauză care mă ținea în acel blocaj, să transform energia lor. Să dizolv orgoliul care mă ținea în loc. Eu nu știam că de acolo vine problema. Atunci mi-am dat seama că de aici vine și scrisul automat. Mari adevăruri se spun pe hârtie. Scrisul terapeutic nu se face la calculator, cu tasta și formatul word, ci cu pixul pe hârtie. Reaiu tehnicile și acum, tocmai ca să trăiesc bucuria altei lumi, a scriiturii, aici pe pământ, în locul în care mă apuc de scris, numai că astăzi mi-e mult mai ușor să fiu eu cu mine în fața foii de hârtie și să disec acolo tot ce mă doare, ce nu accept, unde am fost nedreptățită, ca apoi să transform acea energie negativă din emoție în stare pură și să o folosesc acolo unde am nevoie de acea energie. Așa mă încarc cu energie bună. Nu rănesc pe nimeni. Când am ajuns în facultatea de teatru, aveam experiența scrisului terapeutic.

Ați avut un ritual sau a fost spontan?

Nu am ritual. Am nevoie de o foaie de hârtie albă și un pix de doi lei. Poate fi și un creion, depinde ce găsesc mai repede prin acasă, prin poșetă, biroul de la teatru, sau pe unde mă aflu. Vedeți cât este de banal?

Scriam despre transfigurare. După etape de scris cu pixul pe hârtie, a dispărut o febră, m-am ridicat din boală, din neputință, am ars emoții negative, mi-am revenit după o dragoste nebună care mă acaparase, am dizolvat orgolii, am transformat răzbunarea mea acidă în energie bună.  Eram în altă lumină. Cu energie nouă, bună, curată, gata să-mi urmez viața, împăcată.

Unde ați scris cel mai mult?

Am scris într-o bibliotecă, dar cel mai mult, la teatru am scris, lucrări pentru teatru, adică locul meu de muncă. Acasă, cu pixul pe hârtie nu scriu mai mult de două sau trei pagini, dar mâzgălesc câteva după. Mă joc. Pentru că și jocul are rostul lui.

Ce v-a ajutat să continuați?

Semnele. Există semne care ne arată că suntem pe drumul cel bun, că am găsit calea. Anul acesta, de Buna Vestire, mare sărbătoare. Maica Domnului a vrut să mă scoată din rutina teatrului, cu acest interviu despre mine și scriitura mea. În acea zi am primit propunerea. E un alt mod de a-mi proiecta mintea într-un mod fericit, reiterând situații de viață.

Cândva de Sfantul Andrei a venit spre mine colaborarea cu Revista  La Plic. O revistă tipărită pe un suport de hârtie oferită într-un plic mare, lansată într-un club, unde lumea se aduna la bere, cumpăra și revista. A fost o etapă unde am cunoscut lume bună.

La teatru fac portrete despre regizori și actori pentru arhiva teatrului din site. Am terminat un inventar despre spectacolele teatrului de la înființare în 2007 până în 2022, am predat istoria instituției despre care v-am pomenit. Chestiuni specifice meseriei mele. Și mai am de lucrat la arhivă.

Alt semn. Trecerea de la cuvânt la imagine. O revelație și o obsesie din studenție. Când ești pe drumul tău, primești ceea ce ai nevoie pentru a construi mai departe. Cândva, obsesia despre trecerea de la cuvânt la imagine m-a dus în locuri în bibliotecă unde am găsit cărțile de care aveam nevoie. În ele am găsit explicația. Una dintre ele este o carte despre Caragiale.

Caragiale a scris “Momente, Schițe, Povestiri”, ca un scenarist. Nu a scris pentru cinematograf.  În 1912, când a apărut cinematograful în București, Caragiale a murit la Berlin, avea scrisă toată opera. Nu știa să scrie scenarii de film. Prin  geniul și ritmul său interior ne-a lăsat o operă la care ne întoarcem și azi pentru că acolo e tot inconștientul poporului român. Mi-am dat licența cu subiect despre acest autor, demonstrând în opera sa, că scrie ca un scenarist cu experiență: “Teatralizarea în film, filmicitatea în opera lui Caragiale”.

Și de la Caragiale am învățat multe. Răscolind bibliotecile, am citit tot ceea ce s-a scris despre opera lui, am alcătuit o bibliografie “Caragiale”, am citit presa vremii, am publicat niște articole despre opera și viața lui. Încă mă întorc la opera lui, la ce s-a scris despre dramaturg. Un scriitor generos de la care am învățat să pun totul pe foaie despre subiect, apoi să mă apuc să construiesc frazele, până la textul final. Fusese gazetar înainte de a scrie teatru. De la el am învățat exact despre această trecere de la cuvânt la imagine în scriitură. Doi ani în facultatea de teatru m-am zbătut să înțeleg această trecere, până în ziua în care am avut revelația: cuvântul e imagine. Și cum exprimăm în frază? Era altă întrebare care începuse să mă frământe.

Ați avut nevoie de liniște sau de emoție pentru a scrie?

Am nevoie de liniște, muzică în surdină uneori și de singurătate. Scrisul e o activitate de singurătate. Poți avea o familie numeroasă, însă, când te apuci de scris, te izolezi, indiferent de loc, masă, casă, localitate, zonă, peisaj.  Ești tu cu tine, ești singur. Liniștea mă încarcă cu energie bună și inspirație. Bâzâielile din lume mă încurcă, la fel de mult ca sunetul telefonului și vocea din aparat care poate veni cu energie negativă și încurcă.

Nu poți scrie dacă nu ai o cultură generală solidă, experiență de viață, lecturi, alături de viața care vine din spate cu traumele, angoasele, neputințele, lipsurile ei, lacrimile ei.  Când m-am apucat de scris în antologii eram destul de coaptă în suferința mea, în orgoliile mele călcate în picioare, îngenuncheată în umilință până la smerenie, încât să am ce da prin scriitură, să nu-mi umfle orgoliul faima celebrității și să cad în patimă. Să rămân OM până la capătul vieții mele. Să nu mă scriu pe mine pentru că n-am nimic de zis, dându-mă exemplu la superlativ, ca o biată “influenecereasă”. Să pot să-mi apăr tristețea zilelor ce vin, fără să-mi vadă cineva lacrima, pasul, glasul, viața.

Am scris pe un pat de spital, în parc pe bancă, acasă, la teatru, la sora mea acasă în superba livadă. Cele mai năstrușnice idei mi-au venit când eram aproape să adorm, sau pe vasul de la toaletă.

Din inspirație și intuiția ta despre subiect și cum pui pe hârtie, se înfiripă drama sau comedia lumii. Dacă nu știi să creezi suspansul, adică pauza psihologică, cum mi-a spus mie domnul profesor de estetică, efortul  e degeaba.

“Te ține sau nu te ține?” acolo,  să citești cartea, să vezi spectacolul, să asculți muzica, vorba lui Caragiale. Altfel spus, textul meu atrage cititorul, îl ține acolo cu mintea pe pagină? Publicul decide mereu!

Cum ați știut că textul este gata?

Există cineva din interiorul meu care îmi dă semnalul. Gata, îl poți trimite! Sau mă împiedică. Mai stai!  Mai ales că nu trebuia să depășesc 3000 de caractere.

Ați cerut feedback înainte de a-l trimite?

Nu citește nimeni înainte de publicare textele mele. Nu am acest obicei să cer păreri.

Ce ați învățat despre procesul de scriere?

Că am nevoie să scriu, să rup, să ard. Să nu mă umflu în orgoliu în urma unui succes, să ajung din nou la smerenie. Fără muncă multă nu fac nimic. La fel, fără Dumnezeu, sau Maica Domnului nu fac nimic.

Ați simțit că scrisul te-a schimbat în timp ce îl făceai?

Da! Mă schimbă tot timpul. Mă transfigurează total. Sunt în altă lume când scriu. Mă vindecă. Mă ține în lumea asta. Nu scriu întâmplător. Și acest interviu ia ceva din mine, mă duce spre o oboseală plăcută, la o epuizare de care am nevoie, pentru ca odihna de după, să fie totală. Să fiu eu cu mine în lumea mea, ca apoi să mă apuc de scris cu energie nouă. Așa clădesc imperii din cuvinte. Și fiecare cuvânt are locul lui în frază.

4. Despre blocaje și vulnerabilizare

Care a fost cel mai greu lucru de scris?

Aveam o profesoară în facultate care aborda studenții, ca să-i scrie cronicile pentru ziarul  care o plătea. Mă nimerisem în cancelarie, m-a pus să scriu la cronica ei. Mi-a fost greu, deși văzusem spectacolul. Veneam cu ideile mele, cu energia mea, nu simțeam nevoia să intervin peste niște pleonasme în ciotul ei de articol. Avea pretenția să scrii frumos, cu figuri de stil articolul ei, că era pentru un ziar local de mare tiraj. Încă mai exista presa pe suport de hârtie, iar termenul de predare al articolului era la prânz. Doamna emana energie negativă. Mă ataca, mă bubuia ritmic cu energia ei negativă, mă învinuia pentru ceea ce ea nu știa să facă, mă jignea indirect că nu știu să scriu, îmi amintea că așa învăț de la ea, cum să scriu. Nici vorbă! Nu reacționam, priveam ciotul de articol, o observam și o simțeam din interiorul meu, iar ea mușca din nervii mei cu energia ei negativă, ca să mă provoace, să mă intoxice, să mă sufoc, să cedez psihic.

O priveam uimită, îmi înghețase replica în gură. Mi se ridicase pulsul, obraji mei erau roșii, ea-mi repeta obsesiv, că așa învăț să scriu cronici de la ea, adică meserie, după ce mă făcuse indirect proastă. Mie nu-mi ieșeau din minte pleonasmele ei. Mâinile îmi înghețaseră pe tastatură, ea mă descuraja, mă jignea ritmic, iar eu nu reacționam. De frică. Era profesoara mea. De la început, cineva din mine trăsese un scut imaginar de energie între mine și ea, ca să nu mă impregnez de energie negativă. Nu știam cum să fug de acolo. Trecea timpul și ea avea de predat articolul, dădea vina mea mine, că nu știu să scriu. Era ceva îngrozitor. Din această experiență am învățat cum funcționează cuvântul ca păcat. Vorbele profesoarei spuse cu păcat. Cuvântul e păcat.

Ce v-a făcut să ezitați?

Incompatibilitatea energiilor și a ideilor. Atacul puternic cu energie negativă asupra mea. Îmi înghețase limba în gură, nu puteam să o corectez.

Ați avut momente în care ați vrut să renunțați?

În acel moment, da! Salvarea a fost profesoara care a intrat în cancelarie.

Ce frică a apărut cel mai des?

Că nu pot dovedi că nu sunt proastă. Mă învinuia pe mine, indirect, de ceea ce nu era ea în stare să facă. Că nu mă va crede nimeni dacă aș fi povestit cuiva la ce “bullying” am fost supusă. Nu știam cum să mă apăr în fața ei. A durat ceva timp până a intrat altă profesoară pe ușă. Scrisesem două fraze, dar nu eram eu acolo.

V-a fost teamă de expunere?

Nu.

V-a fost teamă de judecată?

Nu. Mă judeca acolo greșit, mă desconsidera, iar eu nu aveam reacție, era profesoara care îmi preda un curs. Eram stăpână pe mine, știam ce pot scrie și cum scrie, însă energia ei malefică m-a blocat. Făceam de multă vreme exerciții pentru scris, trecusem de etapa scrisului terapeutic, eu îi puteam da lecții ei, nu ea mie. Ea nu se putea exprima, nu termina lucruri, era ceva ce ne spusese în prima zi de facultate, la cursul dumneaei. Plecase cu scandal de la toate locurile de muncă pentru că nu termina ce i se dădea de făcut. Ajunsese la locul de muncă potrivit. Îi era ușor să lovească prin cuvânt și notă studenții.

Ce gând v-a sabotat cel mai mult?

Cum să scap elegant, să dispar fără să o lezez. Auzisem de “bullying”, dar nu înțelegeam prea mult, citisem, însă nu credeam că va exista și la noi. Legea hărțuirii nu apăruse încă. Răbdam stoic. Inventam forme de rezistență. Cum să ies din situație, mă închideam în mine, cum să mă îndepărtez de conflicul neprovocat de mine. E greu de trecut prin așa ceva, te debusolează psihic hărțuirea. Te îmbolnăvești. Nu neapărat de nervi. Cedează mereu organul din tine care este mai slab. Am trecut prin multe forme de hărțuire, de fiecare dată am investit timp și am consumat energie căutănd să fug, să dispar, să ies din situația respectivă. Un proces de hărțuire e lung, dureros, se demonstrează greu în tribunal, chiar dacă există legislație. Mai bine aleg să plec mai departe, eliberându-mă de energia negativă.

Cum ați trecut peste acel moment?

După ce a venit profesoara mai tânără în catedră, am rugat-o din privire, să îmi vină în ajutor, aproape aveam lacrimi în ochi. Ea a venit în locul meu la calculator, a început să scrie repede, semn că îi mai scrisese doamnei articole și alte dăți.

Ce înseamnă pentru dvs. să fiți vulnerabilă în scris?

Ce întrebare frumoasă! Scriu cu sinceritatea lamei din Sakura Ryu, o școală de arte marțiale în adormire acum. Ultimul ei membru a murit acum 14 ani. V-am spus cum îl cheamă. De la el am învățat enorm privind scriitura și faptul că o sabie nu trebuie să iasă niciodată din teaca ei! Tot așa este și cu scriitura mea.

În alt sens, vulnerabilitatea vine din nesiguranță, incultură, din punctele slabe ale unei scriituri ce prezintă confuzie, agramatisme, mediocritate. Când stăpânești bine limba română, gramatica, mai ales sensul cuvintelor, nu mai ești vulnerabil în scriitură.

Ce ați învățat despre dvs. din aceste momente?

În relația cu profesoara, mi-am dat seama că sunt mai stăpână pe situație, pe scriitura mea, mai mult decât aș fi crezut. Mă apăram  tăcând. Nu aveam de ales. Deși fizic, eram împroșcată cu energie negativă, era greu de dus.

Ce v-a ajutat să mergeți mai departe?

Voința. Nu urmăream merite deosebite, sau să mă bag sub pielea ei. Nu aveam de ce. Ea îmi ciuntise nota, deși am știtut la examenele ei. În loc de nota 10 am primit 9. Și tot am primit bursă, apoi bursă de merit. Tot prima am absolvit. Munceam într-o bibliotecă cu program normal de opt ore și mergeam la facultate. Aveam nevoie de bursa aia, bani aia puțini care se dădeau, căci stăteam cu chirie. Citisem tot, aveam prezența la cursurile ei, scriam și predam la timp lucrările cerute. Eram mereu în biblioteca facultății după cărți, sau studiam ceva acolo. Eu aveam nevoie de diploma aia de la final, recunoscută. Asta era motivația mea.

Ce ați descoperit despre curaj?

Că pot îndura mult. Umilința mea era curajoasă și mai este încă trează. Situația e cu două tăișuri dacă mă gândesc la curaj. Nu-mi lipsește curajul. Aproape patru ani m-am tot frământat, dacă să-i spun sau nu ce am pe suflet despre ea, despre ce provoca ea în jurul ei. Mie îmi trebuia diploma de după licență. Mă linișteam și acumulam amărăciune, că avea un comportament ciudat față de mine. În anul patru de facultate, mi-am luxat umărul stâng. Am tras o carte de pe raft, scaunul pe care eram suită a avut o mișcare stânga-dreapta, iar din viteză, cotul s-a izbit de raftul de jos, umărul a ieșit din capsulă. Era o durere ușoară, persistentă, tare chinuitoare. Ca să pot să mă descurc, m-am îmbrăcat cu unica fustă cloș, neagră, pe care o aveam și cămașă, m-am dus la facultate la cursuri. Aveam nevoie la toaletă, eu foloseam doar o mână, nu mă puteam încheia la pantaloni doar cu o mână.

Văzându-mă în fusta până la genunchi, mi-a făcut scandal, că port fustă scurtă. Țin minte că adăugase și faptul că am picioare frumoase. Nu văzuse însă mâna bandajată, la piept, care mă durea, c-așa mă puseseră medicii să stau cu ea trei săptămâni. Acesta era nivelul ei. M-a durut mâna atât de mult atunci, încât se descărcase toată amărăciunea mea sufletească prin capsula aia a umărului. Nimic nu mai conta decât să fiu sănătoasă, să-mi dau examenul de licență și să nu o mai văd pe profesoară.

Ce ați face diferit data viitoare?

Calmul îmi dă putere. Nu mai sunt studenta ei. Mi-ar fi ușor să o ocolesc. Nu mai avem tangență. Nu există data viitoare.

5. Despre transformare

Cum v-a schimbat această experiență?

Întâmplarea m-a întărit sufletește. Seara, acasă, am scris cu pixul pe hârtie până la epuizare tot despre situația trăită, apoi am adormit senină. Experiența cu scrisul mă schimbă și mă transformă mereu în bine. Mă liniștește, îmi dă aripi și speranță.

Ce ați descoperit despre dvs.?

Scrisul e respirația mea, pulsul meu, AND-ul meu.

Ce parte a prins voce?

De obicei prinde voce, acea parte din mine, care simte nevoia să vorbească prin cuvinte, în funcție de cum trece luna pe cer, prin zodii, luna nouă sau lună plină, sau alte planete. Am șansa să las să se manifeste în voie orice infrapersonalitate din mine, chiar și alea renegate.

Și cu cât lași mai mult din tine să vorbească pe hârtie acel cineva chinuit, otrăvit de amărăciune, ură, gelozie, invidie, te eliberezi de constrângeri scriind, nu cazi în patimă. Te împaci cu tine. Te vindeci. Te cunoști mai bine. Ai viață bună.

Psihicul nostru e ca o portocală cu multe felii. Există infrapersonalități oficiale și renegate. Acestea din urmă sunt foarte multe, la fiecare diferă. Toate traumele au legătură infrapersonalitățile renegate. Dacă nu acționeazi la timp, mergi la psiholog pentru igiena mentală, în urma unui necaz, că nu toată lumea scrie, ai șansa să faci ceva mai rău, apoi să te îmbolnăvești. Drumul spre penitenciar e deschis. Doamne ferește, ce rău poate face omul la necaz!

Ce parte s-a vindecat?

Nu o pot defini. Se vindecă acea parte care are nevoie de vindecare, de împăcare, de așezare, în așa fel încât să nu mai fie iritată, să nu mai fie nemulțumită, să nu mai irite iar. Mă simt împăcată cu mine, că știu cum să acționez, atunci când sunt încărcată sufletește, când am pățit o nedreptate. Mă apuc și scriu, în toate felurile, tot ce fierbe în mine, fără filtre. Hârtia e un spațiu unde mă pot manifesta în voie, pot elibera tot, fără să rănesc. Nu vede nimeni. Sunt eu cu mine în fața foii de hârtie. De aici începe jocul și terapia. Mă las în voia infrapersonalității renegate, ea spune prin pixul meu tot  pe foaia albă. Pixul se mișcă în litere, se mișcă ceva și în mine, se descarcă, mă simt eliberată.

Energia negativă nedescărcată la timp, se transformă în boală. Migrene, spasme, apatie, boli grave. Poate fi transformată în energie bună, dar aici e nevoie de tehnici anume.

Ce parte a fost confruntată?

Nu era timpul potrivit să ne ciocnim în orgolii. Pentru igiena mea mentală, scriu, descarc, calmez, relaxez acea parte lezată.

Vă simțiți diferită după publicare?

Mă bucur că am scăpat de o treabă, un articol, un interviu, o poveste. Știu că apare altceva de scris.

Aveți mai multă încredere în dvs.?

Încrederea privind scriitura vie se câștigă în timp prin multă muncă. Astăzi toți scriu, despre prea puțini se va ști peste un secol. Rămân în rafturile bibliotecilor cărțile care-și merită acolo locul, vor fi căutate și citite. Peste restul, cele banale, care n-au nimic de spus, se așterne liniștea și praful. Au și grafomanii cercurile lor, publică pe bani lor “operele” lor cumplite, fac lansări de carte, beau un vin numai ei și ai lor, chiar dacă ești invitat, așa ca gură cască la eveniment, se gratulează și premiază între ei.

Ce ați câștigat din această experiență?

Perseverență. Din munca asupra scriiturii mele, am învățat cum să domolesc fiarele din mine care ar urla în gura mare și m-ar face de râs la tot pasul. Cum să domolesc orgoliul, cum să alin umilința mea curajoasă, cum să ajung spre smerenie. Cum să renunț la fructul faptului. Am descoperit faptul că nici un cuvânt nu e întâmplător în frază. Fiecare are locul lui, toate împreună dau ritmul în frază, din muzicalitatea lor la timpul potrivit.

Ce ați lăsat în urmă?

Niște articole, cronici, interviuri. Poveștile de la Editura Quarto. Deja sunt cinci. Mai las niște cărți scrise de mine. Le găsesc cei care mă caută cu Inteligența Artificială, apoi mă mint în față civilizat, “a, dar noi ne cunoaștem”, iar eu știu că acea persoană pe care nu am văzut-o până atunci, că are nevoie de ceva de la mine.

Cum vă vedeți acum în raport cu scrisul?

Sunt aceeași, însă raportul cu scriitura mea e profund. E o legătură strânsă între viața mea interioară și lumea din jur. Scrisul e lumea la care mă întorc. Mă primește, mă alină, îmi mângâie orgoliul, mi-l transformă, îmi vindecă tristețile, amărăciunea, uit de lipsuri, mă înalță mereu, mă ridică din abisurile melancoliei, a nereușitelor, mă împacă cu ce nu am de ales, mă ajută să merg mai departe, să evoluez spiritual. Perseverez. Mă întorc la scris tot timpul.

Ce înseamnă pentru să fiți „autor”?

Înseamnă operă. Niște cărți publicate. Eu mai am încă de scris, de publicat niște cărți.

Scrisul v-a apropiat de dvs.?

Enorm. Am învățat cum să mă cunosc, cum să renunț la orgolii, cum să mă salvez din neputință și necaz.

Cine ați devenit în urma acestui proces?

Sunt tot eu, dar mai calmă și înțeleaptă. Tot procesul scriiturii înseamnă salvarea mea. Mă ajută să extrag energia dintr-o durere. Să mă salvez din gândurile triste, din amărăciunea mea senină. E vindecător.  Și interviul acesta a venit la timpul potrivit de soartă pentru că are o esență aparte. Vedeți cât de multe lucruri v-am spus despre scriitură? Prin câte situații de viață am trecut, ca să învăț ceva din scriitura mea din fiecare literă pe care o pun în frază care are o legătură cu mine, cu energia mea?

6. Despre cititor

Pentru cine ați scris acest text?

Nu este vorba despre un text, în cazul meu, ci despre tot ceea ce scriu și public. Textul publicat în Antologia de “Onix” e pentru toată lumea. Există riscul repetiției, mă rog, e mama învățăturii și o scuză umilă a mea în fața celor care mă citesc și mă înclin. Scriu pentru toți oamenii care au nevoie de energia din cuvintele mele. O energie care alină, oferă acel ceva de care ei au nevoie prin cuvânt. Oamenii fac în mintea lor tot felul de alte conexiuni atunci când citesc un text.  Se regăsesc în el, sau îl resping. Și acest interviu intră în această categorie.

Ce ați dori să simtă cititorul?

Energia mea. Intenția mea valoroasă. Să simtă bucurie când mă citesc. Pentru că oamenii se bucură rar. Nu caută bucuria, ei rămân cu mintea agățată în grijile zilnice.

Ce reacție v-ar plăcea să primiți?

Depinde ce stârnește scriitura mea în oameni. Am primit reacții destule de-a lungul timpului. Și bune și rele. Unele vin ca o confirmare, altele ca o jignire, o provocare. Am bucurat oameni pe care nu i-am întâlnit, am stârnit invidie printre colegii de la teatru și am primit multe ouă sparte în geamul instituției, eram singură în birou, sau  telefoane de intimidare după miezul nopții, apoi gândaci aduși în biroul de la teatru, pe care i-am găsit după concediu. Nimic nu m-a speriat. Am scris și scriu.

Oamenii au psihologie diferită, fac tot felul de conexiuni în mintea lor, atunci când citesc o frază dintr-un text, nu numai al meu. Ei caută ceva. Vor să se regăsească în ceea ce tu scrii. Sau vor să li se confirme ceva, sau să li se răspundă la o întrebare care îi frământă. Sau să le dea speranță acele rânduri. Psihologia spectatorului am învătat-o prin anul patru de facultate. Punct sensibil despre care a scris Freud cu mult înainte de 1900. E valabil și astăzi, tot ce a scris atunci, pentru teatru și literatură.

Ce v-ar plăcea să înțeleagă cititorul?

Depinde de nivelul lui de înțelegere, cultură, educație, sex, vârstă etc. Dacă eu explic ce ar vrea să înțeleagă cititorul, înseamnă că sunt o mediocră. Dacă aștept laude, să mă ridice în slăvi, am motive egoiste ascunse, vreau recunoaștere, ceea ce înseamnă că n-am nimic de zis. Nu evoluez.

Ca să redau ceva anume, trebuie să știu cum să scriu pe hârtie, sau la calculator în pagina format word. Aici aduc din nou vorba despre scriitura vie. Când nu e vie scriitura mea, plictisesc, nu citește nimeni ce scriu eu.

Astăzi foarte puțini oameni citesc o carte. Nivelul de atenție este scăzut. E posibil să nu citească interviul acesta lung, dar eu am răspuns la toate întrebările, măcar să învețe cineva ceva din tainele unei scriituri vii. Exercițiile sunt aceleași, însă munca le aparține celor care doresc să încerce.

Când merg cu autobuzul, zilnic văd oameni stând pe telefon. clipuri cu femei goale, conversații în whatApp să audă tot autobuzul cum s-a epilat cucoana inghinal, sau ce a mai furat țiganul din șatra cutare. Femei în vârstă cu jocuri pe telefon, că uită să coboare, nu numai tineri de liceu care joacă jocuri de noroc pe telefon și câștigă sau pierd bani. N-am văzut pe nimeni citind o carte. Literele se văd de la distanță. Nici eu nu pot citi în autobuz sau tren din motive de miopie, dar nu mă joc pe telefon. E alt ecran, am unul la teatru, la computer. Călătorind sau plecând spre casă cu autobuzul, las telefonul în poșetă, îmi dau timp mie, de odihnă, liniște, ajut mintea și ochii.

Ce schimbare ați vrea să produceți?

De la viața scrisului până la scrisul vieții e o călătorie lungă. Schimbarea vine de la sine, dacă omului îi place ce scriu eu, se produce și schimbarea în interiorul său.

Vă gândiți la cititor când scrieți?

Depinde ce scriu. Depinde pentru ce categorie de vârstă trebuie să scriu ceva.  Dacă scriu articole despre teatru, le citește omul de rând mai mult decât cei din teatru, dacă pomenesc numele unui actor.  Dacă am de scris un scenariu de film, mă adresez altui public. Am deja în contul meu Facebook cititorii mei, apoi pe blog. Primesc semnale  de toate felurile în mail. Inclusiv la cei nefericiți, ce-și caută dreptatea sau cineva care să-i bage în seamă, sau să le asculte necazul. Blogul meu are articole numai despre cultură. Nu are legătură cu politica.

Ce tip de cititor credeți că va rezona cu dvs.?

Articolele mele sunt citite și de către elevi, sau studenți, oameni de teatru, plus alte categorii. Scriu de niște ani buni. După câteva texte literare publicate în antologii nu pot defini încă cine mă citește. Sunt cunoscută ca teatrolog mai mult decât ca scriitoare. În teatru sunt deja un nume, teatrele mă invită la premiere, în țară, în provincie, în festivaluri de teatru. Onorez invitațiile în timpul meu liber, sau în concediu de odihnă. La Teatrul Tineretului Metropolis semnez condica zilnic.

Ce ar însemna pentru dvs. să fiți citită cu adevărat?

Aș stârni multă invidie la teatru. Mi s-a întâmplat deja, nu e ceva nou. Loviturile ar fi pe măsură. A murit doamna Elena Caragiu, soția marelui actor Toma Caragiu. Era bolnavă, era în vârstă. Cineva din presă mi-a solicitat un interviu, pentru că am cunoscut-o, a venit în România, ea locuia de mulți ani în Statele Unite. Ne-am scris mailuri, am vorbit la telefon niște ani buni. După publicare, interviul a apărut cu poze, într-o publicație pe suport de hârtie, în alta online, a fost preluat apoi în toată presa. M-am dus la teatru exact ca la o zi obișnuită de muncă, fără să pomenesc despre interviu. O rudă de la țară a unei colege, a citit interviul, a văzut numele instituției, a abordat-o în sens admirativ pe colega mea, însă am avut și mutre pungite în jurul meu. Că unii îmi citesc blogul pe ascuns e treaba lor, au de învățat multe de acolo. M-am făcut că nu văd și nu aud. Marketingul din gură în gură e mai puternic decât reclama plătită la televizor cu bani grei. A fi citită cu adevărat înseamnă să îndur mai multă umilință. E calea cea mai bună să înțeleg smerenia și să o trăiesc.

Ce întrebare ați vrea să vă pună cititorii?

Nu m-am gândit la ceva anume. Oricum nu răspund la unele întrebări, mai ales la alea referitoare la viața mea personală. În general, oamenii nu știu să pună întrebări despre ceea ce ai scris, au curiozități banale.

Ce emoție vreți să lăsați în urmă?

Exact aia pe care o simte omul mai mult și de care are nevoie. Când scriitura e vie, acest lucru îl antrenează pe omul de rând să te citească, e captivat de ceea ce scrii, te caută, că mai vrea să citească ceea ce ai scris. Emoțiile vin din scriitură. Apoi mai spune și altora ce a citit. Deja e o strategie de marketing. Scriitura vie promovează articolul, povestea, interviul. Și va citi și altul, apoi altul.  Așa se formează un public, din mulți fani curioși.

Ce ați vrea să nu uite cititorul?

Când ai o scriitură vie, ea transmite și emoție și informație, povestea, mesajul. Cititorul nu te uită. Te caută. Când nu știi ce e aia scriitură vie, scrii banal, plictisitor, toți te evită, după primele rânduri.

Ce ați vrea să simtă după ce termină textul dvs.?

Oamenii se dezvoltă diferit. La fel și simțurile se dezvoltă diferit. Unul e vizual, altul e kinestezic, altul olfactiv etc. Când ai scris despre ceva captivant, omul de rând simte prin toți porii, povestea ta, că prin cuvânt transmiți emoții, imagini, stări. Fiecare își ia ce are nevoie. Unul îți miroase scrisul, altul preferă să-l audă, sau să-l simtă cu palmele, eventual să îl vadă dincolo de cuvinte.

Ce rămâne din dvs. în cititor?

Vă rog, întrebați-I pe cititor!

7. Despre motiv, scop, mesaj

Ce înseamnă pentru dvs. să scrieți această poveste?

Să-mi perfecționez stilul. Să mă întrec pe mine punându-mi imaginația la treabă, căci scriu după cerințele unui concurs, cu o temă dată. E palpitant. Nu este vorba numai despre “această poveste”. Am publicat patru povești diferite în antologii. Niște amintiri din copilărie. Doar la Editura Quarto.

De ce credeți că era important să fie spusă?

Respect tema. Eu am respectat toate temele propuse pentru concurs. Am construit în jurul temei.

Ce sens a căpătat experiența dvs. prin scris?

Un sens bun. O cale frumoasă în sens creativ. Am întâlnit oameni de la care am avut ce să învăț despre scriitură, dau mai departe ceea ce știu că funcționează, poate fi folosit de orice persoană care dorește cum să scrie.

Ce rol are scrisul în viața dvs. acum?

Rol important. Mănânc o pâine din urma lui. Și după ce mă pensionez voi scrie. Până mor, scriu.

Ce ați descoperit despre puterea cuvântului?

Puterea cuvântului e mare. E ritm, vibrație, energie. Poate alinta, iubi, ucide, are forță să vindece, sau să distrugă, căci toate mesajele date inconștientului se fac prin cuvânt. Folosit în sens negativ, devine blestem. Am arătat acest lucru în povestea pe care am scris-o pentru una din antologii. Persoana pe care am studiat-o trăiește, nu e în jurul meu, eu am atras-o, că nu știam ce-i ăla blestem. Citisem niște cărți din biblioteca de folclor despre vrăjitoare care blestemă, ucid prin farmece, însă nu eram lămurită. Într-o zi, în casa cuiva, am ajuns în vizită, am cunoscut acea persoană. Apoi i-am aflat povestea. Studiind-o atent, mi-am dat seama că era programată să facă rău. Spunea mereu că a blestemat cândva, că nu mai blestemă. Blestemul eliberează o forță negativă prin cuvânt. Citiți povestea din antologie!

Cuvântul folosit de bocitoare, are sens vindecător, este un descântec, pe care-l auzi, nu-l ții minte, folosit în cee ace se numește popular “deochi”. Se rostește un descântesc, iar energia negativă se dizolvă. Ți se luminează dintr-o dată totul în jur, parcă vezi mai bine lumea.

Amintesc rugăciunea “Tatăl nostru”, din ortodoxie. Am întâlnit un preot cu har la Mănăstirea Cernica, acum mulți ani, a murit între timp, fie iertat, care, atunci când rostea această mică rugăciune, se deschideau niște drumuri, se rezolva problema. Și aici avem forța mentală și rostirea cuvântului. Numai răstirea consumă energie, rostirea încarcă omul cu energie bună.

În scriitură are forță, e viu, ca mâna lui Iisus din icoanele ortodoxe. Precizez că sunt multe rituri, însă numai în icoanele ortodoxe apare mâna vie a Mântuitorului. Cuvântul viu implică o figură de stil în frază și nu oricare cuvânt devine imagine.

Ce mesaj simțiți că duceți mai departe?

E o întrebare capcană. Las lucrurile să se vadă din frază, din cuvântul viu, din scriitura mea.

Ce ați vrea să lăsați în urmă prin acest text?

Textul publicat este acolo în antologie. Cine știe să citească spațiile dintre cuvinte, mă vede și pe mine, știe ce am lăsat în urmă.

Ce înseamnă autenticitatea pentru dvs.?

Să fiu originală în scriitură, să nu apelez la Inteligența Artificială, GPchat sau alte asemenea roboți, care să scrie pentru mine. Nu am conturi deschise. Evit zonele. Creierul meu este organ viu, are imaginație, a înmagazinat cuvinte, imagini, îmi susține intuiția, poate să mă ajute să scriu folosindu-mi fantezia, ca să rămân în zona unei scriituri fără violența vulgarității.

Creierul uman e mult mai important decât A.I.. Inteligența Artificială nu are imaginație,  așa cum are creierul uman. E fascinant acest organ curios format din grasime. Îl pun la treabă.

Ce înseamnă adevărul în scris?

Ceva greu. Mă obligă să spun mesajul intrând în categorii estetice. Și iar revin la Caragiale, autorul meu de suflet, care m-a învățat cum să scriu. Prin ironia duioasă, sarcasmul muşcător, cinismul ucigător, I.L. Caragiale lovește în prostie, incultură, infatuare și suficiență: “Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.”

Așa-i îndruma pe toți cei care scriau, iar când pomenea despre personajele comediei de pe scena politică a vremii, recomanda:“Combateți-i, băieți!  combateți-i sarcastic de tot”.

Un adevăr spus prin scriitură, înseamnă să aplic deviza lui Caragiale: “Combateți-i, băieți!  combateți-i sarcastic de tot”. Îmi place la nebunie.

Toată lumea știe să folosească ironia, însă mai greu e cu sarcasmul. E nevoie de mai multă cultură, lecturi. Categoriile estetice sunt grele, însă pe mine mă motivează deviza lui Caragiale.

Ce înseamnă să îți asumi propria poveste?

Când îmi voi scrie memoriile îmi asum propria poveste. Mai este până atunci. Unii sunt în viață, n-aș putea pomeni despre unele întâmplări trăite. Ajungând la o anumită vârstă, totul devine o poveste. Evident, mi-o asum.

Ce înseamnă pentru dvs. „vocea ta”?

Vocea mea în scriitură ține de un ritm interior aparte. “Vocea mea” înseamnă deja stilul meu. E ritmul pe care-l pun în frază. Tot de la Caragiale am învățat că: “Ritmul este esența stilului!”

Scrisul este pentru dvs. vindecare, expresie sau altceva?

Scriitura pentru mine e tot. E respirația și viața mea. ADN-ul meu. Am pomenit despre cum m-am vindecat și mă vindec încă.

Ce rol are această experiență în drumul dvs.?

Mă susține. Mă vindecă. Îmi luminează calea.

8. Despre viață

Cum a fost să faceți parte dintr-un proiect colectiv?

De fiecare dată a fost diferit.

Ce ați simțit știind că nu sunteți singurul autor?

Am mai publicat în antologii unde erau mai mulți autori.

Ce ați descoperit despre ceilalți participanți?

Lucruri diferite. Că fiecare vrea să spună ceva anume din viața lui. Unele texte le-aș fi scris altfel.

V-a ajutat energia grupului?

Fiecare a trimis povestea lui scrisă într-un context anume pentru un concurs. Eram pe cont propriu, nu în grup. În plus, nu aveam de unde să știu cine va reuși la concurs. Grupul s-a format după admiterea poveștilor spre publicare.

Ați simțit susținere?

Nu. Pentru că fiind o activitate separată, fiecare a scris în lumea lui.

Cum a fost să citiți textele celorlalți?

Detașată de tot și de toate.

Ce v-a inspirat la ceilalți autori?

Nu aveau cum să mă inspire. Fiecare era în lumea lui, la casa lui, în locul unde s-a apucat de scris.

Ce ați învățat din această experiență comună?

N-a fost o experiență comună. Ne-am adunat într-o carte mai mulți oameni cu aceeași pasiune: scrisul.  Nu ne cunoaștem. N-am împărtășit impresii. N-am făcut lansare de carte. Fiecare a fost pe cont propriu.

Ați simțit apartenență?

Nu neapărat. Semnez în mai multe volume publicate și prin alte părți.

Ce a fost diferit față de a scrie singură?

Am scris singură povestea mea pentru fiecare antologie. Am explicat la începutul interviului că scrisul e o activitate de singurătate pentru mine.

Ce v-a plăcut cel mai mult în această experiență?

Că mă motivez să scriu după o temă dată.

Ce ați schimba, dacă ar fi să repetați experiența?

Aș scrie tot în singurătate.

Ați mai participa la un astfel de proiect?

Depinde de proiect, de temă, de timpul pe care îl am la dispoziție.

9. Despre viitor

Ce înseamnă pentru dvs. acest prim pas?

Nu a fost primul pas. A fost următorul. Asta înseamnă consecvență.

Vă vedeți continuând să scrieți?

Da. Până la moarte.

Ce visați pentru dvs. ca autor?

Să am mai mult timp liber, să pot colinda prin biblioteci, să lecturez din toate domeniile cunoașterii. Depind de un serviciu, la care se adaugă anii pentru o pensie. E necesară și asta. Să călătoresc și să scriu.

Aveți în dvs. o carte întreagă?

Am mai multe cărți scrise, neapărute pe hârtie, despre care nu am vorbit cu nimeni.

Ce v-ar opri să le scrieți?

Nu cred că e timpul lor acuma.

Ce v-ar ajuta să mergeți mai departe?

Condiții mai bune de viață, timpul liber, banii, călătoriile.

Ce aveți nevoie în acest moment ca autor?

Să fiu plătită pentru munca mea atâta cât merit. Multe colaborări au venit spre mine, sau vin tot timpul, însă cu titlu gratuit. Voluntariat. Am tot făcut voluntariat. Și mai este ceva. În online, se plagiază mult mai ușor, fără rușine, nu există pericolul că poți primi amendă. La noi e o modă. Persoana, care semnează articolul a luat două bucăți din textul meu, inversând sursele, a rezultat ceva eronat. Informația mea era dintr-o bibliotecă de patrimoniu, nu avea de unde să știe. Nu intri ușor acolo. Permis, cerere, aprobare etc. S-a dat de gol că a furat din textul meu, pentru că a inversat sursele. Eu am găsit întâmplător situația, am văzut eroarea. De atunci, nu mai public recenzii de cărți pe blogul meu.

Ce vă motivează să continuați?

Scrisul e ceva la care nu pot renunța. Face parte din mine. Mă scoate din orice situație grea de viață, mă aduce pe linia de plutire. Nu e asta o motivație? O, Da!

Ce vă sperie în acest drum?

Nimic. La teatru scriu zilnic multe ore. Ce nu pot scrie astăzi, pot scrie mâine, sau pot corecta.

Cum arată pentru dvs „viața de scriitor”?

Nu pot spune că am viață de scriitor. Așa cum au avut marii scriitori din literatura universală sau românească. Un program anume pentru scris, câteva ore zilnic, sau noaptea, într-o camera izolată la Paris, ca Erenst Hemingway care avea program de scris de dimineață până la prânz, sau în casa de la țară, de lângă Năsăud, din Ardeal, ca Liviu Rebreanu, aproape de locul unde m-am născut eu. Scriu când pot, când am nevoie, când este nevoie.

Ce înseamnă succesul pentru dvs.?

Un drum care mă obligă să o iau tot timpul de la capăt, să muncesc mai mult, să-mi cultiv imaginea și să o mențin, să apar mereu cu ceva nou pentru fanii mei, să-mi apăr viața personală. E ceva obositor.

Ce vreți să construiți mai departe?

În scriitură? Să o păstrez vie mereu. Pentru acest lucru, muncesc zilnic.

Care va fi următorul dvs. pas?

Să public la editură cărțile scrise deja în format word.  Să gândesc altele noi.

10. Despre adevăruri nerostite și conștientizate

Ce adevăr v-a fost cel mai greu să-l scrieți?

Rănile timpului prezent. Nimeni nu vrea durerea ta. Toți au nevoie de infuzia de optimism, încredere, speranță. Vorbe de duh. Happy End.

Ce ați descoperit despre dvs. prin acest text?

Dacă mă refer la ultimul numai, am descoperit amintirile copilăriei, situații pe care le uitasem ulterior. M-am jucat scriind. Ultimul concurs pe care l-am câștigat a fost cel cu antologia despre amintirile din copilărie. Rădăcinile mele, locurile dragi, oamenii care m-au format, și de la cei pe care nu i-am iubit, am învățat ceva în drumul meu spre arta scrisului. Mi-a fost mai ușor să respect cele 3000 de cuvinte, deși aș fi scris mai mult.

Ce parte din dvs. ați lăsat pe hârtie?

Aia pe care nu o vede nimeni, e acolo între cuvinte, la vedere. Cine are ochi să o vadă…

Ce nu ați avut curaj să spuneți?

Nu era ceva care să țină de curaj, ci despre atenția cum formulez frazele, ca să nu pierd ritmul, să nu depășesc cele 3000 de cuvinte. Să fiu coerentă.

Ce v-a surprins la dvs.?

Că în ultimele zile, până la termenul final al concursului, n-am intrat în panică, am terminat totul.

Ce v-a emoționat cel mai mult?

Că mă descurc în condiții limită, că termin totul la timp, chiar dacă am mai multe lucruri de făcut.

Ce v-a durut cel mai mult?

Când scriam mă dureau genunchii, semn că stau mult pe scaun. Urlau a disperare, arătând că există și ei. Aveau nevoie de atenție. Și durerea lor mi-a spus ceva despre mine. Am stat de vorbă cu durerea lor.

Ce v-a eliberat?

Energia pe care o descarc, atunci când scriu.

Ce v-a apropiat de dvs.?

Fiecare literă din ceea ce scriu.

Ce ați înțeles despre viață?

Din viața mea, am ajuns la scriitura vie, prin ea mi-am înțeles durerea și viața mea. M-am cunoscut mai bine, am înțeles de ce mi se întâmplă unele situații de viață, sau de ce se repetă altele. Că nu depinde de bani, ca să evoluez spiritual. Că nu am nevoie de prea multe sfaturi, sau medicamente, ca să ies dintr-o durere. La mine scrisul calmează multe situații din viața mea.

Ce ați înțeles despre oameni?

Că au așteptări, că nu trebuie să-i dezamăgești. Că atunci când faci rău unui om, îți faci ție, de fapt, acel rău. Că oamenii au psihologie aparte și trebuie să existe acel ceva care să-i unească, să-i adune într-un crez comun, ca să facă lucruri bune, că prin scriitura mea pot ajuta mult și pe alții.

Ce ați înțeles despre dvs.?

Că numai așa pot evolua: scriind. Că mă pot juca mult cu cuvintele în frază. Un joc care îmi place. Îmi face bine. Mintea mea rămâne în inimă, scrie.

Ce rămâne din dvs. în acest text?

În interviul acesta? O parte din timpul meu, din energia mea, din scriitura mea, din viața mea în scris și scrisul ca artă. Numai o scriitură vie se poate încadra în artă.

LA FINAL DE INTERVIU

Dacă ar fi să lăsați cititorilor o singură frază, care ar fi aceea?

Dostoievski spunea, că “lumea se va salva prin frumusețe”.  Eu spun, că se poate salva prin frumusețea lecturii. Dai creierului o idee nouă, hrănindu-l prin frumusețea lecturii. Sunt cărți care se citesc și se uită după prima lectură, altele se trăiesc și se retrăiesc la fiecare nouă lectură. Pe acestea din urmă căutați-le prin biblioteci!

(Seria de Interviuri – Secrete de Scriitor – pe Calea către Carte)