O Fire Enigmatica de Cehov – Lectura de Duminica

O fire enigmatică

 

Un compartiment de clasa întâi.
Pe canapeaua îmbrăcată în catifea zmeurie, stă pe jumătate întinsă o cuconiţă frumuşică. Evantaiul scump, cu ciucuri, trosneşte în mânuţa ei, care-l strânge cu înfrigurare, pincenezul alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi  lasă într-una, ca o barcă pe valuri.

Cuconiţa este vădit tulburată… Pe canapeaua din faţa ei, stă ataşatul special de pe lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor debutant, care publică în buletinul guberniei schiţe cu subiecte din viaţa mondenă, pe care le intitulează „novelle”…

Acum se uită în ochii ei, se uită ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde
taina firii ei excentrice, enigmatice, o descifrează… Îi vede ca în palmă sufletul, cu toate ascunzişurile lui.

— Cum vă înţeleg! îi spune el, sărutându-i mâna deasupra brăţării. Sufletul dumneavoastră sensibil, cald, caută o ieşire din labirintul său… Da! Duceţi o luptă îngrozitoare, titanică, dar… nu trebuie să vă pierdeţi curajul! Veţi ieşi biruitoare! Da!

— Descrie-mă, Voldemar! spune drăgălaşa cuconiţă zâmbind trist. Viaţa mea e atât de plină, atât de bogată, atât de complexă… Dar ce folos: sunt atât de nefericită! Sunt o martiră în genul lui Dostoievski… Descrie lumii sufletul meu, Voldemar, înfăţişează-i
acest biet suflet! Eşti psiholog. N-a trecut nici un ceas de când stăm de vorbă în acest compartiment, şi m-ai şi înţeles, m-ai descifrat!

— Vorbiţi! Vă implor, destăinuiţi-mi totul!

— Ascultă, m-am născut într-o familie de funcţionari săraci. Tata era om cumsecade… bun la suflet, deştept, dar… mentalitatea epocii şi a mediului… vous comprenez… nu-l învinuiesc, bietul de el. Bea, juca cărţi… lua mită… Cât despre mama… Dar ce să mai vorbesc! Sărăcia, lupta pentru o bucăţică de pâine, conştiinţa nimicniciei… Ah, nu mă sili să-mi aduc aminte! M-am văzut nevoită să-mi croiesc singură calea… Educaţia monstruoasă primită la pension, romanele stupide, greşelile tinereţii, prima dragoste sfioasă… Dar lupta cu mediul? Groaznic! Dar îndoielile? Dar chinurile neîncrederii crescânde în viaţă, în tine însuţi?… Ah! Eşti scriitor şi ne cunoşti pe noi, femeile. Ai să înţelegi… Din nenorocire, sunt înzestrată cu o fire ce iese din comun… Aşteptam fericirea, şi încă ce fericire! Ardeam de dorinţa de a fi om! Da! A fi om, în asta vedeam eu fericirea!

— Minunată făptură! murmură scriitorul, sărutându-i iar mâna deasupra brăţării. Nu mâna dumneavoastră o sărut, minunată făptură, ci însăşi suferinţa umană! Vă amintiţi de Raskolnikov? Aşa săruta el.

— Ah, Voldemar! Aveam nevoie de glorie… de zgomot, de strălucire, ca orice fire care… de ce-aş face exces de modestie? Doream ceva neobişnuit… nefeminin! Şi iată… iată că… mi-a ieşit în cale un general bătrân şi bogat… Mă înţelegi, Voldemar! A fost o jertfire de sine, o renunţare… Încearcă să mă înţelegi! Nu puteam să fac altfel. Mi-am îmbogăţit familia, am început să călătoresc, să fac bine în jurul meu. Dar cât mă chinuiam, cât de josnice şi murdare mi se păreau îmbrăţişările acestui om care, trebuie s-o recunosc, la vremea lui luptase vitejeşte. Am trăit clipe… clipe groaznice! Dar mă mângâiam cu gândul că bătrânul va muri curând, că voi putea trăi cum visasem, că mă voi dărui unui om drag, că voi fi fericită… Şi închipuieşte-ţi că am întâlnit un asemenea om, Voldemar! Dumnezeu mi-e martor că l-am întâlnit.

Drăgălaşa cuconiţă îşi mişcă şi mai tare evantaiul. Faţa ei se schimonoseşte ca şi cum ar fi gata să plângă.

— Şi iată că bătrânul a murit… Mi-a lăsat ceva avere, sunt liberă ca o pasăre. Acum aş putea să trăiesc fericită… Nu-i aşa, Voldemar? Fericirea îmi bate în geam. Ar fi de ajuns s-o las să intre, dar… nu! Ah, Voldemar, ascultă-mă, te implor, ascultă-mă. Acum aş putea să mă dăruiesc omului drag, să fiu tovarăşa, sprijinul, inspiratoarea idealurilor lui, să fiu fericită, să mă odihnesc… Dar în lumea asta lucrurile iau întorsături atât de stupide, de urâte, de grosolane. Ce murdar e totul, Voldemar! Sunt nefericită, nefericită, nefericită! În calea mea s-au ivit alte piedici! Din nou simt că fericirea mea este departe, departe! Ah, ce chinuri îndur! Dacă ai şti! Ce chinuri!

— Dar de ce? Ce s-a ivit în calea dumitale? Spune-mi, te implor, ce?

— Un alt bătrân bogat…

Evantaiul rupt acoperă faţa drăgălaşă. Scriitorul îşi propteşte în pumn capul plin de gânduri, oftează şi începe să cugete cu aerul unui psiholog încercat. Locomotiva fluieră şi gâfâie, perdeluţele de la geamuri se rumenesc de razele apusului.

***

Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, nr. 12, 19 martie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în revista „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. După ce a fost revăzută de autor, a intrat în culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. În vederea apariţiei în culegerea de opere, Cehov a revizuit povestirea din punct de vedere stilistic şi a adăugat câteva trăsături noi la caracterizarea
personajelor.

O CARTE PE ZI

O viață împlinită
Brendon Burchard

O viata implinita
CLICK pe Carte!

About Mirela-Carmen

Scriitor, traducător de cărți, inginer, project-manager, content marketing strategist, blogger, îndrăgostită de joaca cu energiile, veșnică studentă în căutarea Adevărului Suprem, extrem de mândră mamă și adorată soție… acestea sunt doar câteva cuvinte prin care mă descriu… pentru tine.
În clipa în care am înțeles că adevărata putere de a schimba lumea, de a o face mai bună, stă DOAR în mâinile scriitorilor, prin puterea cuvintelor și a intențiilor din spatele acestora, nu am mai stat mult pe gânduri.
Drept rezultat, mi-am făcut un scop în viață din a ajuta (in masura posibilitatilor) pe oricine dorește să devină scriitor și autor de carte deoarece, cred cu tărie că, lumea strălucește mai tare atunci când… scriitorii scriu.

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.