Oglinda care arată strâmb – A.P. Cehov

0
143

Oglinda care arată strâmb

Oglinda care arată strâmb
POVESTIRE DE SĂRBĂTORI

de A.P. Cehov

 

Am intrat cu nevastă-mea în salon. Încăperea mirosea a muşchi şi a igrasie. Când am luminat pereţii, care de un veac nu mai cunoscuseră decât bezna, mii de şoareci şi guzgani au prins a fugi care-ncotro.

Am tras uşa în urma noastră şi uşoara adiere stârnită a făcut să foşnească hârtiile ce zăceau maldăr prin unghere.

Apropiindu-ne cu lumânarea, am văzut că erau manuscrise vechi şi gravuri medievale. Pe pereţii înverziţi de vreme, atârnau portretele strămoşilor. Privirea lor trufaşă, aspră, părea să-mi spună:

— Ar trebui să-ţi rupem urechile, băiete!

Paşii noştri răsunau în toată casa. Şi tusea mea trezea acelaşi ecou care trebuie să fi răspuns odinioară şi strămoşilor mei…

Vântul gemea şi urla. În hornul căminului părea că plânge cineva, şi-n plânsul acela era ceva deznădăjduit. Picături mari de ploaie răpăiau pe geamurile întunecate, care-şi pierduseră luciul, şi răpăiala lor te umplea de jale.

— Ei, strămoşilor, strămoşilor! am oftat eu cu tâlc. Dacă aş şti să mânuiesc condeiul, câte n-aş scrie, privindu-vă portretele! Când te gândeşti că fiecare dintre bătrânii aceştia a fost odată tânăr şi că fiecare dintre ei, bărbat sau femeie, a trăit un întreg roman!… Şi
încă ce roman! Iată bunăoară bătrânica asta, străbunica mea: aşa cum e, urâtă, slută chiar, îşi are şi ea povestea ei – o poveste cât se poate de interesantă… Vezi oglinda care atârnă în colţul acela? am întrebat-o pe nevastă-mea.

Şi i-am arătat o oglindă mare, cu ramă de bronz înnegrită, atârnată în ungherul cel mai apropiat de portretul străbunicii mele.

CLICK pe carte pentru detalii

— Oglinda aceasta are puteri vrăjite: a dus-o la pieire pe străbunica mea, care o plătise cu bani grei şi care nu s-a mai despărţit de ea cât a trăit. Se privea zi şi noapte, se privea neîncetat, chiar şi când mânca sau bea. Când se culca, o lua alături în pat, iar când i-a sunat ceasul, a rugat să-i fie pusă în sicriu. Dorinţa ei n-a fost însă împlinită, fiindcă oglinda n-a încăput acolo.

— Era atât de cochetă? m-a întrebat nevastă-mea.

— Poate. Dar mai erau şi alte oglinzi. De ce i-o fi plăcut atât de mult tocmai asta, şi nu alta? Avea doar oglinzi mai bune. Nu, draga mea, aici se ascunde o taină mare. Asta-i sigur. Oamenii povestesc că în oglindă ar sălăşlui un duh necurat şi că străbunica avea o slăbiciune pentru diavoli. Bineînţeles că toate astea sunt prostii, dar rămâne totuşi neîndoielnic că oglinda cu ramă de bronz are o putere tainică.

Am şters uşor praful de pe oglindă, m-am uitat în ea şi m-am pornit pe un râs cu hohote. Râsul meu a trezit un ecou înfundat.

Oglinda arăta strâmb, aşa că faţa mea se schimonosise caraghios: nasul mi se mutase pe obrazul stâng, iar bărbia mi se despicase în două şi trăgea într-o parte.

— Ciudate gusturi mai avea străbunica mea! am bâiguit eu.

Nevastă-mea s-a apropiat şovăitoare de oglindă şi s-a privit.

Atunci s-a petrecut ceva înfricoşător. A îngălbenit, a început să tremure din toate mădularele şi a dat un ţipăt. Sfeşnicul i-a scăpat din mâini, s-a rostogolit pe parchet şi lumânarea s-a stins. Ne-a învăluit întunericul.

În aceeaşi clipă am auzit prăbuşindu-se ceva greu: era nevastă-mea care îşi pierduse cunoştinţa.

CLICK pe carte pentru detalii

Vântul a prins să geamă şi mai jalnic, guzganii să alerge din nou şi şoarecii să foşnească prin hârtii. Şi când s-a mai desprins un oblon şi s-a prăbuşit în grădină, părul mi s-a făcut măciucă. În fereastră s-a arătat luna…

M-am aplecat, am ridicat-o pe nevastă-mea şi am scos-o pe braţe din sanctuarul strămoşilor. Nu s-a trezit decât a doua zi spre seară.

— Oglinda! Daţi-mi oglinda! a strigat ea îndată ce şi-a revenit în simţiri. Unde-i oglinda?

O săptămână întreagă n-a băut, n-a mâncat şi n-a dormit, rugându-se întruna să i se aducă oglinda. Plângea cu hohote, îşi smulgea părul din cap, nu-şi găsea loc şi, în cele din urmă, după ce doctorul mi-a spus că ar putea să moară de inaniţie şi că starea ei e cât se poate de îngrijorătoare, mi-am biruit frica, am coborât din nou la etajul de jos şi i-am adus oglinda străbunicii.

Cum a văzut-o, a început să râdă de bucurie, a apucat-o nerăbdătoare, a sărutat-o şi şi-a afundat privirea în ea.

Şi iată că de atunci au trecut mai bine de zece ani, şi nevastă-mea tot se mai uită în oglindă, fără să-şi poată desprinde nici o
clipă privirea de pe ea.

— Eu sunt oare? şopteşte ea, şi pe faţă i se răspândeşte o gingaşă îmbujorare şi o expresie de fericire şi de extaz. Da, eu sunt! Toate celelalte oglinzi mint! Şi lumea minte, şi bărbatul meu minte! Dacă m-aş fi văzut mai devreme, dacă aş fi ştiut cum arăt în realitate, nu m-aş fi măritat cu omul acesta! Nu e demn de mine! La picioarele mele ar trebui să cadă cei mai minunaţi, cei mai nobili cavaleri!…

CLICK pw carte pentru detalii

Într-o zi, stând în spatele nevestei mele şi uitându-mă din întâmplare în oglindă, am descoperit înfricoşătoarea taină. Oglinda arăta o femeie de o frumuseţe răpitoare, cum nu mai văzusem niciodată în viaţă. Era o minune a firii, o desăvârşită îmbinare de frumuseţe, de graţie şi de feminitate.

Dar cum? Ce se întâmplase? De ce oare nevastă-mea, atât de urâtă şi lipsită de farmec, părea în oglindă minunată? De ce?

Fiindcă, arătând strâmb, oglinda trăsese în toate părţile faţa ei hâdă şi în urma acestei totale răvăşiri a trăsăturilor, chipul i se făcuse din întâmplare dumnezeiesc. Minus cu minus dăduse plus.

Şi acum, amândoi, nevastă-mea şi cu mine, stăm în faţa oglinzii şi ne privim în ea, fără să ne putem desprinde măcar o clipă privirea din apele ei: nasul mi s-a deplasat pe obrazul stâng, bărbia mi-e despicată în două şi trage într-o parte, dar chipul nevestei mele este fermecător şi eu mă simt cuprins de o patimă îndârjită, nebună.

— Ha-ha ha! râd eu sălbatec.

Iar nevastă-mea şopteşte cu glas pierdut, abia auzit:

— Ce minunată sunt!

***

Cehov
CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 2, autoriz. cenz. din 5 ianuarie). Semnată: A. Cehonte.

După ce a fost revăzută de autor, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. – Publicăm textul din anul 1899.

În anul 1899, Cehov a început să pregătească o culegere a operelor sale ce urmau să apară în editura lui A. F. Marks. La alegerea bucăţilor destinate acestei culegeri, autorul a procedat cu exigenţa lui caracteristică.

Din 652 opere, scrise şi publicate de el în decursul întregii sale activităţi literare, Cehov a ales numai 255; pe toate celelalte le-a eliminat fără milă; printre acestea figurează povestiri ca: „Moşieriţa”, „Luminile”, „Iazma”, fără să mai vorbim de o mulţime de povestiri scurte, de mărunţişuri umoristice, de foiletoane şi reportaje.

Toate nuvelele, povestirile şi piesele de teatru destinate culegerii de opere au fost revizuite cu multă grijă de Cehov şi câteodată chiar fundamental transformate.

Una dintre primele povestiri scrise la începutul activităţii sale literare, pregătită de autor pentru culegerea de opere, a fost „Oglinda care arată strâmb”. Cehov a revizuit în mare măsură textul publicat în revistă. A şters din subtitlu cuvântul „fantastică”, subliniind astfel desfăşurarea realistă a povestirii. A eliminat de asemenea toate cuvintele şi frazele care coborau tonul serios al povestirii şi a îndepărtat aluziile la actualitatea de atunci şi intercalările cu caracter de foileton, care îşi pierduseră însemnătatea şi care dăunau armoniei povestirii.

Autorul a scos din povestire expresiile vulgare şi cele aparent comice, lărgind şi adâncind nota ei realistă, atât prin modificări de cuvinte şi fraze, cât şi prin adăugiri, mai ales în caracterizarea celor doi soţi.

ABONARE

Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.