Omul din Sankt Petersburg – Lectura de Duminica

0
107

Omul din Sankt Petersburg de Ken Follett

Omul din Sankt Petersburg

Capitolul I

 

Era o după-amiază tihnită de duminică, de felul acelora după care Walden se dădea în vânt. Stătea în picioare în faţa ferestrei deschise, admirând parcul. Pe pajiştea largă şi bine tunsă se zăreau, din loc în loc, copaci bătrâni: un pin scoţian, doi stejari viguroşi, câţiva nuci şi o salcie semănând cu un cap de om cu păr buclat. Soarele era la zenit, iar copacii aruncau umbre întunecate şi reci. Păsările îşi conteniseră cântecele, însă dintre straturile de flori de sub fereastră se auzea bâzâitul mulţumit al albinelor. Nici din casă nu răzbătea vreun zgomot. Pentru cei mai mulţi servitori, asta era după-amiaza lor liberă. Unicii oaspeţi din acest sfârşit de săptămână erau George, fratele lui Walden, soţia lui George, Clarissa, şi copiii lor. George se dusese să se plimbe, partenera sa de viaţă se întinsese puţin, în schimb, copiii nu se zăreau nicăieri. Walden se simţea în largul lui; la biserică purtase redingotă, fireşte, şi peste un ceas sau două avea să-şi pună papionul alb şi fracul pentru cină. Totuşi, deocamdată se simţea cum nu se putea mai bine într-un costum de tweed şi o cămaşă cu guler moale. Se gândea în acele clipe că, dacă Lydia va cânta la pian în cursul serii, ziua avea să fie perfectă.
Se întoarse spre soţia lui:
– O să cânţi diseară, după cină?
– Dacă vrei… zâmbi Lydia.
Walden auzi un zgomot şi se întoarse iar spre fereastră. În capătul cel mai îndepărtat al aleii, la vreun sfert de kilometru depărtare, îşi făcuse apariţia o maşină. Bărbatul se simţi cuprins de o uşoară enervare, asemănătoare cu străfulgerarea de durere din piciorul lui stâng dinaintea unei furtuni. „De ce m-ar călca pe nervi o maşină?”, se întrebă el în sinea lui. Nu avea nimic împotriva maşinilor – doar deţinea şi el un Lanchester pe care îl folosea în mod regulat atunci când se ducea şi se întorcea de la Londra –, deşi vara erau o pacoste de toată frumuseţea pentru sat, stârnind nori de praf pe drumurile lipsite de pavaj pe care le străbăteau mugind. Se gândise chiar să aştearnă vreo două sute de metri de macadam de-a lungul aleii. În mod normal, n-ar fi ezitat s-o facă, însă drumurile nu mai erau în responsabilitatea lui din 1909, de când Lloyd George întemeiase Comitetele pentru Drumuri. Brusc, îşi dădu seama că tocmai detaliul ăsta era izvorul enervării lui. Fusese ceva tipic pentru legislaţia liberală: smulseseră bani de la Walden ca să facă ceea ce ar fi făcut el şi singur, după care eşuaseră în această întreprindere. „Cred că până la urmă o să pavez singur drumul, cugetă el; pur şi simplu, e enervant să plăteşti de două ori pentru asta.”
Maşina întoarse pe pietrişul din curtea din faţă şi se opri cu zgomot, tremurând din toate încheieturile, în faţa uşii dinspre sud. Pe fereastră năvăli un nor de fum, făcându-l pe Walden să-şi ţină răsuflarea. Apoi ieşi şoferul, care purta o caschetă, o pereche de ochelari de protecţie şi o manta pentru condus. După ce deschise uşa pasagerului, îşi făcu apariţia din maşină un bărbat scund, cu haină neagră şi pălărie la fel. Walden îl recunoscu şi îi sări inima din loc: după-amiaza liniştită de vară se dusese pe copcă.
– E Winston Churchill, zise el.
– Cât de stânjenitor, răspunse Lydia.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Omul acesta refuza să se lase ignorat. Îi trimisese joi un bilet lui Walden, dar acesta nu-i dăduse importanţă. Vineri îl sunase pe Walden la reşedinţa lui din Londra şi i se spusese că domnul conte nu era acasă. Iar peste două zile, în plină duminică, bătuse tot drumul până în Norfolk. Avea să fie respins şi de data asta. Walden se întreba chiar dacă nu cumva credea că îl va impresiona cu încăpăţânarea lui.
Nu-i plăcea absolut deloc să se poarte urât cu oamenii, însă acest Churchill o merita cu vârf şi îndesat. Guvernul liberal în care Churchill era ministru iniţiase un atac dur la adresa societăţii engleze şi mai ales a fundaţiei sale; a instituit impozite pe proprietatea funciară, a subminat Camera Lorzilor, încercând să lase Irlanda pe mâna catolicilor, lipsind de bărbăţie marina regală şi cedând în faţa şantajului sindicatelor comerciale şi al blestemaţilor de socialişti. Walden şi prietenii lui n-aveau de gând să dea mâna cu asemenea oameni.
Uşa se deschise şi Pritchard îşi făcu apariţia. Era un tip înalt, genul Cockney , cu părul negru dat cu briantină şi cu un aer grav. Mai mult, prefăcătoria lui sărea în ochi de la depărtare. În tinereţe, fugise pe mare ca mus, după care abandonase nava prin Africa de Est. Venind în acele ţinuturi într-un safari, Walden îl angajase să-i supravegheze pe hamalii băştinaşi şi din clipa aceea nu se mai despărţiseră unul de altul. Pritchard era majordomul lui Walden, însoţindu-l prin toate casele unde se stabilea, şi îi devenise prieten, atât cât se poate să fii prieten cu un servitor.
– Prim-Lordul Amiralităţii se află aici, domnule, anunţă Pritchard.
– Nu sunt acasă, replică Walden.
Pritchard părea stânjenit. Nu era obişnuit să le dea papucii miniştrilor din Cabinet. „Majordomul tatălui meu ar fi făcut-o fără să i se mişte un muşchi pe faţă”, se pomeni gândindu-se Walden; dar bătrânul Thomson se pensionase cu eleganţă şi cu tact, cultivând trandafiri în căsuţa lui din sat, pe când Pritchard, în orice caz, nu reuşise niciodată să ajungă la demnitatea aceea de neclintit.
Pritchard începuse să mănânce litere, semn că era fie foarte relaxat, fie în culmea încordării.
– Domnu’ Chu’chill ’cea c-o să ziceţi că nu s’teţi acas’, domnule, ş-a spus să vă dau scrisoarea asta.
Şi, zicând asta, îi întinse un plic pe o tavă.
Lui Walden chiar nu-i plăcea să-i fie forţată mâna. Răspunse morocănos:
– Dă-i-o înapoi…
Dar nu-şi încheie fraza şi, curios, îşi aţinti din nou privirea asupra scrisului de pe plic. Literele mari, citeţe şi înclinate aveau ceva cunoscut.
– Oh, Doamne, exclamă Walden.
Luă plicul şi îl deschise, scoţând din el o singură foaie groasă de hârtie, îndoită o singură dată. În antet se lăfăiau însemnele regale, tipărite cu cerneală roşie. Walden citi:

Palatul Buckingham
1 mai 1914

Dragul meu Walden,
O să-l primeşti pe tânărul Winston.
George R.I.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

– E de la rege, o informă Walden pe Lydia.
Era atât de stânjenit, încât se înroşise. Era o manevră înspăimântător de nepotrivită să-l atragi pe rege în aşa ceva. Walden se simţea ca un elev căruia i se atrage atenţia să înceteze cu gâlceava şi să-şi vadă de lecţii. O clipă, se simţi ispitit să nesocotească voinţa regelui. Însă consecinţele… Lydia n-ar mai fi fost primită de regină, oamenii n-ar mai fi putut să invite familia Walden la petrecerile la care lua parte un membru al familiei regale şi – lucrul cel mai rău dintre toate – Charlotte, fiica lor, n-ar mai fi putut fi prezentată la Curte când urma să-şi facă intrarea în societate. Viaţa socială a familiei avea să fie distrusă. Puteau foarte bine şi să plece în altă ţară cu totul. Nu, nici nu se punea problema să nesocotească voinţa regelui.
Walden oftă din greu. Churchill îl învinsese. Într-un fel, se simţea chiar uşurat, fiindcă aşa putea să se remarce şi nimeni nu putea să dea vina pe el. „Scrisoare de la rege, bătrâne, s-ar fi justificat el; n-am avut ce face, ştii cum e.”
– Pofteşte-l pe domnul Churchill înăuntru, îi spuse el lui Pritchard.
Şi îi întinse Lydiei scrisoarea. „Liberalii ăştia chiar nu pricep cum funcţionează monarhia”, chibzui el, apoi adăugă murmurând:
– Regele nu-i destul de ferm cu oamenii de teapa asta.
– Totul devine înfiorător de plictisitor, răspunse Lydia.
De fapt, nu era absolut deloc plictisită, îi trecu prin minte lui Walden, ba dimpotrivă, probabil că totul i se părea foarte interesant; făcuse însă această afirmaţie pentru că erau exact cuvintele pe care le-ar rosti o contesă engleză şi, cum ea nu era englezoaică, ci rusoaică, îi plăcea să facă afirmaţii tipic englezeşti, tot aşa cum o persoană care vorbeşte în franceză şi-ar presăra discursul cu o mulţime de interjecţii interogative precum alors? sau hein?
Walden se îndreptă spre fereastră. Maşina lui Churchill continua să mormăie şi să fumege în curte. Şoferul stătea lângă ea, cu o mână pe portieră, ca şi cum ar fi fost un cal pe care trebuia să-l strunească bine, ca să n-o ia la galop. Câţiva servitori se holbau la el de la o distanţă la care puteau fi în siguranţă.
Pritchard intră din nou în încăpere şi anunţă:
– Domnul Winston Churchill.
Churchill avea patruzeci de ani, exact cu zece mai puţin decât Walden. Era un bărbat scund şi slab, care se îmbrăca într-un fel pe care Walden îl considera puţin cam prea elegant ca să fie pe măsura unui gentleman. Părul i se rărea cu repeziciune; îi mai rămăsese un smoc pe frunte şi două şuviţe la tâmple care, în combinaţie cu nasul cârn şi sclipirea sardonică din ochi, nelipsită nicicând, îi dădeau un aer răutăcios. Nu era deloc greu să pricepi de ce caricaturiştii îl înfăţişau, de obicei, ca pe un cupidon malefic.
Churchill îi strânse mâna şi i se adresă pe un ton vesel:
– Bună ziua, lord Walden.
Se înclină apoi spre Lydia:
– Lady Walden, ce mai faceţi?
În vremea asta, Walden se întreba în sine: „Oare ce se întâmplă cu omul ăsta, de mă calcă atât de tare pe nervi?”
Lydia îi oferi o ceaşcă de ceai şi Walden îl pofti să se aşeze, neavând deloc intenţia să stea la pălăvrăgeală. Ardea de nerăbdare să afle ce era cu toată tevatura asta.
– În primul rând, începu Churchill, îmi cer scuze, împreună cu regele, pentru că v-am forţat mâna în acest mod.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Walden înclină din cap. N-avea de gând să spună că nu era absolut nicio problemă, aşadar, Churchill continuă:
– Aş putea să adaug că n-aş fi acţionat în felul ăsta dacă nu aş fi avut motive dintre cele mai presante.
– Atunci, ar fi cazul să mi le dezvăluiţi.
– Ştiţi ce s-a întâmplat pe piaţa financiară?
– Da. Taxa de scont a început să urce.
– De la unu şi trei sferturi până aproape de trei la sută. E o creştere enormă şi s-a produs în doar câteva săptămâni.
– Bănuiesc că intuiţi care e motivul.
Churchill înclină din cap:
– Companiile germane au început să încaseze pe scară mare datoriile, strângând bani gheaţă şi cumpărând aur. Dacă lucrurile mai continuă aşa câteva săptămâni, Germania o să pună mâna pe tot ce i se datorează din alte ţări, fără să plătească nicio datorie pe care o are, în timp ce rezervele sale de aur o să fie mai mari decât au fost vreodată până acum.
– Se pregătesc de război.
– În felul ăsta şi în altele. Au strâns din taxe un miliard de mărci, peste şi mult deasupra impozitelor normale, pentru a îmbunătăţi o armată care e deja cea mai puternică din Europa. Vă amintiţi că în 1909, când Lloyd George a mărit impozitele britanice cu cincisprezece milioane de lire sterline, era cât pe ce să izbucnească o revoluţie. Ei bine, un miliard de mărci reprezintă echivalentul a cincizeci de milioane de lire sterline. E cea mai mare taxare din toată istoria Europei…
– Da, aşa e, îl întrerupse Walden.
Churchill părea să se lanseze pe panta histrionismului, numai că Walden nu avea chef să-l audă ţinând discursuri.
– Noi, conservatorii, suntem îngrijoraţi de ceva vreme de militarismul german, a continuat Churchill, fără să pară deloc tulburat. Iar acum, în ceasul al unsprezecelea, veniţi să-mi spuneţi că am avut dreptate. Germania o să atace Franţa, aproape sigur. Întrebarea este: o să-i venim în ajutor Franţei?
– Nu, replică surprins Walden. Secretarul pentru Afaceri externe ne-a dat toate asigurările că nu avem nicio obligaţie faţă de Franţa…
– Sir Edward este sincer, fireşte, spuse Churchill. Dar se înşală. Înţelegerea pe care o avem cu Franţa este de o asemenea natură, că ne este imposibil să stăm deoparte şi să vedem cum este înfrântă de Germania.
Walden era şocat. Liberalii convinseseră pe toată lumea, ba chiar şi pe el, că n-aveau să bage Anglia în război; în schimb, unul dintre miniştrii lor de frunte afirma exact contrariul. Duplicitatea politicienilor era revoltătoare, însă Walden uitase de ea, în vreme ce începea să reflecteze la consecinţele războiului. Se gândea la tinerii pe care îi cunoştea şi care urmau să plece la luptă: grădinarii răbdători din parcul lui, valeţii obrăznicuţi, băieţii de la fermă, cu chipuri înnegrite de soare, studenţii turbulenţi, tinerii care leneveau prin cluburile de la St. James… Apoi îi veni în minte un alt gând, mult mai înfiorător, şi întrebă:
– Dar putem să învingem?
Churchill abordă o expresie gravă:
– Nu cred.
Walden se holbă la el:
– Dumnezeule mare, ce-au păzit oamenii voştri?
Churchill intră în defensivă:
– Politica noastră a fost să evităm războiul; şi nu poţi să faci asta în timp ce te înarmezi până în dinţi.
– Dar nu aţi reuşit să-l evitaţi.
– Încă mai încercăm.
– Cred însă că veţi eşua.
O clipă, Churchill păru că vrea să riposteze, bătăios, dar apoi îşi înghiţi mândria.
– Da.
– Prin urmare, ce-o să se întâmple?
– Dacă Anglia şi Franţa, împreună, nu pot să înfrângă Germania, atunci mai avem nevoie de încă un aliat, o a treia ţară de partea noastră: Rusia. În cazul în care Germania este divizată, nevoită să lupte pe două fronturi, putem să învingem. Fireşte, armata rusă este incompetentă şi coruptă – aproape la fel ca tot ce mişcă în ţara aceea –, însă asta nu are nicio importanţă, atâta vreme cât poate să-i mai taie din avânt Germaniei.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Churchill ştia cât se poate de bine că Lydia era rusoaică şi era ceva absolut tipic pentru el să dea dovadă de lipsă de tact, vorbindu-i ţara de rău cu ea de faţă, însă Walden nu se opri asupra acestui amănunt, fiindcă era foarte nedumerit de spusele ministrului.
– Rusia are deja un tratat de alianţă cu Franţa, spuse el.
– Nu-i de ajuns, replică Winston Churchill. Rusia este nevoită să intre în luptă dacă Franţa este victima unei agresiuni. Prin urmare, Rusia are dreptul să hotărască dacă Franţa este victimă sau agresor în acest caz particular. Când izbucneşte un război, amândouă părţile pretind mereu că sunt victime. Noi avem nevoie ca Rusia să fie de partea noastră cu fermitate şi din toată inima.
– Nu-i prea văd pe oamenii tăi dând mâna cu ţarul.
– Atunci, înseamnă că nu ne cunoşti. Ca să salvăm Anglia, am face afaceri şi cu diavolul.
– Susţinătorilor voştri n-o să le placă.
– N-o să afle.
Walden începea să înţeleagă unde ducea totul şi perspectiva asta îl încânta.
– La ce vă gândiţi? Un tratat secret? Sau o înţelegere nescrisă?
– Ambele.
Walden îl măsură pe Churchill cu ochi mijiţi. „Demagogul ăsta tinerel ar putea să aibă ceva în minte, reflectă el; iar mintea asta s-ar putea să nu lucreze în interesul meu. Deci liberalii vor o înţelegere secretă cu ţarul, în ciuda urii pe care o nutresc englezii faţă de regimul brutal din Rusia; dar de ce îmi spune mie? Vor să mă bage în ceva, asta e clar. Însă cu ce scop? Să aibă la îndemână un conservator pe care să dea vina dacă lucrurile merg prost? O să aibă nevoie de un intrigant ceva mai subtil decât Churchill ca să mă prindă în capcană.”
– Continuaţi! zise Walden.
– Am început discuţii navale cu Rusia, prin intermediul comunicaţiilor militare pe care le avem cu Franţa. O vreme, nivelul lor a fost destul de scăzut, dar acum lucrurile încep să devină serioase. Un tânăr amiral rus vine la Londra. Este vorba de prinţul Alexei Andreevici Orlov.
– Alexei! exclamă Lydia.
– Cred că este rudă cu dumneavoastră, lady Walden, i se adresă Churchill.
– Da, recunoscu Lydia, părând stânjenită, dintr-un motiv pe care Walden nu-l putea ghici cu niciun chip. Este fiul surorii mele celei mai mari, cu alte cuvinte… vărul meu?
– Nepotul, o ajută Walden.
– Nu ştiam că a devenit amiral, adăugă Lydia. Probabil că a fost avansat de curând.
Era în acele clipe exact ca de obicei, afişând o stăpânire de sine perfectă, aşa că Walden hotărî că doar i se păruse lui că era încurcată. Era încântat că Alexei avea să vină la Londra, deoarece ţinea mult la băiatul acesta.
– E cam prea tânăr ca să aibă atâta autoritate, spuse Lydia.
– Are treizeci de ani, îi replică tânărul Churchill.
Walden îşi aminti că şi Churchill, la doar patruzeci de ani, era prea tânăr ca să fie la comanda întregii marine regale. Expresia de pe faţa Prim-Lordului Amiralităţii părea să spună: „Lumea este a tinerilor extraordinari, ca mine şi ca Orlov.” „Dar tot ai nevoie de mine pentru ceva”, se gândi Walden.
– În plus, continuă Churchill, Orlov e nepotul ţarului, prin tatăl său, prinţul defunct, şi – chiar mai important – e unul dintre puţinii oameni, în afară de Rasputin, care îi sunt pe plac ţarului şi în care are încredere. Dacă poate cineva din marina rusă să-l facă pe ţar să fie de partea noastră, atunci Orlov este acela.
Walden puse, în sfârşit, întrebarea care îl frământa.
– Şi rolul meu în toată această combinaţie?
– Vreau să reprezentaţi Anglia la aceste tratative – şi vreau să-mi aduceţi Rusia pe tavă.
„Tipul ăsta nu rezistă niciodată ispitei de a fi melodramatic”, îi trecu prin minte lui Walden.
– Vreţi ca Alexei şi cu mine să negociem o alianţă militară anglo-rusă?
– Da.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Walden îşi dădu de îndată seama ce sarcină dificilă, provocatoare şi plină de satisfacţii avea să fie. Îşi ascunse însă încântarea, împotrivindu-se pornirii de a se ridica în picioare şi de a se plimba de colo-colo.
– Îl cunoaşteţi personal pe ţar, adăugă Churchill. Cunoaşteţi Rusia şi vorbiţi fluent limba rusă. Sunteţi unchiul lui Orlov prin căsătorie. L-aţi mai convins o dată pe ţar să se alieze cu Anglia, nu cu Germania – în 1906, când aţi intervenit pentru a împiedica ratificarea Tratatului de la Björkö. Churchill se opri o clipă, apoi continuă: Cu toate astea, nu aţi fost prima alegere la care ne-am oprit pentru a reprezenta Marea Britanie în aceste negocieri. Felul în care stau lucrurile la Westminster…
– Da, da, îl întrerupse Walden, nevrând să înceapă o discuţie despre asta. Totuşi, ceva v-a determinat să vă răzgândiţi.
– Pe scurt, aţi fost ales de ţar. Se pare că sunteţi singurul englez în care are un dram de încredere. În orice caz, i-a trimis o telegramă vărului său, regele, insistând ca Orlov să negocieze cu dumneavoastră.
Walden îşi putea închipui consternarea de care fuseseră cuprinşi radicalii la aflarea veştii că trebuiau să-l implice pe un lord din partea conservatorilor, un reacţionar, într-un plan atât de clandestin.
– Cred că aţi fost oripilaţi, spuse el.
– Absolut deloc. În ceea ce priveşte Afacerile externe, politica noastră nu e chiar atât de diferită de a voastră. La rândul meu, am considerat întotdeauna că neînţelegerile politice interne nu ar trebui să fie un motiv pentru ca talentele dumneavoastră să fie pierdute pentru guvernul Majestăţii Sale.
„Acum s-a pornit pe linguşire, medită Walden. Înseamnă că le arde buza după mine.” Apoi rosti cu glas tare:
– Cum o să fie ţinute secrete toate aceste lucruri?
– Vom face ca totul să pară o vizită privată. Dacă sunteţi de acord, Orlov va locui la dumneavoastră la Londra în timpul Sezonului . Îl veţi prezenta în societate. Am dreptate, când mă gândesc că fiica dumneavoastră trebuie să-şi facă intrarea în societate anul acesta? întrebă el, uitându-se la Lydia.
– Aşa este, confirmă ea.
– Prin urmare, oricum o să staţi mult acolo. Orlov este burlac, după cum ştiţi, şi, în mod evident, foarte eligibil, aşa că putem să răspândim zvonul că îşi caută o soţie englezoaică. Poate chiar o să-şi găsească una.
– Excelentă idee!
Brusc, Walden conştientiză că şi el se bucura. Pe vremuri, fusese un fel de diplomat semioficial, în timpul guvernelor conservatoare ale lui Salisbury şi Balfour, însă în ultimii opt ani nu mai luase deloc parte la politica internaţională. Şi deodată i se ivise şansa să revină pe scenă, şi începu să rememoreze amintirile despre cât de acaparantă, de fascinantă era munca asta: secretomania; arta de a negocia, ca una a jucătorilor de noroc; conflictele personalităţilor; folosirea cu mare atenţie a persuasiunii, a hărţuirii sau a ameninţării cu războiul. Nu era uşor să negociezi cu ruşii, îşi amintea în momentul ăla; erau mai degrabă capricioşi, încăpăţânaţi şi trufaşi. Însă cu Alexei avea să se descurce. Când Walden se căsătorise cu Lydia, fusese şi Alexei la nuntă; avea pe atunci zece ani şi purta un costum de marinar. Peste câtăva vreme, Alexei petrecuse doi ani la Universitatea Oxford şi în vacanţe venea în vizită la domeniul Walden Hall. Tatăl băiatului murise, aşa că Walden petrecea cu el mai mult timp decât ar fi petrecut, de obicei, cu un adolescent şi încântătoarea lui răsplată era prietenia cu o minte tânără şi foarte vie.
„Iată o bază splendidă pentru negocieri. Cred că o să pot să le duc la capăt, se gândi el. Şi ce mai triumf o să fie!”
– Atunci, pot să înţeleg că o s-o faceţi? îl iscodi Churchill.
– Fireşte, răspunse Walden.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Lydia se ridică în picioare.
– Nu vă ridicaţi, le spuse celor doi bărbaţi, care se pregăteau să se ridice în semn de politeţe. Vă las să discutaţi politică. Domnule Churchill, rămâneţi la cină?
– Din păcate, am un angajament în oraş.
– În acest caz, îmi iau rămas-bun de la dumneavoastră, zise ea, strângându-i mâna.
Se îndreptă spre camera de dimineaţă, Octogonul, unde luau mereu ceaiul, trecând prin sala cea mare, apoi prin salonul cel mic, şi în cele din urmă ajunse în camera cu flori. În acelaşi timp, unul dintre ajutoarele de grădinar – pe care nu ştia cum îl chema – intră pe uşa care dădea în grădină, ducând un braţ de lalele roz şi galbene, pentru ornarea mesei de seară. Unul dintre lucrurile care îi plăceau enorm Lydiei la Anglia, în general, şi la domeniul Walden Hall, în special, era mulţimea de flori, iar ea avea mereu flori proaspete dimineaţa şi seara, ba chiar şi iarna, când trebuiau să fie ţinute în sere.
Grădinarul îşi duse mâna la pălărie – nu era nevoit să şi-o scoată dacă nu-i adresa cineva cuvântul, deoarece, prin tradiţie, camera cu flori era considerată a fi o parte a grădinii –, pe urmă ieşi. Lydia se aşeză, trăgând în piept aerul răcoros şi parfumat. Era o încăpere numai bună ca să-ţi revii din şocuri şi adevărul era că discuţia despre Sankt Petersburg o agitase foarte mult. Şi-l amintea pe Alexei Andreevici ca pe un băieţel sfios şi drăgălaş la nunta ei; şi îşi aducea aminte prea bine despre ceremonie, deoarece acea zi fusese cea mai nefericită din viaţa ei.
Îi trecu prin minte gândul că era o adevărată perversiune din partea ei să-şi facă adăpost din camera cu flori. În reşedinţă existau încăperi pentru aproape tot ce-ţi trecea prin minte: camere diferite pentru micul dejun, prânz, pentru ceai şi pentru cină, o cameră pentru biliard şi alta în care erau ţinute puştile, încăperi speciale pentru spălarea rufelor, pentru călcat, pentru pregătirea dulceţurilor, pentru păstrarea vinului, pentru perierea hainelor… Apartamentul ei era compus dintr-un dormitor, un budoar şi un salon. Dar, cu toate astea, când voia să aibă un pic de linişte, venea în camera cu flori şi se aşeza pe un scaun din lemn, cu privirea la chiuveta din piatră neşlefuită şi la picioarele din fier forjat ale mesei de marmură. Observase că şi soţul ei avea un refugiu neoficial: când Stephen era tulburat de ceva, se ducea în camera cu arme ca să citească o carte de vânătoare.
Aşadar, Alexei le va fi oaspete la Londra în timpul Sezonului. Vor vorbi despre casă, de zăpadă, de balet şi de bombe; şi vederea lui Alexei o va duce cu gândul la un alt tânăr rus, bărbatul pe care nu-l luase de soţ.
Trecuseră nouăsprezece ani de când nu-l mai văzuse pe bărbatul acela, însă doar menţionarea numelui Sankt Petersburg era de ajuns ca să-i aducă în minte amintirea lui, să-i facă pielea să i se înfioare sub mătasea ca apa a rochiei de ceai. El avea pe atunci nouăsprezece ani, aceeaşi vârstă ca a ei, un student înfometat cu părul lung şi negru, cu chip de lup şi ochi de cocker spaniel. Era slab ca o scândură, cu pielea albă şi părul de pe trup moale şi întunecat, de adolescent; şi avea mâini iscusite, atât de iscusite… Lydia se înroşi, nu la rememorarea trupului său, ci gândindu-se la ei doi, şi asta o trăda, o înnebunea de plăcere, făcând-o să ţipe fără pic de ruşine. „Am fost rea, îşi spuse ea; şi încă mai sunt, fiindcă mi-ar plăcea să o fac din nou.”
Mintea îi zbură, vinovată, la soţul ei. Nu se gândea aproape niciodată la el fără să fie roasă de vinovăţie. Nu se măritase cu el din dragoste, însă în acele zile îl iubea. Era un bărbat cu o voinţă puternică şi bun la inimă; şi o adora. Era plin de o afecţiune constantă şi blândă, căreia îi lipsea cu totul patima disperată pe care o cunoscuse ea cândva. Era un om fericit, îi trecu ei prin minte, deoarece nu aflase niciodată că iubirea poate fi sălbatică şi flămândă.
„Nu mai tânjesc după o dragoste ca în tinereţe, chibzui Lydia. Am învăţat să trăiesc fără ea şi, odată cu trecerea anilor, îmi este din ce în ce mai uşor. Aşa ar şi trebui – doar mă apropii de patruzeci de ani!”
Unele dintre prietenele ei încă mai auzeau chemarea ispitei şi se şi lăsau în voia ei. Nu vorbeau cu ea despre aventurile pe care le aveau, deoarece în sinea lor îşi dădeau seama că ea nu era de acord cu asta; însă flecăreau despre altele şi Lydia ştia că la unele petreceri ţinute la ţară aveau loc… ei bine, multe adultere. Într-o zi, lady Girard îi spusese Lydiei, cu un aer condescendent, de femeie mai în vârstă care îi dă un sfat serios unei gazde tinere:
– Draga mea, dacă îi inviţi pe vicontesă şi pe Charlie Stott în acelaşi timp, pur şi simplu, trebuie să le dai camere alăturate.
În consecinţă, Lydia le dăduse camere în părţile opuse ale casei, iar vicontesa nu mai călcase niciodată pe la Walden Hall.
Oamenii îl făceau vinovat de această imoralitate pe răposatul rege, însă Lydia nu-i credea. Ce-i drept, se complăcuse în compania evreilor şi a cântăreţilor, dar asta nu însemna că fusese un depravat. În orice caz, fusese găzduit de două ori la Walden Hall – o dată pe când era prinţ de Wales, iar a doua oară după ce devenise regele Eduard al VII-lea – şi în ambele dăţi purtarea lui fusese absolut ireproşabilă.
Se întrebă dacă noul rege avea să-i viziteze vreodată. Era mare tevatură să găzduieşti un monarh, dar ce încântare era să faci casa să strălucească, să pui pe masă cele mai minunate feluri de mâncare şi să-ţi cumperi douăsprezece rochii noi numai pentru un singur weekend! Şi, dacă regele acesta ar fi venit vreodată, poate că ar fi dat familiei Walden mult-râvnita entrée – dreptul de a intra la Palatul Buckingham pe poarta dinspre grădină, la ocaziile importante, în loc să mai stea la coadă pe bulevardul The Mall, împreună cu alte două sute de trăsuri.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Gândul îi zbură apoi la oaspeţii pe care îi vor avea în acel weekend. George era fratele mai mic al lui Stephen: era la fel de fermecător ca soţul ei, însă îi lipsea cu desăvârşire seriozitatea acestuia. Belinda, fiica lui George, avea optsprezece ani, de seama lui Charlotte. Amândouă fetele îşi vor face intrarea în societate în acel an. Mama Belindei murise în urmă cu câţiva ani, iar George se recăsătorise destul de repede. A doua lui soţie, Clarissa, era mult mai tânără decât el şi plină de vivacitate. Îi dăruise doi băieţi gemeni şi unul dintre ei va moşteni domeniul Walden Hall, dacă Lydia nu va naşte un băiat. „Aş putea, reflectă ea; simt că aş putea, însă, pur şi simplu, nu se întâmplă.”
Aproape că se făcuse vremea să se pregătească pentru cină. Oftă. Se simţea atât de în largul ei în rochia de ceai, cu părul frumos coafat un pic neglijent; însă trebuia să-şi pună un corset şi o cameristă avea să-i strângă părul în vârful capului. Se zvonea că unele dintre femeile tinere renunţau la corset. „Este firesc, se gândi Lydia, dacă ai în mod natural forma cifrei opt.” Ea însă n-avea forme.
Se ridică şi ieşi în grădină. Ajutorul de grădinar stătea în picioare lângă o tufă de măceş, vorbind cu una dintre cameriste. Lydia o recunoscu: era Annie, o fată drăguţă, voluptuoasă şi cu un creier de pasăre, arborând un zâmbet larg şi generos. Îşi ţinea mâinile în buzunarele şorţului, cu faţa rotundă întoarsă spre soare, râzând de ceva ce-i spunea grădinarul. „Ei, da, fata asta n-are nevoie de corset”, îi trecu Lydiei prin minte. Annie ar fi trebuit să le supravegheze pe Charlotte şi pe Belinda, întrucât guvernanta avea o după-amiază liberă. Lydia i se adresă pe un ton aspru:
– Annie! Unde sunt tinerele doamne?
Lui Annie îi pieri zâmbetul de pe buze şi făcu în grabă o reverenţă.
– Nu pot să dau de ele, doamnă.
Grădinarul se îndepărtă, timid.
– Nu s-ar fi zis că le căutai, o tachină Lydia. Haide, fugi!
– Prea bine, doamnă.
Şi, cu aceste cuvinte, Annie o luă la fugă spre partea din spate a casei. Lydia oftă: fetele n-aveau cum să fie acolo, dar nu voia să-şi mai bată capul s-o cheme înapoi pe Annie şi s-o certe din nou.
Se duse să se plimbe pe pajişte, gândindu-se la lucruri cunoscute şi plăcute, alungând Sankt Petersburgul într-un colţişor al minţii. Tatăl lui Stephen, al şaptelea conte de Walden, plantase rhododendroni şi azalee în partea de vest a parcului. Lydia nu-l întâlnise niciodată pe bătrân, fiindcă murise înainte ca ea să-l cunoască pe Stephen, dar, după câte se povesteau, fusese unul dintre victorienii cei mai de seamă. Tufişurile lui erau înflorite cu totul, creând o explozie de culori care nu era mai deloc victoriană. „Ar trebui să-i cerem cuiva să facă un tablou al casei, chibzui ea. Ultimul tablou datează de dinainte ca parcul să ajungă la maturitate.”
Îşi întoarse privirea înapoi, spre domeniul Walden Hall. Piatra cenuşie de pe faţada sudică era frumoasă şi dădea un aer de demnitate casei în soarele după-amiezii. În centru se afla uşa dinspre sud. În aripa mai îndepărtată, cea dinspre est, se aflau salonul şi mai multe încăperi pentru luarea mesei, iar sub ele se găseau bucătăriile, cămările şi spălătoriile, toate ducând, într-un talmeş-balmeş, spre grajduri. Mai aproape de ea, în aripa de vest, se aflau camera de dimineaţă, Octogonul, şi, într-un colţ, biblioteca; apoi, după colţul aripii de vest, sala de biliard, camera de arme, camera ei cu flori, un salon de fumat şi biroul administratorului. La primul cat, dormitoarele familiei erau aproape toate în aripa de sud, camerele principale de oaspeţi se găseau în aripa de vest, iar camerele servitorilor, în partea de nord-est, departe de vedere. Deasupra primului etaj era o adunătură lipsită de orice logică de turnuri, turnuleţe şi poduri. Toată faţada era o nebunie de stucatură ornamentală, în cea mai bună imitaţie victoriană a stilului rococo, cu flori şi căpriori, cu brâie sculptate în formă de frânghie, cu dragoni, lei şi amoraşi, cu balcoane şi parapete, cu catarge, cadrane solare şi garguie. Lydiei îi plăcea foarte mult acest loc şi era recunoscătoare că Stephen – spre deosebire de mulţi dintre aristocraţii de viţă veche – avea şi mijloacele necesare ca să-l poată întreţine.
Le văzu pe Charlotte şi pe Belinda ieşind dintre tufişurile dinspre marginea pajiştii. Fireşte, Annie nu le găsise. Amândouă fetele purtau pălării cu boruri largi, rochii de vară, ciorapi negri de şcolăriţe şi pantofi negri cu toc jos. Cum Charlotte urma să-şi facă intrarea în societate pe durata Sezonului, i se permitea uneori să-şi ridice părul şi să-şi pună o vestimentaţie specială pentru cină, dar în cea mai mare parte a timpului Lydia o trata ca pe o copilă, aşa cum şi era, fiindcă nu era bine pentru copii să crească prea repede. Cele două verişoare erau adâncite în conversaţie şi Lydia se întrebă în treacăt despre ce or fi vorbind. „Oare ce era în mintea mea când aveam optsprezece ani?”, se întrebă ea. Pe urmă îşi aminti figura unui tânăr cu păr moale şi mâini iscusite, făcând-o să se roage în minte: „Doamne, te rog, lasă-mă să-mi păstrez tainele.”

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

– Crezi că o să ne simţim diferit după ce o să ne facem intrarea în societate? era curioasă Belinda.
Charlotte se mai gândise şi în alte dăţi la asta.
– N-o să am senzaţia asta.
– Dar o să fim adulte.
– Nu prea pricep cum e posibil ca o mulţime de petreceri, baluri şi picnicuri să facă o persoană să devină adultă.
– Va trebui să purtăm corsete.
– Ţi-ai pus vreodată unul? izbucni Charlotte în râs.
– Nu. Tu?
– L-am încercat săptămâna trecută pe al meu.
– Şi cum e?
– Groaznic. Nici nu poţi să mergi drept.
– Cum arătai?
Charlotte făcu un semn cu mâna, ca să schiţeze în aer un bust imens, şi amândouă pufniră într-un râs cu hohote. Charlotte îşi zări însă mama şi arboră o mină smerită, aşteptându-se să fie certată. În schimb, mama părea preocupată şi se mulţumi să-i zâmbească vag, în vreme ce se îndepărta.
– Cred că o să fie amuzant, zise Belinda.
– Sezonul? Da, spuse Charlotte gânditoare. Şi la ce servesc toate astea?
– La găsirea bărbatului potrivit, fireşte.
– Vrei să spui la căutarea de soţi.
Ajunseseră la stejarul cel mare din mijlocul pajiştii, iar Belinda se lăsă să cadă pe banca de sub copac, cu un aer uşor îmbufnat.
– Crezi că intrarea în societate e o idee prostească, nu? întrebă Belinda.
Charlotte se aşeză şi ea, lăsându-şi privirea să hoinărească peste covorul de iarbă care se întindea de-a lungul faţadei sudice a domeniului Walden Hall. Ferestrele gotice, foarte înalte, scânteiau în lumina soarelui de după-amiază. Din locul în care stăteau, reşedinţa părea să fi fost planificată în mod raţional, respectând regulile, însă în spatele faţadei se găsea un talmeş-balmeş încântător.
– Prostesc e faptul că trebuie să aşteptăm atât de mult, zise Charlotte. Nu mor de nerăbdare să mă duc la baluri, să las cărţi de vizită pe la oameni după-amiaza şi să cunosc tineri – nu mi-ar păsa dacă n-aş fi nevoită să fac vreodată lucrurile astea –, dar mă calcă rău pe nervi că oamenii încă se poartă cu mine de parcă aş fi un copil. Urăsc că trebuie să iau cina cu Marya – e atât de ignorantă; sau, cel puţin, se preface foarte bine. În camera pentru cină măcar ai parte de ceva conversaţie. Tata vorbeşte despre lucruri interesante. Când sunt plictisită, Marya îmi propune să jucăm cărţi. Nu vreau să joc nimic. Toată viaţa am jucat! oftă ea.
Faptul că mai şi vorbise despre asta o înfuria şi mai tare. Se uită la faţa liniştită şi pistruiată a Belindei, încadrată de bucle roşcate. Charlotte avea faţa ovală, un nas drept, foarte bine conturat, şi bărbia puternică, iar părul îi era des şi negru. „Ce fericită e Belinda, se gândi Charlotte; lucrurile astea n-o zgândăre deloc; de fapt, ea nu se înflăcărează niciodată pentru nimic.”
Charlotte îi puse Belindei mâna pe braţ.
– Scuze! N-am vrut să mă las atât de purtată de val.
– Nu-i nimic, zâmbi Belinda, înţelegătoare. Te aprinzi mereu din cauza lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Îţi aduci aminte când ţi-ai pus în minte că vrei să te duci să studiezi la Eton?
– N-am vrut aşa ceva!
– Ba sigur că da. Ce mai gălăgie ai făcut! Ziceai că, dacă tatăl tău a făcut şcoala la Eton, tu de ce n-ai putea?
Charlotte nu-şi amintea deloc de asta, însă nu putea să nege, fiindcă părea ceva tipic pentru ea, la vârsta de zece ani.
– Şi chiar crezi că lucrurile nu pot sta şi altfel? Ieşirea în societate, mersul la Londra pentru Sezon, logodna, pe urmă căsătoria…
– E posibil să intri într-un scandal şi ai fi obligată să emigrezi în Rhodezia.
– Nu prea ştiu cum poate cineva să intre într-un scandal.
Câteva clipe, se cufundară amândouă în tăcere. Charlotte îşi dorea uneori să fie calmă, ca Belinda. Atunci, viaţa ar fi fost mai simplă; dar, fără îndoială, ar fi fost îngrozitor de plicticoasă.
– Am întrebat-o pe Marya ce ar trebui să fac după ce mă mărit, zise Charlotte, în cele din urmă. Ştii ce mi-a răspuns? Şi, imitând accentul rusesc gutural al guvernantei ei, spuse: „Să faci? Copila mea, n-o să faci nimic.”
– Ce mai prostie, opină Belinda.
– Chiar aşa? Dar mama mea şi a ta, ele ce fac?
– Sunt doamne din înalta societate. Merg la petreceri şi stau la conace, se duc la Operă şi…
– Asta ziceam şi eu. Nu fac nimic.
– Au copii…
– Asta-i altceva. Au aşa o secretomanie în legătură cu copiii…
– Fiindcă e… vulgar.
– De ce? Ce-i aşa de vulgar în asta?
Charlotte îşi dădu seama că se entuziasmează iar. Marya îi spunea mereu să nu se entuziasmeze. Trase aer în piept şi coborî glasul:
– Noi două va trebui să avem copii. Nu crezi că ar trebui să ne spună şi nouă ceva despre cum ajungem la asta? Despre Mozart, despre Shakespeare şi despre Leonardo da Vinci ne bat la cap să ştim totul.
Belinda nu părea în largul ei, dar era vizibil foarte interesată. „Are aceeaşi părere despre asta ca şi mine, îi trecu prin minte lui Charlotte; mă întreb, cât de multe ştie?” Apoi zise cu glas tare:
– Îţi dai seama că ei cresc în tine?
Belinda dădu din cap, după care exclamă:
– Da, însă cum începe?
– Cred că se întâmplă, pur şi simplu, când ajungi pe la douăzeci şi unu de ani. De asta trebuie să fii o debutantă şi să-ţi faci intrarea în societate – ca să-ţi găseşti un soţ înainte să începi să ai copii, spuse Charlotte, pe un ton şovăitor. Aşa cred, adăugă ea.
– Atunci, cum ies afară?
– Nu ştiu. Cât sunt de mari?
Belinda arătă cu mâinile o distanţă cam de două palme.
– Gemenii erau atât de mari când aveau o zi.
Se mai gândi puţin, apoi mai micşoră puţin distanţa.
– Sau poate cam atâta.
Charlotte reflectă cu voce tare:
– Când găinile fac ouă, ies… prin spate. Oul pare prea mare, dar tot iese.
Îi evita privirea Belindei. Nu avusese niciodată o discuţie atât de intimă cu nimeni.
Belinda se dădu mai aproape de ea şi rosti pe un ton scăzut:
– Într-o zi, am văzut-o pe Daisy când lăsa să cadă un viţel. E vaca de Jersey de la ferma noastră. Oamenii nu ştiau că mă uitam. Aşa ziceau ei, că „lăsa să cadă” un viţel.
– Şi cum a fost? întrebă Charlotte fascinată.
– Oribil. Ai fi zis că i se sfâşia burta şi i-a curs mult sânge şi altele, răspunse ea, înfiorându-se.
– Mă sperii, mărturisi Charlotte. Mi-e teamă că o să mi se întâmple asta înainte să-mi dau seama ce se petrece. De ce nu ne spun?
– N-ar trebui să vorbim despre astfel de lucruri.
– Ba să ştii că avem afurisitul ăla de drept să vorbim despre ele!
Belinda era şocată.
– Şi dacă mai şi înjuri, e şi mai rău!
– Nu-mi pasă.
Charlotte era înnebunită că nu putea să afle lucrurile acelea, nici să întrebe pe nimeni, nu avea nicio carte din care să citească… Deodată, îi veni o idee.
– E un dulap încuiat în bibliotecă. Pariez că sunt acolo cărţi despre lucrurile astea. Haide să ne uităm!
– Şi dacă e încuiat…
– Ştiu unde e cheia, ştiu de ani de zile.
– O să dăm de mare necaz dacă ne prind.
– La ora asta, toţi se schimbă pentru cină. Asta e şansa noastră, răspunse Charlotte şi se ridică.
Belinda şovăia.
– O să iasă scandal.
– Nu-mi pasă. Oricum, mă duc să mă uit şi poţi să vii şi tu dacă vrei.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Şi Charlotte îi întoarse spatele, îndreptându-se spre casă. O clipă mai târziu, Belinda o luă la fugă după ea, cum verişoara ei ştia prea bine că avea s-o facă.
Străbătură porticul cu coloane şi pătrunseră în holul rece şi uriaş. O luară la stânga, trecând de salonul de dimineaţă, Octogon, şi ajunseră, în sfârşit, în bibliotecă. Gândindu-se la discuţia cu Belinda, Charlotte îşi repeta că era femeie şi avea dreptul să ştie, însă, în acelaşi timp, se simţea ca o fetiţă neastâmpărată.
Biblioteca era încăperea ei preferată. Aflată într-un colţ al casei, era foarte luminoasă, fiindcă lumina zilei pătrundea prin trei ferestre mari. Jilţurile tapetate cu piele erau vechi şi surprinzător de comode. Iarna, acolo ardea toată ziua focul şi puteai să joci diferite jocuri, să faci puzzle-uri, ca să nu mai pomenim de cele două sau trei mii de cărţi. Unele dintre ele erau foarte vechi, cumpărate de când fusese construită casa, dar multe erau noi, deoarece Lydia citea romane, iar Stephen era interesat de tot soiul de domenii – chimie, agricultură, călătorii, astronomie şi istorie. Charlottei îi plăcea să vină acolo mai ales în zilele libere ale Maryei, când guvernanta nu avea cum să pună mâna pe Departe de lumea dezlănţuită, cu intenţia clară de a o înlocui cu Copiii apei. Uneori, tatăl stătea împreună cu ea, aşezat la biroul lui victorian cu piedestal şi citind un catalog cu echipamente pentru agricultură sau bilanţurile contabile ale unei companii de căi ferate americane, însă nu comenta niciodată despre cărţile pe care şi le alegea ea.
În acel moment, nu se afla nimeni în încăpere. Charlotte se duse drept la birou, deschise un sertar mic din unul dintre piedestale şi scoase o cheie din el.
Pe peretele de lângă birou se aflau trei dulapuri. Într-unul erau jocuri în cutii, iar în al doilea, cartoane cu hârtie de scris şi plicuri cu blazonul Casei Walden. Al treilea era încuiat. Charlotte îl deschise cu cheia.
În el se aflau vreo douăzeci-treizeci de cărţi şi o grămadă de reviste vechi. Charlotte aruncă o privire la una dintre reviste. Se numea Perla. Titlul nu părea prea promiţător. Fata înşfacă grăbită două cărţi la întâmplare, fără să se uite la titluri. Închise apoi dulapul şi-l încuie, punând la loc cheia în sertarul de la birou.
– Gata! anunţă ea triumfătoare.
– Unde putem să mergem să ne uităm la ele? şopti Belinda.
– Îţi aduci aminte de ascunzătoare?
– Oh, da!
– De ce vorbim în şoaptă?
Amândouă începură să chicotească pe înfundate. Charlotte se îndreptă spre uşă, dar deodată se auzi un glas strigând:
– Lady Charlotte… lady Charlotte…
– E Annie, ne caută, spuse Charlotte. E drăguţă, însă tare prostuţă. Ieşim pe dincolo, repede!
Şi străbătură biblioteca, ieşind pe uşa care ducea în camera de biliard, care dădea în camera de arme. Însă acolo se afla cineva. Fata trase cu urechea câteva clipe.
– E tata, şopti Belinda, care părea înspăimântată. A fost afară cu câinii.
Din fericire, camera de biliard avea şi un glasvand care dădea spre terasa dinspre vest. Charlotte şi Belinda se strecurară uşor şi închiseră glasvandul în urma lor fără să facă zgomot. Soarele, roşu, era aproape de linia orizontului şi arunca umbre lungi peste pajişte.
– Şi cum o să mai intrăm? întrebă Belinda.
– Pe acoperişuri. Vino!
Şi Charlotte o luă la fugă spre spatele casei, prin grădinile bucătăriei, către grajduri. Îşi îndesase cele două cărţi în corsajul rochiei şi-şi strânsese mai bine cordonul, ca să nu-i cadă.
Într-un colţ al grajdului, putea să se urce foarte uşor pe acoperişul de deasupra camerelor servitorilor. Mai întâi, se ridică pe acoperişul unui fel de magazie scundă în care depozitau buşteni. De acolo, se trase pe acoperişul ondulat al unui şopron în care se ţineau tot soiul de unelte. Acoperişul se lăsa peste spălătorie. Se întoarse şi se uită înapoi: Belinda venea după ea.
Lăsându-se pe burtă pe pardoseala înclinată din ardezie, Charlotte înaintă oblic, ţinându-se cu palmele şi sprijinindu-se pe părţile laterale ale pantofilor, până când acoperişul se termină, blocat de un zid. Acolo se târî şi încălecă muchia zidului.
Belinda, care o ajunsese din urmă, întrebă:
– Nu e periculos?
– Fac asta de când aveam nouă ani.
Deasupra lor se afla fereastra unui dormitor de la mansardă. Acolo locuiau două cameriste care serveau în salon. Fereastra, aflată la fronton, era înaltă; părţile ei cele mai înalte aproape că atingeau acoperişul, care se despărţea în două în jurul ei. Charlotte stătu dreaptă şi privi în încăpere. Era pustie. Se înălţă pe pervazul ferestrei şi se ridică pe vârfuri.
Se aplecă spre stânga, puse un braţ şi un picior peste marginea acoperişului şi se trase peste şindrilă. Apoi se întoarse şi o ajută şi pe Belinda să urce.
Rămaseră aşa câteva clipe, ca să-şi recapete suflul. Charlotte îşi aducea aminte că i se spusese că domeniul Walden Hall are patru acri de acoperişuri. Nu-ţi prea venea să crezi una ca asta, până nu ajungeai acolo şi-ţi dădeai seama că puteai să te rătăceşti printre atâtea creste şi văi. Din acel loc, puteai să ajungi în orice parte a acoperişurilor, folosind pasarelele, scările şi tunelurile făcute de oamenii care se ocupau de întreţinere şi care veneau în fiecare primăvară să cureţe jgheaburile, să vopsească burlanele şi să înlocuiască bucăţile de ardezie sparte.
Charlotte se trezi din scurta ei reverie.
– Haide, gata cu odihna, zise ea.
O scară ducea la următorul acoperiş, după care la o pasarelă, iar pe urmă câteva trepte din lemn se opreau în faţa unei uşi mici, pătrate, încastrată într-un zid. Charlotte o deschise şi se strecură înăuntru. Ajunsese în ascunzătoare.
Era o cămăruţă joasă, lipsită de ferestre, cu un tavan înclinat şi o podea de scânduri, care puteau să se facă ţăndări dacă nu erai atent. Fata îşi închipuia că odăiţa fusese folosită cândva drept depozit; în orice caz, în acele zile nu mai ştia aproape nimeni de ea. O uşă, la unul dintre capete, ducea la o garderobă din camera copiilor care nu mai era întrebuinţată de ani întregi. Charlotte descoperise ascunzătoarea când avea vreo opt-nouă ani şi o utiliza din când în când în jocul – pe care i se părea că-l jucase toată viaţa – de a scăpa de supraveghere. Pe podea se aflau perne, lumânări în borcane şi o cutie cu chibrituri. Pe una dintre perne zăcea un căţel de jucărie, flocos şi jerpelit, ascuns acolo cu opt ani în urmă, când Marya, guvernanta, o ameninţase că i-l aruncă. Pe o măsuţă se zărea un vas spart, plin cu creioane colorate, şi o mapă de scris din piele. La domeniul Walden Hall se făcea inventarul o dată la câţiva ani, iar Charlotte îşi amintea că o auzise pe doamna Braithwaite, menajera, spunând că lipsesc obiecte dintre cele mai ciudate.
Belinda se strecură înăuntru şi Charlotte aprinse lumânările. Scoase cele două cărţi din corsaj, uitându-se la titluri. Una se numea Medicina casei, iar cealaltă, Romanţa patimii. Cartea medicală părea mult mai promiţătoare. Fata se aşeză pe o pernă şi o deschise, cu Belinda lângă ea, arborând un aer vinovat. Charlotte avea senzaţia că se pregăteau să descopere taina vieţii.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Se apucă să răsfoiască paginile. Cartea părea cât se poate de explicită şi de detaliată în privinţa reumatismului, a fracturilor şi a pojarului, dar când ajungea la subiectul naşterii se cufunda dintr-odată în nişte explicaţii vagi şi de neînţeles. Se spuneau lucruri misterioase despre dureri, ruperea apei şi despre un cordon care trebuia legat în două locuri, şi pe urmă tăiat cu foarfecă, după ce fusese băgată în apă clocotită. Capitolul acesta era, în mod clar, scris pentru oameni care ştiau deja o mulţime de lucruri despre subiect. Apărea şi desenul unei femei goale. Charlotte observă, mult prea stânjenită însă ca să-i spună şi Belindei, că femeia din desen nu avea deloc păr într-un loc în care Charlotte avea foarte mult. Mai era şi o diagramă care înfăţişă un bebeluş în burta mamei, dar nicio indicaţie despre locul pe unde ar fi putut să fie scos nou-născutul.
– Probabil că doctorii te taie şi te deschid, sugeră Belinda.
– Atunci, ce-au făcut de-a lungul istoriei, înainte să apară doctorii? întrebă Charlotte. Oricum, cartea asta nu ne e de folos.
Şi deschise la întâmplare cealaltă carte, citind cu voce tare prima propoziţie care-i căzu sub ochi.
– „Ea se lăsă în jos cu o încetineală lascivă, până când fu străpunsă cu totul de suliţa mea tare ca piatra, după care începu să se legene în mod delicios, înainte şi înapoi.”
– Ce-o mai însemna şi asta? se arătă mirată Belinda.

Felix Cessinski stătea într-un compartiment, aşteptând ca trenul să plece din gara Dover. În vagon era frig. Stătea nemişcat. Afară era întuneric şi îşi putea zări chipul reflectat în geam: un bărbat înalt, cu mustaţa îngrijită, purtând sacou negru şi melon. În suportul de deasupra lui se afla o valiză micuţă. Puteai să-l iei drept un comis-voiajor al unui fabricant elveţian de ceasuri, deşi oricine l-ar fi privit mai cu atenţie şi-ar fi dat seama că haina era ieftină, valiza era din carton, iar chipul lui nu era deloc al unui vânzător de ceasuri.
Se gândea la Anglia. Îşi amintea că, în tinereţe, considerase că monarhia constituţională engleză era cea mai înaintată formă de guvernământ. Gândul îl amuza şi chipul palid care se reflecta în fereastră îi întoarse o umbră de zâmbet. De atunci încoace, îşi schimbase ideea despre forma ideală de guvernământ.
Trenul se urni din loc şi, peste câteva clipe, Felix privea soarele răsărind peste livezile şi câmpurile cultivate cu hamei din Kent. Nu putea niciodată să nu se lase cuprins de uluire constatând cât de drăguţă era Europa. Când o văzuse prima dată, suferise un şoc profund, fiindcă el, ca orice ţăran rus, nu-şi putuse închipui că lumea putea să arate şi în felul ăsta. Şi atunci se afla tot într-un tren, îşi aduse el aminte. Străbătuse sute de verste prin guberniile de nord-vest ale Rusiei, slab populate, cu copaci piperniciţi, sate prăpădite, ascunse sub nămeţi, şi cu drumuri înglodate în noroaie; apoi, într-o dimineaţă, când se trezise, ajunsese în Germania. Cu ochii la câmpurile înverzite şi îngrijite, la drumurile pavate şi la straturile de flori din gara scăldată în soare, crezuse că a ajuns în rai. Iar după ceva vreme, în Elveţia, stând pe veranda unui hotel micuţ, încălzită de razele soarelui şi mărginită în depărtare de munţii acoperiţi cu zăpadă, cu o cafea în faţă, muşcând dintr-un croasant proaspăt şi crocant, îşi spusese: „Oamenii din părţile astea trebuie să fie foarte fericiţi.”
Şi în acea seară, în compartiment, uitându-se cum se trezeau la viaţă fermele englezeşti, în lumina dimineţii, îşi aminti cum arătau zorii în satul lui natal: un cer cenuşiu, ca de furtună, şi un vânt amarnic; câmpul îngheţat şi mlăştinos, plin de băltoace îngheţate şi de smocuri de iarbă aspră, acoperită de chiciură; el însuşi înfăşurat într-un soi de halat vechi de cânepă; cu picioarele degerate vârâte în cizmuliţe scâlciate din pâslă; tatăl lui mergând cu paşi mari alături de el, în sutana lui zdrenţuită de preot sărac de ţară, încercând să-l convingă că Dumnezeu e bun. Tatăl lui îi iubise pe ruşi deoarece şi Atotputernicul îi iubea. Pentru Felix însă, fusese întotdeauna cum nu se poate mai limpede că Dumnezeu îi ura pe oameni, altfel nu s-ar fi purtat cu atâta cruzime cu ei.
Discuţia aceea fusese începutul unei călătorii îndelungate care îl dusese pe Felix de la creştinism, trecând prin socialism, până la teroarea anarhistă, din gubernia Tambov, prin Sankt Petersburg şi Siberia, până la Geneva. Iar în acel oraş elveţian luase hotărârea care îl adusese în Anglia. Îşi amintea întâlnirea aceea. A lipsit puţin ca s-o rateze…

Aşadar, fusese cât pe ce să nu mai ajungă la întâlnire. Tocmai se întorsese de la Cracovia, unde negociase cu evreii polonezi care duceau pe ascuns revista Revolta în Rusia. Sosise la Geneva după căderea întunericului şi se dusese ţintă la micuţa tipografie a lui Ulrich, aflată pe o străduţă îngustă. Comitetul editorial avea şedinţă: patru bărbaţi şi două fete, strânşi în jurul unei lumânări, în spatele magazinului, lângă tiparniţa strălucitoare, în damful de cerneală de tipar şi de ulei de uz industrial, puneau la cale revoluţia în Rusia.
Ulrich îi făcuse lui Felix un rezumat al discuţiilor. Se întâlnise cu Iosif, care spiona pentru Ohrana, poliţia secretă rusă. Iosif era în taină de partea revoluţionarilor şi dădea Ohranei informaţii false despre banii tipografilor. Uneori, anarhiştii îi mai furnizau şi informaţii adevărate, însă lipsite de importanţă, iar Iosif îi avertiza despre activităţile Ohranei.
De data asta, veştile aduse de Iosif erau senzaţionale. „Ţarul îşi doreşte o alianţă militară cu Anglia, îl informă Ulrich pe Felix. Îl trimite la Londra pe prinţul Orlov pentru negocieri. Ohrana ştie despre asta pentru că agenţii ei sunt însărcinaţi cu paza prinţului în timpul călătoriei prin Europa.”
Felix îşi scoase pălăria şi se aşeză, întrebându-se dacă ăsta era adevărul. Una dintre fete, o rusoaică tristă şi îmbrăcată sărăcăcios, îi oferi un pahar cu ceai. Felix scoase din buzunar o bucăţică de zahăr mâncată pe jumătate, o strânse între dinţi şi începu să soarbă ceaiul filtrat aşa, după obiceiul ţăranilor.
– Ideea e, continuă Ulrich, că în cazul ăsta Anglia va putea să înceapă războiul cu Germania şi să-i oblige şi pe ruşi să pornească la luptă.
Felix dădu din cap.
– Şi n-o să fie omorâţi prinţii şi conţii, ci oamenii de rând, poporul rus, adăugă fata îmbrăcată ponosit.
„Are dreptate, îşi zise Felix. Războiul va fi dus de ţărani.” Îşi petrecuse aproape toată viaţa printre oamenii ăştia. Erau aspri, ursuzi şi cu minţi înguste, însă dărnicia lor nebunească şi izbucnirile răzleţe de veselie te făceau să-ţi dai seama cum ar fi putut fi ei într-o societate decentă. Grijile lor erau legate de vreme, de boli, de naşteri şi de cum să-l păcălească pe stăpânul pământului. Pentru o perioadă, cam pe când se apropiau de douăzeci de ani, erau zdraveni şi drepţi la trup şi puteau să alerge cu repeziciune şi chiar să le facă fetelor ochi dulci. Degrabă însă, li se curbau spinările, le albea părul, le pierea sprinteneala şi deveneau morocănoşi. Iar curând, prinţul Orlov îi va lua pe tinerii aceştia, aflaţi în primăvara vieţii lor, şi-i va pune să iasă în calea tunurilor, ca să-i căsăpească ori să-i schilodească pe toată viaţa, fără îndoială, de dragul celor mai stringente motive ale diplomaţiei internaţionale.
Lucruri ca astea l-au convins pe Felix să devină anarhist.
– Ce-i de făcut? întrebă Ulrich.
– Trebuie să răspândim vestea, să o punem pe pagina întâi în Revolta, zise fata îmbrăcată sărăcăcios.

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

Şi începură să dezbată despre cum să relateze faptele. Felix îi asculta. Problemele editoriale nu-i prea stârneau interesul. El distribuia revista şi scria articole despre cum să faci bombe şi suferea de o profundă nemulţumire. Se civilizase îngrozitor de mult în Germania. Bea bere, nu votcă, purta guler şi cravată şi se ducea la concerte de muzică simfonică. Avea o slujbă într-o librărie. Şi în vremea asta Rusia fierbea. Muncitorii din industria petrolului erau în război cu cazacii, parlamentul era total lipsit de puteri şi un milion de muncitori intraseră în grevă. Ţarul Nicolae al II-lea era conducătorul cel mai incompetent şi mai plin de sine pe care îl putea da o aristocraţie degenerată. Ţara era un butoi cu praf de puşcă, aşteptând doar o scânteie, şi Felix îşi dorea să fie el acea scânteie. Era însă fatal pentru el să revină. Iosif Stalin se întorsese, însă nici nu pusese bine piciorul pe pământul Rusiei, că şi fusese trimis în Siberia. Poliţia secretă îi cunoştea pe revoluţionarii aflaţi în exil mai bine decât pe cei din ţară. Felix era scos din minţi de gulerul prea ţeapăn, de pantofii de piele şi de împrejurările în care se afla.
Îşi plimbă privirea peste micul cerc de anarhişti: Ulrich, tipograful, cu păr grizonant, cu şorţul lui pătat de cerneluri, un intelectual care îi împrumuta lui Felix cărţile lui Proudhon şi Kropotkin, dar şi un om de acţiune, care îl ajutase cândva să jefuiască o bancă; Olga, fata cea sărăcăcios îmbrăcată, care părea că se îndrăgostise de Felix, până într-o zi când îl văzuse cum îi rupea mâna unui poliţist şi i se făcuse frică de el; Vera, poeta promiscuă; Yevno, studentul la filosofie care vorbea întruna de un val purificator de foc şi de sânge; Hans, ceasornicarul, care vedea în sufletele oamenilor ca şi cum le-ar fi privit cu lupa; şi Piotr, contele dezmoştenit, care scria articole economice nemaipomenite şi editoriale revoluţionare inspirând pe oricine. Erau oameni sinceri şi munceau din greu; şi toţi erau foarte inteligenţi. Felix le cunoştea importanţa, fiindcă trăise în Rusia printre oamenii disperaţi care aşteptau cu înfrigurare ziarele şi articolele ce pătrundeau ilegal şi pe care şi le treceau de la unul la altul până se zdrenţuiau cu totul. Dar asta nu era de ajuns, deoarece articolele economice nu puteau apăra de gloanţele poliţiei şi articolele îndrăzneţe n-aveau cum să dea foc palatelor.
– Ştirea asta trebuie să circule în cercuri mai largi decât ale cititorilor Revoltei, spuse Ulrich. Vreau ca până şi ultimul ţăran din Rusia să ştie că Orlov o să-l bage într-un război inutil şi sângeros, pentru nişte lucruri care nu-l privesc câtuşi de puţin.
– Prima problemă e dacă o să fim crezuţi sau nu, interveni Olga.
– Prima problemă e dacă povestea asta e adevărată, fu de părere Felix.
– Putem să verificăm, replică Ulrich. Câţiva tovarăşi de la Londra pot să afle dacă Orlov soseşte la data stabilită şi dacă se întâlneşte cu oamenii cu care trebuie să vorbească.
– Nu-i de ajuns să răspândim vestea, zise tânărul Yevno cu însufleţire. Trebuie să oprim totul!
– Cum? întrebă Ulrich, privindu-l peste ochelarii lui cu rame din sârmă.
– Ar trebui să punem la cale asasinarea lui Orlov – un trădător, trădează poporul şi ar trebui să fie executat.
– Şi asta o să pună capăt negocierilor?
– Probabil că da, răspunse contele Piotr. Mai ales dacă asasinul ar fi un anarhist. Nu uitaţi că Anglia le oferă azil politic anarhiştilor şi asta îl scoate din minţi pe ţar. Aşa că, dacă unul dintre prinţii lui ar fi ucis aici, în Anglia, de unul dintre tovarăşii noştri, ţarul ar putea să se înfurie atât de tare, încât să sisteze toate negocierile.
– Şi ce mai poveste am avea atunci! exclamă Yevno. Am putea să spunem că Orlov a fost ucis de unul dintre ai noştri pentru că a trădat poporul rus.
– Iar relatarea asta ar apărea aşa în toate ziarele din lume, mormăi Ulrich.
– Gândiţi-vă ce efect o să aibă acasă! Ştiţi ce cred ţăranii ruşi despre serviciul militar; pentru ei, e egal cu condamnarea la moarte. Ei fac o slujbă de înmormântare când un băiat pleacă la armată. Dacă ar afla că ţarul are de gând să-i pună să lupte într-un război european de proporţii, râurile ar curge roşii de sânge…

CLICK pe carte pentru mai multe detalii

„Are dreptate, se gândi Felix. Yevno vorbeşte mereu aşa, dar acum a sosit şi timpul.”
– Cred că visezi, Yevno, adăugă Ulrich. Orlov este într-o misiune secretă; n-o să se plimbe prin Londra într-o trăsură deschisă, făcând cu mâna mulţimilor. În plus, îi ştiu pe tovarăşii din Londra – n-au asasinat niciodată pe nimeni. Nu prea văd cum putem face asta.
– Ştiu eu, spuse Felix, făcându-i pe toţi să-şi întoarcă ochii spre el.
Lumina tremurătoare a lumânării făcea să joace umbrele pe chipurile lor.
– Ştiu cum putem face, repetă el, iar propriul glas i se părea străin, ca şi cum ar fi avut ceva în gât. O să mă duc la Londra. Eu o să-l omor pe Orlov.
Peste încăpere se lăsă brusc liniştea, de parcă discuţiile despre moarte şi înviere ar fi devenit dintr-odată reale, palpabile, în mijlocul lor. Îl priveau cu toţii în culmea uluirii; numai Ulrich zâmbea cu un aer ştiutor, ca şi cum n-ar fi făcut tot timpul decât să planifice ca lucrurile să ajungă chiar în acest stadiu.

 

ABONARE

Doresti sa primesti direct in inbox ultimele articole postate, fara sa mai pierzi timp ca sa le cauti? Aboneaza-te la Newsletter! Carti, noutati editoriale, sfaturi pentru cititori si scriitori, promotii limitate… toate sunt menite sa iti infrumuseteze viata.

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.