Secrete de scriitor Rusty Adriana Holtei

Rusty Adriana Holtei este autoarea a două cărți autobiografice, „Îngeri fără aripi” și „Budu”. În cărțile sale se regăsesc povestiri spuse în graiul oltenesc, cu personaje autentice și întâmplări din amintirile autoarei. Despre Adriana ar fi multe de spus, însă ne dorim să o cunoașteți așa cum se prezintă ea. Noi vă spunem doar că este un om minunat, cu talent de povestitor. Vă invităm să citiți răspunsurile ei și, desigur, cărțile pe care le-a scris cu sufletul.

  1. Bună, Adriana! Îți mulțumim că ai acceptat să răspunzi câtorva întrebări pentru Calea Către Carte! Cine ai spune că este Rusty Adriana Holtei? Cum te-ai prezenta cititorilor care nu te cunosc?

Bună. Sunt un om simplu, care îți sare imediat în ochi prin vorba multă și glumele cu care asezonez conversația. Sunt veselă și extrem de realistă. Mulți îmi spun că sunt pesimistă, dar nu-i deloc adevărat, deoarece sunt o luptătoare înnăscută. Uneori am probleme când cineva îmi face o bucurie și sunt în centrul atenției, atunci mă fâstâcesc și nu știu cum să reacționez. Pe când la greu imediat mă activez și trec în prima linie. Parcă viața vrea să-mi testeze rezistența pielii de fiecare dată. Până acum a rezistat… Sunt un om modest, devotat familiei.

  1. Când și cum ți-a venit prima oară ideea de a scrie o carte?

Totul a pornit de la o scrisoare pe care i-am scris-o de Crăciun pe atunci viitorului meu editor. Dânsul m-a îndemnat să scriu, sau măcar să încerc. Eu insistam că pe nimeni nu ar interesa ce aveam eu să scriu. Dar, până la urmă am început să-mi aștern trăirile în emailuri pe care i le trimiteam editorului de pe telefon. Prima carte a fost o împlinire sufletească, deoarece am vrut să arăt celor din jur că nu suntem doar o statistică sau niște indivizi împinși pe stradă într-un cărucior cu rotile de o mamă obosită și îngenuncheată de viață.

Rusty Adriana Holtei

Sursa foto: arhiva autoarei Rusty Adriana Holtei
  1. Ai avut persoane care te-au încurajat să scrii? Cum te susțin cei dragi în acest proces?

Da, au fost și sunt, dar nu prea mulți. În schimb, însă, când vorbeam cu diverși cunoscuți la telefon și aduceam vorba de scris auzeam ceva de genul „Și eu dacă mă apuc de scris pot scrie mai mult ca tine… am atâtea de scris!”. Sincer, nu s-au bucurat prea mulți de reușita mea de a scrie prima carte. La a doua a fost ceva mai încurajator, dar nu cu mult.

Cei dragi îmi sunt alături și-mi spun că sunt mândri, apoi să fac o glumă pot spune că au de ce să fie mândri dacă eu, cu opt clase și mai neplecată de acasă, am reușit să scriu două cărți, ceilalți pot ajunge să-și croiască drum pe unde vor, că dacă eu am putut sigur poate oricine, orice cu încredere.

  1. Am vorbit despre susținători, dar știm că există în viața fiecăruia și oameni care încearcă să „pună bețe în roate”. Ai avut parte și de astfel de persoane, care te-au descurajat când ai vrut să scrii?

O, daa! Câți vrei, unii parcă stăteau la coadă să-și spună părerea. Ceva de genul „crezi că e scrisul de tine?”, sau „cum crezi că o să scrii dacă n-ai liceu?”, „Mai bine stai în banca ta și lasă-i pe ăia care știu să scrie să facă asta”… Să mai continui? Pe de o parte, de multe ori eu am impresia că am bornele schimbate și am pornirea de a le face invers pe plac. Asta m-a ambiționat, deși nu mi-au picat bine „îndemnurile” lor, am continuat să scriu și bine am făcut.

  1. Consideri că este important ca un scriitor să fie și cititor?

Da, văd asta pe mine. Eu nu prea am citit la viața mea, deși acum mi-ar fi prins bine. Norocul meu este că am o memorie ca un burete și un spirit de observație ieșit din comun. Mă pricep de minune să „citesc” starea omului, să-l simt și, fără să-mi dau seama cum fac asta, reușesc cu ușurință să transmit prin scris ce simt. În ultima vreme am citit doar cărți scrise de psihoterapeuți, ceva în genul „Mă dor străbunii”, „Conversații cu Dumnezeu”… ceva care să mă facă să înțeleag anumite lucruri, legături spirituale legate dincolo de generații… Interesante lucruri am descoperit acolo, care m-au făcut să înțeleg că poate cartea „Budu” trebuia să iasă unindu-i pe toți într-un loc. Aducându-i la lumină, asta am simțit când scriam.

  1. Cum ai descrie cititorul ideal al cărților tale?

Nu cred că ar fi un anumit tip de cititor, deoarece cărțile pot fi citite cu ușurință și de un adolescent curios sau de cineva din diaspora, căruia îi lipsește pământul strămoșesc și tânjește după bunici, copilărie. Nu cred că e indicat de citit pentru cei care caută cărți de dragoste cu iubire închipuită, gen telenovele. Nu promovez chiciul, ci autenticul, chiar dacă uneori se lasă cu lacrimi.

  1. Cum au fost primite până acum cărțile tale?

Binișor. Sunt conștientă că oamenii nu mai citesc mult, iar cei care o fac preferă să cumpere cărți de la scriitori consacrați. Acum, dacă își dau puținii bani pe cărți, măcar să fie ceva bun. Nu zic că cei ca mine nu merită cunoscuți și promovați, dar știi care-i beleaua? Suntem mulți noi pe piață și nu toți merităm încredere. Sunt foarte mulți care cred că banul poate cumpăra statutul de scriitor și ăștia apar în reviste, antologii, plătesc cronici dulci, iar cititorul nu știe adevărata valoare, decât după ce a cumpărat cartea scriitorului închipuit. După dezamăgirea căpătată și banii pierduți, mai girează pentru unul ca mine? Sigur nu. Mă mulțumesc că poate cărțile mele au adus puțină mângâiere sufletească cititorului.

Sursa foto: arhiva autoarei Rusty Adriana Holtei
  1. Care a fost cea mai frumoasă surpriză de care ai avut parte de când ai publicat?

De ziua mea anul acesta, acum două săptămâni, când într-o vizită surpriză m-am pomenit acasă cu un domn la vreo șaptezeci de ani, care citise cartea „Îngeri fără aripi” și voia să mă cunoască. A venit domnul încărcat ca furnica, flori, tort, o cutie de amandine, una de eclere și o plasă mare cu Finetti. Omul citise în carte ca-mi mâncase o prietenă cutia de Finetti. Asta da surpriză care m-a făcut să rămân blocată cu ochii cât cepele!

  1. Ai cochetat cu ideea de a scrie încă din copilărie sau ideea a apărut abia la maturitate?

Dacă stau bine să mă gândesc, am iubit scrisul de mică, dar niciodată și mă repet, niciodată nu am crezut că pot scrie o carte măcar. Nici prin cap nu mi-a trecut gândul ăsta, cu toate că până în 1999 scriitorul Mircea Sântimbreanu, cu care am corespondat trei ani, mă îndemna să scriu un jurnal cu întâmplări și personaje reale. Nu am făcut lucrul ăsta atunci, dar uite că, peste ani, dorința dânsului s-a adeverit.

  1. Știm că în cărțile tale povestești diverse amintiri, unele plăcute, altele dureroase. Cum te-ai simțit scriind cele două autobiografii?

La prima carte, „Îngeri fără aripi”, mi-a fost mai greu. Sunt o fire deschisă la minte, dar mentalitatea de la țară mi-a pus piedici când m-am hotărât să scriu despre lucruri pe care mulți distrofici nu le spun cu voce tare nici când suntem noi între noi. A fost ca și cum un pudic decide să iasă dezgolit complet în văzul lumii. Dar eu am fost mereu o voce a celor ca mine și știam că, dacă nu strig eu în gura mare durerea noastră, strigătul va rămâne mut. Aveam satisfacția că, dacă cineva imi va sări la gât acuzându-mă de știu eu ce, sigur voi putea da răspuns, deoarece întodeauna am vorbele la mine. La „Budu” am fost încrezătoare că va fi bine, scriam de obiceiuri, oameni, limbaj regional, dar și aici aveam un gărgăune care nu-mi dădea pace adică, „pe cine ar interesa așa scriere despre obiceiuri și țărani, când oamenii sunt cum sunt…”.

  1. Te-ai gândit vreodată să scrii ficțiune sau preferi să continui cu nonficțiunea?

Nu cred că pot scrie altceva decât nonficțiune. Iubesc realul și mor când văd tendința omului de a modifica totul. Sunt o împătimită a filmelor de ficțiune, dar, dacă ar fi să las ceva în urma mea, măcar să fie real, autentic, cu trăiri adevărate. Poate așa omul își va aduce aminte să râdă, să plângă sau cum e să te poți teleporta în alte vremuri citind.

  1. Care a fost cea mai grea parte din întreg procesul de publicare?

La prima carte a mers totul strună. La a doua, în schimb, au fost probleme la corectură, editare… parcă nimic nu se lega. Dar a fost și o lecție de milioane, deoarece am învățat că nu oricine îți vorbește de Dumnezeu este și credincios, și că până la urmă viața o să-mi separe gunoiul din ce încercam eu să fac.

  1. „Îngeri fără aripi” a fost și prima carte pe care ai scris-o sau ai alte manuscrise dinainte, nepublicate?

Nu am niciun alt manuscris, deși de multe ori simt nevoia să scriu despre orice. Pot pune viață în aproape orice scriu, dar mă demotivez repede.

  1. Care consideri că sunt principalele obstacole pe care le întâmpină un scriitor aspirant?

Eu, de exemplu, habar nu aveam cu ce se mănâncă scrierea unei cărți. Nu știam pe nimeni din domeniu. Norocul meu a fost domnul Rățulescu. Dânsul cunoștea pe cineva care mi-a făcut corectura și coperta. De editat s-a ocupat personal. Mulți cred că nu e muncă de echipă, dar nu-i adevărat. Este greu să răzbați acolo unde nu cunoști. Editurile mari sunt vise frumoase pentru noi. Mulți poate că nici nu merităm să ajungem acolo, așa că ne tipărim cărțile la tipografii mici, fără pretenții și pe banii noștri. Te promovezi cum poți și cum știi… Și mai este problema care-i macină pe unii care au scris doar litere pe foi… se cred scriitori din prima. Asta e una din bube…

  1. Consideri scrisul ca fiind o practică spirituală?

Nu știu dacă neapărat spirituală, dar trebuie implicare sufletească. Ai suflet în scriere, e imposibil să nu fie acolo și ceva spiritual. Părerea mea.

  1. Cum ai procedat când ai scris cărțile, ți-ai impus să scrii zilnic sau scriai doar când te simțeai inspirată?

Am avut luni de zile când refuzam să scriu, cu toate că mi se întâmplă des să visez pe cineva care-mi spune să scriu sau ce să scriu. Îmi este de ajuns să mă pun la scris și să scriu. Nu am scris zilnic, la mine ținea de ce timp aveam liber sau dacă era aglomerat în cameră. Când prindeam trei ore libere, atâta scriam, nu-mi trebuia nici mâncare. Scriu de drag.

Sursa foto: arhiva autoarei Rusty Adriana Holtei
  1. Știm că pentru un scriitor, fiecare carte scrisă este precum propriul său copil. Cu toate astea, ai vreo carte preferată dintre cele două pe care le-ai publicat până acum?

Nu, nu am vreo carte preferată. Amândouă sunt rupte din sufletul meu, doar că la „Budu”, cea de-a doua mea carte, mi-a fost zbaterea sufletească mai mare. Mi-am propus că ea va fi dublă ca volum, dar și scrisă mai bine. Sper că așa mi-a ieșit, pentru că m-am zbătut să iasă mai bine. Dar amândouă îmi sunt dragi și le recomand spre citire.

  1. Ce ne poți spune despre următoarele tale proiecte? Lucrezi la o nouă carte?

Momentan nu lucrez la nimic. Am în plan o viitoare carte ruptă din amintirile satului, asemeni lui „Budu”, dar nu m-am apucat. Simt glasul străbunilor cum urlă să-i readuc la lumină și nu o spun doar așa… parcă simt chemarea asta. Bine, eu sunt și un pic mai ciudată, așa că n-o să intru prea mult pe terenul ăsta. Să spunem că am un instinct foarte dezvoltat și eu îl urmez cu încredere, iar instinctul mă îndeamnă să fiu „căutătorul satului de altădată”.

  1. Unde te pot găsi cititorii care doresc să îți cumpere cărțile?

Pe Facebook, la Rusty Adriana Holtei. Pe mesenger, de unde pot răspunde la mesaje. Număr de telefon nu dau, că sunt pățită. E poveste veche…

Sursa foto: arhiva autoarei Rusty Adriana Holtei
  1. Îți mulțumim încă o dată că ai răspuns acestui interviu! Ce dorești să le transmiți cititorilor?

Să fie ei, atât, și să nu joace rolul victimei în viața lor, pentru că s-ar putea să afle cu stupoare că a fi victimă este o alegere. Eu cred că fericirea nu ține de comparații sau de a avea, e pur și simplu o alegere și vă spun sincer că fericirea, împlinirea, iubirea sunt toate la îndemâna noastră. Trebuie să privim pe lângă noi și să ne dăm seama cât de binecuvântați suntem. Am scris „Îngeri fără aripi” și pentru a le da oamenilor care caută termen de comparare pentru fericire… uite, nu te compara cu Țiriac, Becali sau mai știu eu cine pentru a-ți confirma neajunsul sau nefericirea, ci compară-te cu mine și-o să plângi când îți vei da seama cât de binecuvântat poți fi. Altceva, ce să mai spun… Mulțumesc celor care au rezistat cu stoicism până aici. Stau cu răbdarea bine. Iubiți, îmbrățișați și trăiți azi bucurându-vă de cei dragi, de natură și de faptul că aveți acces la citit, la nou, la cunoaștere. Mulțumesc pentru atenție și întrebările puse, mă onorează atenția acordată.

 

Citește și: Secrete de Scriitor: Eva Anca Hamza

About Eva

Iubitoare de scris și citit, mi-am găsit menirea în viață abia când fiica mea avea doi ani. De atunci, pasiunea a început să se îmbine cu munca și invers, ajungând în prezent să îmi iubesc ocupația și să lucrez doar ceea ce îmi face plăcere.

View All Posts

2 COMENTARII

  1. Da, dar au fost persoane care faceau asta in mod subtil, atat de subtil, incat eu chiar ma indoiam de motivele mele cand imi venea sa scriu si asta ma impiedica sa fac asta. Oricum, persoanele descurajatoare mai exista azi, dar de multe ori prin modul in care reactionez eu la asta, eu devin cea care ii impiedica pe ceilalti sa ma descurajeze, drept pentru care mai o sedinta si imi continui scrisul.

    • Există și vor exista probabil întotdeauna și persoane care descurajează, important este să faci ceea ce îți place și să le lași să își trăiască propriile frustrări, pentru că din punctul meu de vedere fix asta e la mijloc: frustrările persoanei care îi descurajează pe ceilalți.

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici