Secrete de scriitor: Dan Perșa

Secrete de scriitor: Dan Perșa

Dan Perșa s-a născut în 1960 în Gherla, județul Cluj, provenind din părinți profesori. A absolvit Facultatea de Geografie-Geologie a Universității din București, specializarea geofizică. A debutat publicistic în anul 1992, în revista „Tomis”, iar în 1997 a debutat editorial cu romanul „Vestitorul”.

În perioada 1993-2003, a fost redactor, șef secție publicistică și ulterior secretar general de redacție la revista „Tomis” din Constanța. În perioada 2003-2004 a fost secretar general de redacție la revista „Amphion” din Constanța. În perioada 2004-2005, a fost redactor-șef la revista „PREDA’S”. Începând din anul 2006, este redactor la revista „Ateneu”. Este, de asemenea, editor al e-revistei „Inorog”.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru corespondent al revistei „Euphorion” din Sibiu și corespondent al revistei „Observator” din Munchen.

 

Cărţi publicate:

Vestitorul, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997

Epopeea celestă, poeme, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1999

Şah orb…, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999

Război ascuns, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 2005

Cu ou şi cu oţet, roman, Ed. Cartea Românească, 2007

Cărţile vieţii, roman, Ed. Cartea Românească, 2009

Arca, Dan Perşa, roman, Tipo Moldova, Iaşi, 2012

Viaţa continuă, roman, Euro Press, Bucureşti, 2013

Şi eu am scufundat Atlantida, roman, Tipo Moldova, Iaşi, 2016

Înapoi pe Solaris, roman, Ed. Meditative Arts, 2018

Dincolo, roman, Ed. Meditative Arts, 2019

Bestiarro, roman, Ed. Humanitas, 2021

 

Premii literare:

  • Premiul special al editorului la concursul Naţional “Al. Piru”, (Craiova, 1996);
  • Premiul pentru debut al Salonului Naţional de Carte pentru romanul Vestitorul (Cluj-Napoca, 1997);
  • Premiul pentru debut în proză (Vestitorul, roman) al USR, Filiala „Dobrogea” şi al revistei „Tomis”;
  • Premiul Bacovia pentru proză (1998);
  • Premiul Salonului Judeţean Anual de Carte pentru romanul „Şah orb…”, Slobozia, 2000;
  • Premiul USR Dobrogea: Cartea de proza a anuluipentru „Concert la patru mâini” (a XI-a ediţie, 2006)
  • Premiul pentru „Cea mai bună carte de proză a anului 2007”, acordat de Fundaţia Cancicov pentru romanul “Cu ou și cu oțet”
  • Premiul USR pentru romanul “Cu ou și cu oțet”, Filiala Bacău – 2008
  • Premiul de excelenţă, Festivalul Internaţional Avangarda, 2013
  • Premiul Naţional “Vasile Alecsandri” pentru proză, 2019

 

— Bună dimineața, Humanitas!

— Bună să-ți fie inima, cititorule!

— Cum ați ajuns la fabulosul număr de “821.135.1 scriitori români contemporani”, cum scrie pe semnul ăla de carte :)))) ?

— Simplu. Ne-am apucat să construim un oraș, mai mare decât Clujul și Constanța la un loc…

— Și cum o să se numească?

— Los Humanitas.

Așa că transmit și eu din sensul giratoriu al celui mai cool oraș contemporan, unde a crescut un zgârie-nori, numit Bestiarro, ridicat de arhitectul Mustaria Lui Dan Perşa

Grigore Şoitu

 

 

1.  Bună ziua! Vă mulțumim că ați acceptat să răspundeți câtorva întrebări! Cine ați spune că este Dan Perșa? Cum v-ați descrie pentru cei care nu vă cunosc?

Este una dintre întrebările cu răspuns imposibil, a rămas vorba: „cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte adevărul”, aşa încât ne prezentăm în lume, în societate, cu datele noastre biometrice şi cu acţiunile noastre, cu micile realizări. Ce ar fi important? În primul rând copilăria, o vârstă a marilor acumulări. Poveştile mamei (care m-au marcat şi pe mine şi pe sora mea), jocurile într-un topos, mai întâi în Gherla, până la 3 ani, cu strada Kandia şi Someşul, apoi în Bacău, cu pârâul Nigel unde prindeam guşteri şi-i duceam în grădina de flori a bunicii, cu hoţii şi vardiştii… şi mai târziu cu primele cărţi şi nopţile pierdute la citit. Da, era comunism, nu aveam telefoane şi nici televizoare măcar, tot ce aveam erau cărţile pentru a trăi mari aventuri. A fost firesc să ajung să adulez scriitorii şi apoi să vreau, când vreo carte nu mă mulţumea, să scriu una mai pe placul meu. Până la urmă scrisul mi-a devenit mod de viaţă.

 

2. Ați publicat recent romanul „Bestiarro”. Ce ne puteți spune despre acesta?

Este un roman la care am lucrat mulţi ani, de prin anul 2000 şi până prin 2018. El s-a născut practic atunci când s-a născut Ion Iliescu, dar nu este un bildungsroman despre fostul Preşedinte ci, lăsând gluma, dar nu de tot, un roman a cărui idee porneşte de la vizita sa în Constanţa, când un ziarist insistent a fost luat de guler de Ion Iliescu şi apostrofat cu un „—Măi animalule!”. Şi de aici ideea unui bestiar al lumii politice româneşti, un bestiar vesel, aş zice, în măsura în care şi Cimitirul de la Săpânţa e vesel. Cumva, romanul s-a născut şi ca un act de justiţie poetică făcut constănţenilor şi oamenilor de cultură din Constanţa, care au avut de pătimit de pe urma politicii şi administraţiei locale, într-o vreme în care toate instituţiile culturale au fost aservite Primăriei. Revista „Tomis”, la care lucrasem peste 10 ani şi care s-a născut sub oblăduirea lui Tudor Arghezi, a şi dispărut în acest vârtej anticultural. Sper din tot sufletul ca acest roman să nu mai fie vreodată actual în România şi să rămână doar ca o amintire a unor vremuri apuse, deşi, din câte văd, încep să se facă simţite iarăşi atacuri împotriva instituţiilor şi stabilimentelor culturale. Cum am scris acest roman? Având această pornire a justiţiei poetice, am fost ironic şi sarcastic cu „personajele” intrate în roman din lumea noastră, în final rezultând o satiră. Dar am vrut, cum bine aprecia Radu Vancu, să arăt că toţi „oamenii au suflet”, aşa că a doua parte a romanului, după scenele tari din prima jumătate, se îmblânzeşte şi fiecare personaj încearcă să-şi dea la iveală sufletul, îşi arată sufletul cititorilor.

Am avut noroc că Andreea Răsuceanu a acceptat romanul în colecţia coordonată de ea la Humanitas (Los Humanitas, cum i-a spus Grigore Şoitu, altfel spus City of the Humanitas, imensa metropolă a cărții, o citadelă mai amplă şi mai animată decât oraşele reale, lumea imaginaţiei noastre şi a sentimentelor noastre), Colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, ceea ce m-a bucurat enorm de mult, pentru că atunci când o carte apare la o mare editură, este pusă în valoare şi se duce spre cititori, în casele şi în mâinile lor, acolo unde îi este locul, acolo unde fiecare scriitor îşi doreşte să o vadă, cititorul fiind bunul părinte adoptiv al cărţii. Adoptăm pisici, căţei, îi iubim şi ei ne mângâie, de ce nu am fi şi părinţii adoptivi ai cărţilor? Căci stabilim, când le citim, un dialog cu autorul lor, dar şi cu lumea în care ne ducem viaţa. Astfel şi „Bestiarro” este o parte a lumii noastre, căci romanul acesta este o ficţiune doar pentru că eu mi-am imaginat ce s-a petrecut în culisele unde puterea politică şi administrativă pune la cale strategiile pentru propăşirea ţării şi fericirea cetăţenilor. Însă acele fapte îmi arătau că în culise lucrurile nu erau deloc în regulă, că oamenii ce deţineau puterea nu erau deloc interesaţi de binele cetăţenilor ci, dimpotrivă, credeau că ei votează ca să-şi aleagă un stăpân.

Iată deci câteva probleme suscitate de „Bestiarro”, între care actualizarea răului, incompetenţa şi corupţia în lumea politică, uneori cu o faţetă abominabilă, aceea a răului făcut cu bună-ştiinţă – ceea ce nu-l lasă pe Caragiale să cadă în desuetudine, ci îl menţine în actualitate.

Plasând acţiunea la Constanţa, am localizat romanul după principiul „insula ca hieroglifă a lumii”, Constanţa este „insula” reprezentativă pentru întreaga noastră lume, căci peste tot, vedem în filme, citim în cărţi, în politică lucrurile se petrec cam la fel. Totuşi, noi parcă avem un fel de întâietate, la noi corupţia e mai clară decât oriunde altundeva şi de aceea aici, la noi, pot lua naştere cele mai bune romane politice, Bestiarro nefiind nici pe departe singurul de acest fel în literatura noastră.

 

3. Care a fost momentul în care ați realizat puterea pe care o are cuvântul scris?

Foarte, foarte târziu. Cred că îţi dai seama de puterea cuvântului abia după ce ai trecut de maturitate şi te îndrepţi spre vârsta a treia, deoarece abia atunci dobândeşti acea forţă psihică în stare să stăpânească buiestraşul sălbatic care este cuvântul.

Cunosc puterea cuvântului, dar ştiu şi valoarea cuvântului. Fiind cuvintele uneltele mele, aş fi capabil să manipulez oamenii. Orice meseriaş este capabil să facă bine cu uneltele lui, dar poate face şi rău. De aceea meseria de medic este cea mai supravegheată moral. Deşi aceea de scriitor e cu mult mai periculoasă. Din pricina asta mă străduiesc să fiu impecabil moral.

Au existat numeroase dezbateri de-a lungul timpului privind scriitorii, caracter vs talent, moralitate vs inspiraţie artistică.

Acum am ajuns să ştiu: nu pentru orice scriitor se poate pune problema moralităţii lui. Constatasem cu destulă stupoare la un moment dat că un romancier ca Barbu, execrabil om, este un excepţional romancier. Deşi nu slujea adevărul, pricepea ficţiunea. Poţi fi un criminal, dar să ai sentimente profunde, să ai gânduri, aspiraţii, dorinţe – iar ficţiunea din acestea se naşte, nu din profilul tău moral. Deci poţi fi un mare scriitor, când eşti o hahaleră. Şi până la urmă, în sfârşit, mi-am dat seama. Chestiunea morală se pune doar la acei oameni, la acei scriitori ajunşi la un nivel atât de înalt, încât pentru ei cuvântul a devenit o unealtă. Şi ca orice unealtă, poate fi folosită spre bine sau spre rău. Acestui scriitor înalt îi trebuie o înaltă conştiinţă etică, altfel va face mult rău. Am un singur exemplu: Nae Ionescu. Unul dintre cei, foarte puţini, care a stăpânit cuvântul la nivelul unui magician. Când te transformi în magician, vorbele tale devin vrăji. Şi atunci trebuie să alegi magia. Albă, sau neagră? Nae Ionescu a sucit minţile atâtor tineri. A pledat cauze sumbre, doar pentru că putea.

Moralitatea şi talentul sunt separate. Doar filozoful le uneşte în sine. Frumos este doar adevărul, spunea Platon, iar acesta este dezideratul filozofului şi afirmaţia sa perpetuă. Pe când scriitorul lucrează cu tulburele material uman şi, chiar dacă încearcă să dezvăluie adevărul existenţei noastre, nu găseşte forme ideale care să-i corespundă acestui adevăr, ci realităţi ale lumii noastre, polarizate între Bine şi Rău, într-un spectru foarte fin şi larg, de la îndumnezeirea omului la atrocitate. Iar cum rolul său nu este moralizarea, descrie lumea aşa cum o vede.

 

4. Dacă ați putea să vă alegeți o mascotă sau un avatar de scriitor, ce ați alege și de ce?

Nu ştiu, poate că aş alege fluviul, ca simbol al curgerii vieţii. Să te identifici, ca om, cu viaţa. Să fii aidoma mâlosului fluviu, ce sigur ajunge la ţintă şi cară pe malurile lui fecund cernoziom şi ţine pe maluri mănoasele holde.

 

5. Ce considerați că înseamnă a avea succes ca scriitor?

Cred că ai succes ca scriitor dacă nu te părăseşte niciodată bucuria de a scrie. Asta contează cel mai mult. E partea spirituală. Apoi, cum orice scriitor trăieşte în societate, are nevoie şi de acele satisfacţii fizice: să fie apreciat, să ia câte un premiu – să fie împreună cu familia, prietenii, confraţii şi cititorii săi. Căci altfel, când scrie, e singur.

 

6. Considerați scrisul ca fiind o practică spirituală?

M-am întrebat mereu până unde te poate duce scrisul pe calea spiritului. Au fost momente când am crezut că am atins un prag final şi mai departe nu se poate merge prin scris. Şi totuşi, vin nişte întâmplări şi constaţi că poţi continua. Aşa, ajungi treptat, foarte departe, spre înalt. Am spus uneori, prietenilor care scriau, să se folosească de acest dar al lor pentru a evolua. Nimic altceva nu te poate duce mai departe decât darurile primite la naştere şi cultivate apoi pentru a le perfecţiona. E valabil pentru orice om, nu doar pentru scriitor: darul/ darurile sale îl ajută să înainteze, să se înalţe. Fie că a ajuns la un Guru, la un Maestru spiritual care îl ajută, căile ce i le deschide acesta le străbate cel mai bine dacă este capabil să le adapteze sinelui său, abilităţilor din înzestrarea sa. Cum „stilul e omul”, adică scrisul este un rezultat a ceea ce eşti, a felului în care eşti, cu cât evoluezi mai mult spiritual, cu atât ai mai multă substanţă când scrii. Dar scrisul însuşi e un teren al descoperirilor. Pe de o parte a realului cu toate realităţile lui, pe de alta este descoperire de sine.

 

7. În ce măsură vă documentați pentru cărțile pe care le scrieți? Considerați că documentarea este esențială doar pentru cărțile nonfiction, sau și pentru cele fiction?

Ce foloseşti ca să scrii? Observaţia, analiza a ceea ce observi, meditaţia şi deja poţi croi o lume fictivă. Ai adunat ceva în tine. În tine e baza ficţiunii. Dacă îţi iei un carneţel, ca nenea Iancu, îţi poţi nota limbajul colorat al unor oameni, dar trebuie să fii atent să nu pierzi carneţelul. Însă aduni multe altele. Poate că faci o facultate de filologie şi înveţi o grămadă de lucruri despre litere. Sau faci una de istorie şi cunoşti trecutul, culturile apuse, civilizaţiile dispărute. Ori poate faci o facultate de geologie şi afli despre cum este structurat pământul, sistemul solar, cosmosul şi universul… şi cum a luat naştere viaţa şi ce făpturi şi plante au trăit de-a lungul erelor geologice. Sau faci Dreptul şi ai cunoştinţe juridice. Fiecare dintre aceste cunoştinţe sunt folositoare. Se află în tine. Le foloseşti când scrii. Uneori însă documentarea este absolut necesară. Mai ales când ai un subiect istoric şi trebuie să cunoşti portul unor oameni din trecut, cutumele, credinţele, arta lor culinară, meseriile (poate va trebui să scrii despre un război de ţesut, de-un fierar şi-un potcovar, nu se ştie niciodată), comerţul, confruntarea cu nevoile traiului zilnic, miturile. Depinde deci şi din ce mediu provii. Creangă nu s-a documentat pentru a-şi scrie „amintirile”. Avea totul în minte. Noi suntem orăşeni şi, când scriem despre oraş, nu ne documentăm. Dar abordăm şi alte subiecte. Cel mai documentat roman al meu a fost „Război ascuns”. Aveam intenţia să scriu o piesă de teatru despre Răscoala lui Horia şi m-am documentat câţiva ani citind toate cărţile găsite, inclusiv David Prodan cu volumele, două, „Răscoala lui Horia” şi cele vreo şapte volume de documente ale epocii. Aşa am cunoscut epoca, dar am constatat că nu mi se potriveşte subiectul, pentru că eram legat de altceva… de-o privire metafizică asupra rădăcinilor răului, asupra confruntării dintre bine şi rău şi astfel am mers în istorie înapoi şi-am descoperit Diplomele leopoldine şi catolicizarea Transilvaniei şi mişcările religioase împotriva uniaţiei. M-am documentat mai departe şi-am ajuns până al Biblioteca Academiei, unde am cercetat cărţi rare. Este fascinantă documentarea. Când o faci pentru un roman, e mult mai amănunţită şi profundă decât pentru un doctorat. Pentru „Bestiarro”, cel mai recent roman al meu, n-am avut nevoie de documentare, aveam totul adunat în minte, iar personajul care povesteşte, spune: este o poveste din târg. O poveste despre lumea noastră aşa cum am perceput-o şi am cunoscut-o nemijlocit.

 

8. Aveți un ritual pe care îl respectați atunci când scrieți?

Dacă nu ritualuri, măcar unele superstiţii am. Dacă, de pildă, am scris bine într-o garsonieră şi m-am mutat de-acolo şi în noul loc nu-mi iese scriitura, mă gândesc cum era orientată masa de scris şi mă tot întreb dacă n-aş scrie mai bine dacă aş orienta-o la fel după punctele cardinale. Altfel, a fost ceva care mi-a făcut probleme. Schimbarea şi tot ce-a urmat după 89. Era o vreme când scriam un roman de un cap la altul purtându-l cu mine oriunde aş fi mers. Apoi nu a mai fost posibil. Eram asaltat şi acaparat de o mulţime de probleme. S-a schimbat şi modul de a scrie. Mie cam la doi ani îmi vine o idee de roman. Însă nu mai apucam să scriu un roman în doi ani şi atunci, ca să nu pierd impulsul următorului roman, mă apucam să scriu la cel noi. Romane neterminate se adunau… nu le mai purtam cu mine. Dar le reluam, le terminam până la urmă. Mi-am adaptat scrisul la noile condiţii de viaţă.

 

9. Care vi se pare a fi partea cea mai dificilă din procesul de scriere a unei cărți?

Sunt oare părţi dificile în scrierea unui roman? Nu le-am simţit niciodată. Scrierea ficţiunilor este ca joaca antrenantă a copiilor. Când ar spune un copil că-i e greu să se joace?

Există însă capitole dificile. Am avut unul în romanul „Cu ou şi cu oţet”. Şi atunci, pur şi simplu am lăsat spaţiu gol şi am scris mai departe, aşteptând un moment de maximă formă, de concentrare specială. Acest moment a venit un an mai târziu şi am scris acel capitol atunci. La fel şi în „Bestiarro”, capitolul „Apărarea siciliană” a fost culminant şi l-am lăsat până când am prins momentul propice.

 

10. Care este cititorul ideal al cărților dumneavoastră?

Cititorul ideal al cărţilor mele c’est moi. Altfel spus, ar fi acel cititor care să trăiască aceleaşi emoţii ca şi mine, să se entuziasmeze ca şi mine, să perceapă ce am scris aşa cum percep eu. Însă pentru asta scriitorul trebuie să fie capabil să transmită cu o cât mai mare pregnanţă şi forţă sentimentele a tot ceea ce îl animă. Din semnalele pe care le am până acum, se pare că am reuşit să fac asta destul de bine în „Bestiarro”, cea mai recentă carte a mea. Chiar şi cei neinteresaţi în mod special de subiect, mi-au spus că o citesc cu entuziasm.

 

11. Care sunt lucrurile de care aveți nevoie pentru a rămâne concentrat atunci când scrieți?

Esenţial pentru mine este să am o perioadă suficient de mare de timp pentru a scrie neîntrerupt. O lună măcar, dacă nu două. Pentru că a te porni să scrii nu e deloc uşor, mişti un fel de pietre de moară ca să le dai avânt şi, când s-au pornit, dacă intervine ceva şi le opreşte, pe de o parte suferi, pe de alta, îţi va fi foarte greu să le urneşti iarăşi. Începe o aşteptare până când scapi de epuizarea provocată de întrerupere. De ce este greu suportabilă întreruperea? Orice om e ca un melc, are o armură, o carcasă solidă, care-l apără în societate, îi apără sufletul. Dar când eşti scriitor şi începi să scrii, scoţi sufletul din cochilie şi el va fi expus, nu mai are nici o protecţie şi poate fi uşor rănit. Pe timpul când scrii, eşti vulnerabil.

 

12. Ați primit vreodată un sfat legat de scris, pe care îl considerați important și l-ați oferi mai departe?

Nu ţin minte să fi primit un sfat esenţial, însă dacă ar fi să dau unul, este acela ca, atunci când ai inspiraţie, să scrii până o epuizezi. Dacă te-ai culcat şi îţi vine o idee, scoală-te ca să scrii, nu lăsa pe dimineaţă. Altfel, fie că ai să uiţi, iar dacă nu uiţi, ai pierdut impulsul şi vei scrie tern ceea ce ai fi scris în momentul propice splendid. De asemenea, nu rata să scrii azi, spunând: lasă că scriu mâine, sau la anul. Pentru că aşa cum scrii azi nu vei mai scrie niciodată. Acelaşi roman pe care l-ai scris într-un an, dacă vei încerca să-l rescrii peste zece, dacă vei putea să o faci, o să-ţi iasă cu totul altfel. Nu pierde niciodată energia clipei, starea ta din acel moment. Fiecare clipă are o altă magie. Concepţiile ţi se schimbă, concentrarea ţi se modifică, percepţiile îţi sunt altele cu trecerea timpului, cu vârsta. Ce nu ai scris azi, nu mai poţi scrie niciodată.

 

13. Care vi se par a fi cele mai mari provocări pe care le întâmpină un scriitor debutant?

Ştiu destul de puţin despre ce se întâmplă cu debutanţii, lumea de azi şi provocările ei nu mai seamănă deloc cu lumea când aveam eu vârsta debutului. Altfel spus, nu-mi pot folosi experienţele pentru a fi o bază pentru a-i înţelege pe tinerii de azi. Doar mă mir că în condiţiile unei democraţii, când nimeni nu mai dă doi bani pe scris, sunt atâţia tineri care scriu. Eu m-am format în alt mediu, unul propice pentru a scrie, dar în acelaşi timp nepropice pentru a fi scriitor, pentru că ţi se puneau tot felul de piedici ca să publici şi mai erai şi ţintă a cenzurii – dar măcar puteai scrie pentru tine, nu te împiedica nimeni şi nici altceva nu aveai de făcut. Pe când acum… Pe lângă că sunt tot felul de tentaţii şi provocări, pe care le cred mai tari decât tentaţia de a sta la masa de scris, mai există şi o nevroză, sau cel puţin o agitaţie febrilă a lumii în care trăim. Deloc propice scrisului. Ce o învinge? Admiraţia pentru marii scriitori ai lumii? Dorinţa de a dobândi o iluzorie celebritate? Eu cred că mai degrabă talentul. Românii au talent literar.

 

14. Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai bună metodă pentru ca un scriitor să își îmbunătățească abilitățile și stilul de scriere?

De unde-mi vin informaţiile în minte? Pe de o parte prin senzori: văz, auz, miros, pipăit, gust… Aud poveşti, opinii ale celorlalţi, văd întâmplări, obiecte, oameni… Pe de altă parte, unii spun că ne vin informaţii şi din altă parte, din Sinele Superior şi chiar din Akaşa. De aceea există acel cuvânt, „inspirat”, pentru că ai impresia că ai primit de undeva ideile. Ei bine, ori de unde ar veni ele, ajung în creier şi aş putea spune că inima şi creierul împreună sunt mintea noastră. Toate informaţiile ajung în minte. Mintea noastră începe să le prelucreze. Mintea e ca o moară. N-ar scoate nici un fel de făină, dacă nu i-ar fi date seminţele, boabele. Dar când ai băgat boabele în ea, începe să macine. Organizează, metaforizează şi găseşte un limbaj pentru a exprima ce a înţeles. Ei bine, ca să-ţi îmbunătăţeşti abilităţile şi stilul, trebuie să-ţi îngrijeşti mintea. S-o faci să funcţioneze cât mai bine, ca să poată organiza informaţia, ca să poată produce metafore şi parabole şi să genereze limbajul care să exprime ce a gândit. Ce metode ai? Este destul de simplu. Să nu laşi mintea să lâncezească. Să-i oferi mereu informaţie şi plăcere şi să nu te opreşti din meditaţie. Şi să păstrezi mereu credinţa că mintea va funcţiona mai bine dacă o pui la treabă şi să crezi că talentul poate fi sporit.

Pe de altă parte, scrisul tău depinde de cine eşti şi cum eşti. Deci trebuie să lucrezi asupra ta, să te perfecţionezi ca om, ca fiinţă, să-ţi învingi slăbiciunile, să te spiritualizezi, să-ţi lărgeşti orizontul. Cum şi ce scrii depinde şi de această „perfecţionare” a ta. De pildă, eşti creştin ortodox, vei scrie în baza culturii Bibliei. Dar dacă vii în contact cu o altă spiritualitate, vei avea o mai vastă perspectivă asupra existenţei umane, asupra umanităţii noastre. Vei vedea altfel curgerea timpului.

 

15. Care considerați că este cea mai lipsită de etică practică din industria de carte de la noi din țară?

În privinţa editării de carte nici un scriitor nu poate fi imparţial, ci va spune acele lucruri care l-ar avantaja pe el. Şi ce l-ar avantaja? Să aibă un statut bun la o editură, să fie promovat, să i se acorde importanţă. Ceea ce înseamnă că nu prea este în măsură să critice editurile decât pe acest temei subiectiv, centrat pe interesele personale. Cunosc mulţi editori şi fiecare dintre caută să-şi facă bine treaba şi, în condiţiile aspre de la noi, să supravieţuiască. Mai degrabă cred că editurile ar trebui ajutate, în loc să fie criticate. Pentru ferme şi agricultură statul oferă subvenţii, de ce nu ar oferi şi pentru cartea scrisă de scriitorii români, pentru ca aceste cărţi să ajungă la cititori cu un preţ accesibil. Oricum, în drumul cărţii de la scriitor la cititor, cea mai mare problemă mi se pare difuzarea. Pentru difuzare se percepe, din câte am auzit, un procent de 40 din preţul cărţii. Ceea ce este enorm. Autorul ia circa 8 procente. Se spune apoi că scriitorul nu poate trăi din scris. Pe dreptate, ar trebui să fie invers, difuzarea să ia 8% şi autorul 40%. Practic, autorul îşi dă cartea aproape gratis, de vreme ce tirajele sunt, în condiţiile de la noi, atât de mici, încât lui nu-i parvin decât sume derizorii. Iar pentru un roman munceşte cel puţin un an, uneori ani de zile!

 

16. Cum reușiți să intrați în starea necesară pentru a scrie o scenă dificilă sau emoționantă?

Prin aşteptare, aşteptarea momentului de maximă formă.

 

17. Cum considerați că vi s-a schimbat stilul de scriere de la prima carte și până în prezent?

Povestea schimbărilor, a evoluţiei scrisului tău, legată de evoluţia ta, ar fi de dimensiunile unei cărţi. Poate voi scrie o astfel de carte. Să pomenesc acum doar una dintre frumoasele poveşti, cea a naratorului. Supă ce descoperi scrisul şi începi să scrii, ia naştere un narator „natural”. E un fel de alter-ego. Unii chiar spun că autorul povesteşte. De fapt „autorul” este un personaj numit narator. Şi acest narator natural, născut de la sine, a scris majoritatea cărţilor publicate de mine până acum. El este interesat de ceea şi eu sunt interesat: istorie, societate, spiritualitate, creştinism, mitologie, problema binelui şi răului. Sunt blocurile acestea mari ale culturii noastre. Însă într-un roman, pe când trăiam „un moment greu al vieţii mele” (într-un moment de cumpănă produs de stres), s-a născut un personaj numit Liviu levant, care căuta să scape din menghina cotidianului, să se lecuiască de nevroză sau depresie şi a găsit o cale, mai întâi „femeia continuă” (adică femeie după femeie, apoi „scrisul continuu”. Să scrii, să scrii, să tot scrii, pentru a te lecui, pentru a scăpa din cazanul prezentului. Şi l-am lăsat să scrie şi astfel Liviu Levant a devenit narator. El era preocupat de alte lucruri decât cele abordate de mine până atunci prin intermediul naratorului natural. Îl interesa prezentul, clipa trăită, dragostea şi sexul, animalele noastre de companie şi tot ce face viaţa noastră de zi cu zi. Prejudecăţile, inhibiţiile. Astfel că prin Liviu Levant a venit ceva nou, ce nu exista în scrisul meu până atunci şi am avut o nouă cuprindere a lumii, mult mai largă. Şi apoi, tot scriind, într-o zi am pătruns în ficţiune. Şi asta s-a întâmplat poate deoarece solicitările cotidiene nu-mi prea dădeau voie să am grijă de povestaşul din mine. Şi atunci naratorul s-a separat de mine, eu fiind omul social, fizic, trăind în societate cu toate nevoile şi necazurile. S-a separat, a devenit autonom. Şi în vreme ce eu mergeam la slujbă sau la ziua unui prieten, munceam şi mă distram, naratorul meu îşi vedea de ale lui şi-mi scria cărţile. Mi-a plăcut acest narator, pe de o parte pentru că mă lăsa să-mi văd de ale mele, pe de alta, deoarece avea mari puteri. Fiind al imaginaţiei şi fanteziei, aflat în ficţiune, putea să schimbe traiectoria lunii pe cer, să schimbe vremea, sau să ia soarele şi să-l rostogolească pe-un drumeag, cum ar fi rostogolit un cerc. Apoi a venit alt moment de cumpănă, datorat unei boli. Şi cum boala nu trecea cu ajutorul medicilor, am apelat la un maestru spiritual, care m-a îndrumat şi într-o săptămână eram sănătos. În acest context, am început să gust din altă disciplină spirituală decât cea care ne este nouă mediu natural. La baza culturii noastre (şi nu doar româneşti, ci europene) stă Biblia. Ei bine, am cunoscut altceva, alte concepţii decât cele creştin ortodoxe. Erau idei pe care le ştiam din lecturi, dar nu avuseseră vreo înrâurire asupra mea. Indienii spun: cunoaşte gustul muştarului cel care a gustat un bob de muştar, nu cel care a văzut un munte de muştar. Eu văzusem, prin cultură, până atunci, muntele, dar acum, în sfârşit, am gustat din el. şi-am început să înţeleg altfel lumea şi existenţa. Iar într-o zi, am auzit o voce şi ea a rostit un singur cuvânt: Darşa. Când a comentat romanul „Dincolo”, Radu Paraschivescu a spus că Darşa e contragerea numelui meu şi că are o rezonanţă indiană. Ei, culmea! Nu eu am gândit acest nume, dar îmi plăcea cum sună, mi-a plăcut de la bun început. Nu l-a gândit, ci mi-a fost spus, aşa încât am considerat că am fost botezat. Şi Darşa a venit şi el ca un nou narator. Şi avea puteri cu mult mai mari decât toţi naratorii dinainte. El putea să iasă la marginea universului şi acolo vedea că nu există un singur univers, ci miliarde, şi fiecare univers este suflat din gura unui Dumnezeu. Şi cu cât materia suflată se îndepărta de gura demiurgului, se organiza după legile puse de acesta la baza Creaţiei Sale. Şi în fiecare dintre ele lua naştere viaţa. Marele univers era plin de viaţă. Aşa că mi-a plăcut şi acest narator, mai ales că el mi-a oferit şi un alt nivel al scrisului. M-am gândit cine ar putea fi şi mi-am spus că face parte din ceata Povestaşului Divin, cel care scrie vieţile noastre. Fusesem primit, prin Darşa, în această selectă ceată a celor care scriu Viaţa.

 

18. Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, elementele-cheie care definesc o scriere bună?

Vorba unui confrate, nu scriem cum vrem, scriem cum putem. Fiecare dintre noi avem în minte o grămadă de lucruri. Şi putem concepe câte-o carte, câte un roman. Dar tot ce ai în minte, capătă valoare când te apuci să aşterni pe hârtie, doar dacă există o acoperire estetică. Însă estetica nu e legată doar de frumuseţea scriiturii şi de buna îmbinare a intrigilor, ci mai ales de temperamentul nostru. Iar temperamentul nu este controlabil. Stilul e omul – după cum a rămas o vorbă. Nu prea poţi să-ţi controlezi stilul, ci îl controlează felul tău de a fi. Dacă eşti ironic, sarcastic, glumeţ, toate acestea vor ieşi la suprafaţă şi aşa va fi scrisul tău. Categoriile estetice teoretizate, sunt în chip limpede legate de temperament. Jovialul şi duiosul Creangă. Sarcasticul Caragiale. Vizionarul Eminescu. Nu poţi controla scrisul, scrii bine doar dacă ai avut noroc să fii dotat cu nişte porniri care te duc bine pe această cale. Dacă scrisul ar putea fi controlat, toţi scriitorii ar fi uriaşi, aşa cum şi-o doresc. Dar nu scrii cum vrei, ci cum poţi. Scrisul izvorăşte şi nu poţi scoate un izvor din piatră seacă. Ambiţia nu foloseşte la nimic când scrii. Scrisul e un dar. De aceea scriitorii nu au meritul că scriu,m ci doar pe acela că onorează acest dar şi sunt perseverenţi şi se perfecţionează spiritual pentru a scoate cât mai bine la lumină darul primit.

 

19. Talentul de a scrie este dobândit din naștere sau poate fi învățat? Care este părerea dumneavoastră cu privire la asta?

Talentul este înnăscut. Nu ai cum să-l suplineşti sau să-l mimezi. Poţi mima unele sentimente, cel mai uşor de mimat fiind melancolia, însă talentul e parte a fiinţei unui om. Poate să scrie şi cine nu are talent, dar ai să-i ghiceşti în spatele cuvintelor sale chinul de a scoate apă din piatră seacă. Şi scrierea lui rămâne aridă.

 

20. Ce ne puteți spune despre proiectele dumneavoastră din momentul de față, în ceea ce privește scrisul?

Aş putea spune că nu prea îmi fac socoteli cu ce voi mai scrie, am 61 de ani şi aş putea, în sfârşit, să-mi împlinesc acel vis de a nu mai scrie, dar am spus asta şi acum vreo cinci ani şi între timp am mai scris două romane. Şi mai am altele scrise. Deci am ce publica. Iar când îmi va veni cheful să scriu ceva, mă voi aşeza la masa de scris şi voi scrie. Aşa că proiectele sunt unele lumeşti, legate de editarea cărţilor scrise. Am publicat de curând la Humanitas romanul „Bestiarro” şi voi vedea ce va urma în anii următori. Între timp mă voi ocupa de chestiunile ce fac senină viaţa pensionarilor, pentru că nu mai am mult până la pensionare. Să-mi iau carnet de conducere, pentru că din pricina pandemiei nu te mai poţi deplasa lejer cu mijloacele de transport în comun, nu poţi ajunge în staţiunea în care doreşti. O altă ideea care-mi trece prin cap este să dau un roman la un traducător, să vedem dacă-i place şi ar vrea să-l traducă.

 

21. Vă mulțumim încă o dată pentru răspunsuri! În final, ce ați dori să le transmiteți cititorilor?

Mai în glumă, mai în serios, ca scriitor, ce le-aş putea meni cititorilor? Nu altceva, decât celebrele cuvintele spuse oamenilor de Dumnezeu: creşteţi şi înmulţiţi-vă, dragi cititori!

*

 

Citește și: Secrete de scriitor: Adrian Petru Stepan

About Mirela-Carmen Stancu

Scriitor, traducător de cărți, inginer, project-manager, content marketing strategist, blogger, îndrăgostită de joaca cu energiile, veșnică studentă în căutarea Adevărului Suprem, extrem de mândră mamă și adorată soție… acestea sunt doar câteva cuvinte prin care mă descriu… pentru tine.
În clipa în care am înțeles că adevărata putere de a schimba lumea, de a o face mai bună, stă DOAR în mâinile scriitorilor, prin puterea cuvintelor și a intențiilor din spatele acestora, nu am mai stat mult pe gânduri.
Drept rezultat, mi-am făcut un scop în viață din a ajuta (in masura posibilitatilor) pe oricine dorește să devină scriitor și autor de carte deoarece, cred cu tărie că, lumea strălucește mai tare atunci când… scriitorii scriu.

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici