Stapanea odata – Barbu Stefanescu Delavrancea

0
111

Stapanea odata
de Barbu Stefanescu Delavrancea

Stapanea odata o imparatie mare imparatul Dragoi, ce-i zicea si Ciolac-imparat de la un razboi cu Rosu-voda.
Rosu-voda fusese umilit din mosi-stramosi de mosii si de stramosii lui Dragoi si, indata ce ajunse la domnie, se puse pe lucru, ziua si noaptea, si stranse ordii, si le imparti, dupa priceperea lui agera, in flacaiandri de cincisprezece ani, in voinici de pana la douazeci si cinci, si pana la patruzeci de ani. Pornira intai baietii cu prastiile, dupa ei, ceva mai departe, voinicii cu sabii si cu lanci, si mai la urma pe cei in varsta, cu carute ferecate, cu coase si cu arcane aruncatoare. Asa intra in imparatia lui Dragoi, prefacand in scrum satele pe unde trecea.
Cum auzi Dragoi, racni de trei ori si-si amesteca parul canepiu cu barba carliontata si aspra. Aduna sfatul. si pe care cum punea mana, il scutura si-i lasa vanatai. “Ai auzit?” “Da”. “Bine!”
inhata zaua. Maneca stanga nu-l incapea. “Fie!” zise imparatul. indesa coiful cu coada de cal alb si nu i se vedeau decat ochii. incinse sabia si incaleca calul ce rancheza a razboi. Curtea palatului, plina de ostasi. De pretutindeni buciumile rasunau carand dupa ele piota nemiluita. imparatul trase sabia, o invarti pe deasupra capetelor si porunci: “inainte!”
– A! imparateasa si Irina…
Atat avea, ca nu-i dase Dumnezeu baiat. Dar nu se intoarse din drum, ci zise robilor sa spuie imparatesei si fetei “sa ne vedem sanatosi”. si pleca ducand dupa el la vale multime ca frunza si ca iarba, de parca se indoia pamantul supt greutatea ei. Cerul se posomori. Norii, se rostogolira catraniti, ca si cum ar fi fost un foc in departarile pustii, incet-incet, noaptea ii inghiti. Un fulger, si la lumina lui, se vazura ostile ca turmele de oi, si, la un geam al palatului, imparateasa si fiica-sa stergandu-si ochii cu naframele.
– Saracu’ imparatu’, n-are odina!…
– De ce n-are odina, mama?
– Eh-hei! razboi dupa razboi…
– Ah! ca nu-s baiat! imparateasa o saruta.
– si-o sa tie mult, mama?
– De, cum o vrea Dumnezeu. Uneori abia torc o furca de in, si s-a intors imparatul. Alteori torc de-o panza, cu mana mea, navadesc, urzesc, tes, nalbesc, fac camasi lui tat-tu, le calc si le asez binisor in lacra, si inversunarea nu se mai ostiaza; urzesc de borangic, si tes, si te imbrac de sus pana jos, si abia-abia se indura sfantul de se intoarce imparatul. Ah! mare e cand se duce, dar mai mare e cand se intoarce biruitor, de nu se mai tin hartanele pe el! Cade lat, eu privighez la capul lui si-l apar cu aparatoarea. in ceasurile dintai se-ncrunta in vis, da ordin, matura cu mana in fata ochilor lui, si-i scapa nabusit cate un geamat: “Uiuiuuu!” Apoi doarme dus, sa spargi pietre pe dansul si nu se desteapta.
– si pe urma?
– A fost sa fie viteaz cum nu se afla doi…
– si pe urma?
– Pe urma?… Cate nu stiu copiii si nu trebuie sa stie…
– De ce nu trebuie sa stie?
– Caci unele le inveti de la altii, si altele le inveti singura.
– Singura? A! da! zise Irina, si se stranse la sanul ma-sei. imparateasa ii netezi fruntea de par si o saruta. Se dusera
in iatacurile lor de culcare si se rugara pentru sanatatea imparatului si izbanda ostilor lui.
A doua zi imparateasa lua furca si toarse, pana pe sub seara, zece caiere de in. si fata isi facu de lucru pe langa ma-sa. si era frumoasa, frumoasa de pica. Nalta, subtire, mladioasa, se invartea ca fusul imprejur. si parul, ca niste sculuri de ibrisim galbui, ii impresura capul cu o lumina ravarsata pana la mijloc; si ochii verzi ca smaraldul, cu gene rasfrante si lucioase; si mersul usor, ca nu s-auzea de calca au nu, cu niste picioruse in doi conduri albi cu tocuri de argint; si vorba ei, buna si blanda, descanta pe imparateasa, care-i zambea uneori, lasand fusul sa pluteasca si sa zbarnaie alene.
– si-o sa torci mult, mama, pan’ sa vie tata?
– Cate strungarete la spata, de doua ori atatea fire, cate fire atata fuse…
– Atatea fuse?…
– Asta, urzeala, dar batatura?… si tat-tau poate sa nu vie…
– si tata… poate sa nu vie…
Irina statu pe ganduri. Se intrista. Se intoarse cu spatele. Muie destele aratatoare in gura, le invarti si zise: “Vine, nu vine, vine, nu vine”…
– Vine, mama, ca facui de trei ori, si-a treia oara, zvarrr! cap in cap innemerii.
imparateasa surase.
– Batu-te-ar norocul de fata! Sa nu fi facut cu soalda!
Irina descheie de la gat un sir de margaritare basicate si zise: “Vine, nu vine”…
imparateasa se uita cu tot dinadinsul. Ispravise caierul. Fata: “Vine, nu vine”… si boabele de margaritar, scapate din destele ei rumenii, alunecau in jos unele peste altele… pic… pic… imparateasa o lua de mijloc, o puse pe genunchii ei si mormai si ea “Vine, nu vine” pana se ispravi sirul. A de pe urma cazu. Pic! “Nu vine!” Amandoua se schimbara la fata.
– Voi tese panza!
– si va veni?
– Cine stie…
– Tu sa tesi, eu sa nalbesc.
– Da’ de camasile lui sa nu s-atinga nimeni… -Nimeni…
Nu mancasera toata ziulica. Se sculara si trecura in pridvor, imparateasa batu din palme. Un rob. Porunci de masa. Robul aduse manile la piept. Din pridvor se vedea gradina cu smochini, lamai si portocali, iar dincolo se-ntindea un codru de stejari, grosi si batrani, strabatuti de chiparosi inchisi, care se subtiau la varfuri ca niste sulite uriase. Codrul se pierdea in departari fumurii. La dreapta palatului aluneca o apa lata si repede, si vuietul ei ragusit crestea de ce s-apropia intunericul. Apunea soarele.
– Ce rosie e apa!
– Rosie si necajita, zise imparateasa. -Parc-ar fi sange…
– Cand e razboi, soarele se-ncrunta.
– si pasarile nu se-aud…
– S-a dus stapanul lor…
– Nici berzele nu toaca…
– Nu, fata mea… Cocostarcul, ca un zodias, paseste agale, smulge iarba unde calca. Ce trist intinde gatul!
– Mananca, mama!
– Mananc, maica, mananc, si scapa dumicatul din gura. Muma purcarului are un jerpelit si-un tont, dar n-are imparatie de-ngrijit.
– Barrr! Ea batrana, el ciuma! Ce-ar face lenesul ala sa se vaza imparat?
– Ca bine zici, fata mamei! Dimineata il desteapta porcii cand le-abate de mancare, seara il desteapta porcii cand li se face de culcat. si batrana il vaicareste ca “toata ziulica alearga”.
– Mananca, mama, mananca!
– Mananc, maica, mananc.
si imparateasa se uita la jetul imparatului, si-l inchina, si se pleca ca si cum ar fi fost cineva.
– Eu vaz ochii tatii, zise Irina. Eu vaz manele tatii… ce Dumnezeu! Numai una?…
– Pareri, raspunse imparateasa.
– Ai ispravit, mama?
– Ispravit. De ce?
– Pareri! zise Irina si se sterse de naduseala.
– ti-e cald? -Mi-efrig…
– Sa ne culcam. -Sa…
si imparateasa toarse inul, puse de panza, si fata privea de cum scapata soarele, cum pasarile cerului se trageau binisor pe la cuiburile lor. si la jetul imparatului nu s-au mai uitat, acoperindu-l cu un plocad ales si cu ciucuri de matase. Asa petrecura vremea, una tesand, alta depanand, mama tacand, fata tacand, zile lungi, nopti scurte. Amandoua… de maine, maine… si veste de la imparat nu sosi, sa stie si ele la un fel; de e laie, de e balaie.
Intr-o zi, iaca vine, dincotro pornisera ostile, un tanar,
intr-un suflet, fluturand naframa imparatului. imparateasa si fata, cum il vazura:
– Ce e? ce e?
– Nici rea, nici buna, raspunse ostasul. Un pahar cu apa, sa-mi ud buzele.
Dupa ce-l sorbi dintr-o suflare, se sterse la gura, trecu maneca camasii pe la nas, tusi, inghiti, se scarpina in cap si ofta din baierile inimii.
– Asaaa!
– Spune, baiete.
– Spui, maria-voastra, spui…
si ramase inmarmurit, cu vorba pe limba.
– Ci spune odata, omule, zise imparateasa, ca n-oi fi mut!
– Iaca, spui… Ciolac-imparat…
– Ce Ciolac? Care Ciolac?
– Da, cum sunt ostasii, cu porecla… Ce zapacit sunt… imparateasa si Irina schimbara fete-fete.
– S-o iau pe sart. Trecuram o vale si-un deal, si-alta vale si-alt deal, pan’ la zece. Da-i o padure, da-i doua, da-i noua. Apoi un piept de stanca. Suiram ce suiram, si imparatul Dragoi al nost’ zise: “Stai!”, si noi staturam. Sa-l fi vazut, maria-voastra, ca arhanghelul! Lac de apa. si suie, suie, pana ce ajunse pe creasta. Acolo intinse ocheanul, si cata, cata, pan’ se opri. Facu cu mana. Scoase coiful. Pasamite, la alalalt imparat, la Rosu-voda. Dacindea erau ei. Veni si Rosu. Vorbira ce vorbira, si batura in palme, si zornai fierul de pe dumnealor…
– Spune, baiete, spune!
– Spui… Noaptea poposiram. si, cum stam, ceata si focul, se raspandi stirea ca a doua zi au sa se bata in sabii numai imparatii, sa nu se verse sange. Adica da. Care pe care; pan’or cadea de pe cai, si de nu le-ar fi ceva, sa-nceapa si pe jos, care pe care, apoi de li s-ar rupe sabiile, sa se stran-ga-n brate, la tranta dreapta, si care o birui sa-i puie aluilalt frantura sabiei pe frunte si sa se marturiseasca invins…
– Apoi?
– Apoi… Se revarsa de zori. imparatul nost’, tie-l Dumnezeu, ce sa vezi? Se scoala si-ncaleca calul, ii pune pinteni, si calul tasti! sare de trei stanjeni. si toata oastea striga: uraaa! si dincolo se-aude uraaa, de se clatinau muntii. Se-ntalnesc, se masoara, se reped, si sabiile – ca doua fulgere. La cap, nimic; la sale, nimic. Se gramadesc, se despart si se-arunca unul intr-altul ca doua vijelii. Sar scanteile, si noua, stele verzi…
– Ei, ei?
– Odata se ridica-n doua picioare roibul nost’ si da drept pe spate, si-apuca pe imparat sub el, si namila lui Rosu-voda se impleticeste si cade cu voda cu tot. Amandoi caii horcaiau in doua balti de sange negru…
– Ah! Doamne! Oamenii… nu dobitoacele… se rasti imparateasa.
-Oamenii… da… Sabia la al nost’ramase de-o schioapa; alalalt s-alese cu plaselile… -Apoi?…
– Se trage de sub cal imparatul nost’… -si?…
– Se trage si Rosu-voda si cade mototol. ii taiase laba de la un picior…
-E! imparatul…
– imparatul… -Da… imparatul!
– imparatului i-atarna mana stanga din cot, aninata doar intr-o piele, si sangele curgea garla…
-Ah!
– .. .ca nu-l incapuse zaua si fierul lovise drept la cioclan.
si-asa, si-arunca coiful cat colo, si coiful se rostogoli ca si cum ar fi cazut cu cap cu tot. si-i curgeau naduselile de la tample pe barba, din barba pe trunchi, si rasufla din greu, si se uita aci la mana care bananaia, aci la Rosu-voda, care se ridicase in capul oaselor pan’ la sezut. La urma se albi la fata si se lasa in bratele alor mari. Nu se putuse birui si se porni harta la amandoua partile. si imparatul s-a facut bine, si fara o mana, si dusmanul iar bine si fara o laba. si ostasii, ca dracii, azi asa, maine asa, pana auzi imparatul ca-i zic Ciolac, si rase, si i-a ramas Ciolac-imparat. si m-a trimis sa va spui.
imparateasa mai planse, mai se insenina.
– Mi se facuse semn. Vedeam pe tata intreg-intregulet, afara de mana stanga.
– Sa-l vaz biruitor si fara o mana. -Far-o mana…
– Cu capul descurca belelile imparatiei. -Cu capul…
– Noua ne trebuie mani… -Noua…
– Sa toarcem, sa urzim, sa tesem…
– Sa tesem… -Lui… -Lui?
si imparateasa saruta pe Irina si-o stranse cat putu la san.
Ion, purcarul palatului, dormea cu fata in sus, cu parul ciufulit si cu caraie pe obraz. Camasa, zloata pe el, chimirul abia se tinea intr-o curea, izmenele, rupte-n genunchi, opincile, sparte-n talpa si cu nojitele invartite pe picioarele goale si jegoase. O palarie, roata carului, gaurita-n fund, c-o floare de lipan vested, ii sta la cap intr-o moaca groasa si lustruita. De cu seara, cum picase, asa adormise. Facuse musita la gura, si sforaia, sforaia, si porcii guitau pe-afara, mai ales o procleta de scroafa cu zece purcei, ca soarele era de mult sus, si Ion, pace, nu se scula.
– Mance-l muica pe el, zise o batrana, ca toata ziulica munceste… Ci ca ho! porci impielitati, nea! nea! o sa crapati! Acu’ se scoala baiatul maichii.
si “baiatul maichii” sforaia dus, si porcii guitau, si scroafa cu zece purcei o lua de jos si se suia sus, tipand de-ti impuia urechile.
-Ioane, Ioane…
– Ce e, fa? raspunse Ion, si se-ntoarse cu fata-n jos.
– Ioane, Ioane, binisor, copilul maichii…
– Ce vrei, fa?
– Maricel, maricel!… Cum seamana cu raposatul! E leit tat-sau! Haidi… hop… maricel…
Ion, cu chiu, cu vai, se ridica intr-o rana, crapa un ochiu si se intinse de-i paraira oasele.
– Sa mai umble si-altul cu porcii, ca m-am spetit… Batrana ii vari mamaliga si peste sarat in traista, i-ntinse
maciuca si-i puse palaria in cap.
– Vezi sa n-o uiti.
Cum aparu in curte, porcii il gramadira, spuindu-si fiecare pasul.
– Haidea! N-ati fi mancat de-un an, juvine! zise Ion, si pleca buimacit de somn.
Se duse, se duse, porcii inainte si el dupa ei, pana ajunse la o fantana cu apa rece. Fagii isi scuturau jirul. Porcii se pusera pe treaba, si mancau cu clabuci la gura. Ion se tolani la umbra fantanii si-mbuca mamaliga si peste pan’ se umfla.
– Uf, ca bine mi-ar prinde un caus cu apa rece! si causul si apa, la nasul lui.
Soarele ardea. Setea-l birui. Se scula bombanind. Lasa causul in fantana, si dadu sa-l scoata.
– Maaa! da’ greu e! Se opinti.
– Ca niciodata!…
si trase din toate puterile. Cand colo, arunca pe iarba un peste cu solzii de aur ce stralucea de-ti luau ochii.
– A! tu mi-ai fost? Buna ciorba!
Pestele se zbatea de moarte, cand in coada, cand in cap. Dadu sa puie mana pe el. Minune! Pestele incepu sa vorbeasca. Ion se cruci.
– Ioane, nu-ti manca norocul!
– Ce, ma?
– Ioane, fie-ti mila! -Iaca, mi-e…
– Nu ti-e lene? -Ba…
– Ioane, ia-ma binisor si du-ma-n apa de langa poarta palatului, ca mult bine ti-oi prinde.
– Departe, ma!
– Ioane, fa ce-ti spui si sa nu spui nimanui. -Ei…
– si cand ai dori ceva, gandeste-te la mine.,
Bine, sa nu manance o ciorba, dar sa-l duca? Cum sa-l duca? Departe. Porcii cui raman? Bate lupul. Nu se poate. Da’ d-ar fi pe gandul lui, ar fi clipa si dusul, clipa si-ntorsul.
– Ei, dracia dracului!
Se simtea usor ca fulgul.
– Hai, neiculita, sa te duc.
Intr-o clipa ajunse. il arunca in apa lata si repede. Apa se lumina ca de un foc. Ion isi facu cruce. intr-o clipa, se intoarse. Aduna porcii; ii pazi rezimat in moaca; ii adapa si pe inserate porni acasa. Se simtea si el om, prost, nu-i vorba, dar om. Cum sosi, ii baga in cocina, puse doi drugi de-a curmezisul strungii si pleca in capul oaselor, in tinda.
– Sarutam dreapta, mama. –
Ma-sa se uita lung. De unde si pana unde? -Maica?…
– Sarutam dreapta!
Nu mai semana cu bietul tat-sau.
– ti-a pus mama de mancare.
– Doar n-o sa-mi mananc norocul… -Ai?…
– Ce tot foaie, foaie…
– Oi fi bolnav? Mai stii?
– De lene.
isi gasi de lucru. Orandui curtea. Sapa la locul ei, si lopata, si securea. Se duse in magazie, lua o piele de capra, si se desculta, isi lua masura, trase cu cutitul si-si croi opinci.
– Ioane, ce faci maica?
– Ce e azi?
– Sambata.
– Maine duc purcelul la palat.
– Maica Domnului!
si-n mintea femeii: “tine-mi-l, Luminata!”
A doua zi pleca cu purcelul in sac. Ajunse la apa lata si repede. Trecu pe o punte din doi stejari aruncati cap in cap de pe maluri pe steiul din mijloc. Se pleca pe niste zabrele si privi in curtea palatului, asteptand sa vaza pe cineva ca sa-i daschiza portile. Se uita bine-bine. l se impaienjenise vederea? Printesa, cu fustele ridicate in brau, cu manicele sumese, nalbea. O roaba scotea apa din fantana si-i turna in albia in care batea panza de in si-o aseza in foi de la un capatai la celalalt. Fata se opri sa se odihneasca. Ce obraji, ce ochi, ce picioruse! si sanul…
– Maica Domnului! zise Ion, si incepu sa faca matanii. “Ei, acum sa-ti vaz puterea, peste de aur!” socoti Ion, si
rase, si se uita cam unde-l aruncase. Apa clocoti in cercuri luminoase. intoarse capul. Printesa, cum batea panza, se opri, intinse manile si se cutremura,
– Du-ma-n casa… Nu mi-e bine… Irina cazu in bratele arapoaicei.
si pe-aci fu drumul lui Ion cu purcelul in spinare, imparateasa nu stia unde-i e capul.
– Ce ai? -Nu stiu…
– Ce te doare? -salele…
–Sa nu mai nalbesti, puiul mamei.
– Nu, mama.
– Cum ti-a venit?
– Ca un fulger, de-aci pan-aci.
– Sa te odihnesti.
imparateasa o dezbraca. Haina si sarutul. O culca si adormi cu mana in mana ma-sei.
– Nitele friguri. O sa treaca.
A doua zi rau, a treia zi rau. imparateasa isi petrecu zilele: o rugaciune pentru fie-sa, o rugaciune pentru imparatul. Chema doftori, vraci, si nimeni’ nimic. Ce-i da lua, ca era blanda ca un miel. in sfarsit veni si Baca, o bahna, batrana si ciupita, cu ochii albi si cu luleaua in gura, sa-i ghiceasca, ca ce sa fie cu Irina.
tiganca, cum o vazu:
– Trasa-n obraji si grasuna, turturica bunichiil Scoase ghiocul, bolborosi, sufla, se uita si scutura din
cap.
– Nu se poate…
– Ce, batrano, ce? intreba imparateasa.
– Nimic, raspunse tiganca, si se uita tagla la printesa. Ceru un cutit. Trase pe jos ca o panza de paianjen. “Aci,
dorul de tata; aci, dorul de…; aci boala… ici rea… colea buna; colo, deochiul; aci dragostea; dincoace, din iele; si mai colo… de-alte alea…” si punea, pe unde apasa cu destul, un ban de arama, de argint, de aur, sare, pane, fier si carbune. Prinse o musca. ii smulse aripile si-i dete drumul drept la mijlocul semnelor. si spuse, si bolborosi, si urla pe limba ei, si se batu in piept, si pleca fruntea la pamant, pana ce facu spume la gura, si-i curgea naduselile de pe ea. Se opri. Musca o lua pe spita dorului. Se duse pana la “tata” si se intoarse. Se indrepta spre “boala”, dar isi lua seama, si o rupse la fuga, si se duse drept la “alte alea”… Aci isi spala piciorusele de bot, si nici ca mai pleca in alta parte.
tiganca, ca si cum ar fi calcat pe un sarpe:
-Aoleo!
– Ce e? -Ce sa fie…
– Spune, bunico, zise imparateasa, spune…
– Nimic… raspunse tiganca, si se uita la fata. Irina zambi. imparateasa se-nfurie.
– Spune cioara!
tiganca calca pe musca si-o slei. -Nea!
– Sa spui, dar numa’ dumitale, zise Baca, si sterpeli o naframa, o baga-n san, facand ca se scarpina.
“Acu’, maria-ta.” “Ba, in prag.” “Ba, in ceardac.” “Ba, in capul scarii.” “Ba, la poarta.” Dupa ce deschise poarta, se pleca la urechea imparatesei si-i sopti ceva. tiganca se facu nevazuta. imparateasa inlemni.
Se duse sus. Irina ii petrecu manile pe dupe gat.
– Ce am, mama?
– Nimic! raspunse imparateasa, si se-ntuneca.
Fata slabea si se ingrosa. imparateasa, cu ochii rosii, nu pricepea “de unde”.
– Ce am, mama?
– Nimic.
In vremea aceea umbla vorba ca Ciolac – asta, sa zic, Dragoi – ar mai fi avand putin de lucru cu Rosu-voda. imparateasa, de colo pana colo, bombanea:
– Mai tarziu, Doamne, mai tarziu!
si pan’ sa mature Dragoi pe Rosu, Irina nascu un cocon cu parul de aur.
Fata plangea sa se rapuie, mama plangea si ingrijea copilul. Copilul crestea in iatacul lui, si nimeni nu stia ce se petrecuse, afara de un doftor batran, alb-colilie si credincios curtii. Ce-o sa zica el? Dar ce-o sa faca? Asa rusine? Cin’ sa creaza: “Copil fara tata?” Ca ele stiau bine ca e far’ de tata. Ele? Bine. Dar el? si era frumos coconul, si-un’ se repezea cu bucile umflate la sanul ma-sei, si sugea, sugea, ca un sarpe, apoi se uita in ochii ei, parc-ar voi sa zica: “De ce plangi, mama?”
– Destul, fata mamei. Ia vezi, sa nu dai copilului tata infierbantata!
Irina se spala cu apa rece, se racori si, luandu-si inima in dinti:
– Ce-o fi sa fie!
Broasca crescu, c-apropia un an, si era ca doi; si vorbea vorba indesata, ca imparateasa si fata ascultau la toate secaturile lui si-i faceau toate voile, afara de una: nu trecea pragul odaii unde se nascuse.
implinise un an si jumatate intre Sfintele Marii.
si se porni caraus dupa caraus, care cu piciorul retezat, care cu capul cat banita, si aduceau stiri ca vine imparatul biruitor.
si iaca si imparatul. si muzicantii ziceau, din buciume aduse la varf si din gura, ce apucasera din batrani. Alaiul tinea cat batea ochiul. imparatul intra in curtea palatului pe-un cal baltat si schiop. Cum vazu pe imparateasa in capul scarii, dete pinteni calului, si calul, sontac-sontac, facu pe imparat de rusine.
– Nea, nea, pui de zmeu!
Descaleca si se duse drept la imparateasa, o saruta, o cuprinse cu dreapta, iar cu ciolaca o mangaia, ca si cum ar fi fost avand un pamatuf. si plangi imparateasa, si plangi…
– De ce plangi, buna mea?
– N-am de ce?
Ba avea, cum de nu. imparatul crezu… si-si trase ciunga de pe obrajii ei.
– Dar fata, lumina ochilor mei, unde e?
– Irina, maria-ta, de-ale fetei… cam bolnava… dar n-are nimic… doarme.
– Da’, s-a facut maricica de cand n-am mai vazut-o. si intorcandu-se catre flacai: Voinici, pe veselie!
si-odata: “Ura! sa traiasca Ciolac-imparat!”, ca geamurile palatului rasunara si unele se sparsera.
Se porunci sa se scoata butile, sa se aprinza focurile, sa se puie berbecii-n carlige si boii in pari cu piele cu tot. Trei zile si trei nopti durara petrecerile si cheful.
in vremea asta, de cate ori imparatul ridica cornul de bou cu vin rosu, intreba “ce e cu fata lui”. si imparateasa raspundea:
– De-ale fetei… cam bolnava… n-are nimic…
– imi lipseste ca mana stanga!
si imparatul se intuneca. Sufla des. “immm! Da? bine!” imparateasa sa facea mica dupa pulpana lui.
A patra zi, sa vaza fata! Se plimba in sala tronului mai ostenit de chef ca de razboi. si-o inchipuia mica, cand se lungea pe jos, si ea incaleca pe grumaji, si-l apuca de mustati. in fondul urechilor ii suna: “Di, calule!” si radea, beat si de bucuria tatalui care n-are pe lume decat una, fata fie, dar un singur copil.
Usa se deschise. imparatul tresari. Nu era ea, ci batranul doftor, ca un caine care ar fi facut vreun rau.
– Bine ai venit, doftore! Da’ ce te-ai facut nevazut?
– Cu batranetele, maria-ta.
– Dar Irina mea vine? -Nu…
Sa fi jurat ca-si dase sufletul. Alb ca varul.
– A!… De ce?… A murit?… Mai iute! si imparatul duse mana la coapsa.
– Printesa are… un copil…
Pan’ sa sfarseasca, se sfarsi cu el. il izbi cu sabia drept in cap si-l desfacu drept in doua. imparatul bolborosi, se muie de la genunchi si cazu pe lespezile rosii de sange.
Un cimpoi din fundul gradinii. “si-apoi una!” “si-apoi doua!” Un palc de robi, setosi de petrecere, zobeau pamantul.
imparatul se destepta in odaia lui de culcare, inconjurat de sfetnicii credinciosi. Facu cu mana unuia, celorlalti – sa iasa afara. sopti ce sopti cu el. “Afara!” si boierul iesea de-a-ndaratelea, incovoiat de mijloc. Asa, cu toti. Chema pe imparateasa. Biata femeie crezu ca s-a ispravit cu ea. Un fior rece, si nu mai simti nimic.
– Ei?… intreba imparatul. Cu cine?
– Jur! Din senin, maria-ta!
si se mototoli la picioarele lui. imparatul o ridica ca pe un mort. O privi de sus pana jos.
– Ochii astia au vazut, gura asta ma minte!
si-o apasa pe ochi, ca si cum ar fi voit sa-i scoata, si-o intinse de gura, ca si cum ar fi voit s-o rupa.
-Ea mea?… Cu tine seamana!… Toti ma mint in imparatia mea!… Dar voi afla! si-i facu cu destul spre usa.
– Iesi! Iesi.
imparatul porunci sa-i aduca pe Baca, tiganca. Cum o vazu, se prefacu ca e vesel.
– Bine ai venit, Baco!
– Bine sa dea Dumnezeu, maria-ta!
– sezi!
– Iaca, sez…
– Vrei tu sa fii bogata? -Eu?…
– Vrei tu sa ai caleasca cu cai si sa fii cucoana mare?
– Pai… tiganca!
– Ei si? Vrei?
– Sa-mi zica mie cucoana tiganca? -Asa.
– Vreau, de vrea maria-ta.
– Ei bine, sa-mi ghicesti… printesa… cu cine?
– Pai asta e usor. Sa dai la baba un merisor de aur, si sa-l descante ea cum stie: Pe urma sa-l dai copilului sa se joace, si pe cine o izbi cu marul sa stii ca ala e.
Se ridicase un tron in mijlocul curtii. Avea sa treaca pe sub ochii imparatului toti flacaii de la o posta imprejur. si nimeni nu stia de ce. Scoase pe copil afara. imparatul se cutremura cand ii puse merisorul de aur in. mana. Copilul se uita la mar, se uita la imparat… Dragutul! Nu mai vazuse lumea. Nu indraznea sa mearga. Apuca pe imparat de mana.
– Nene, asta ce e? si asta ce e?
– Pacat! zise imparatul printre dinti. Ah! catea!
Se sui pe tron mai tacut si mai negru ca noaptea. si-i trecura pe dinainte feciorii de boieri mari muiati in fir si cei de boierasi muiati in argint. si pace! Copilul se juca, saltand pe umeri palele de aur. imparatul nu-l slabea din ochi. Porni si gloata opincarilor cu sumane. Pace! Tocmai la urma, iaca si Ion purcarul. Copilul, cum il vazu, zvarrr! cu marul si-l izbi drept intre umeri. si razi, si razi…
– Cum se poate!?
Ce sa se poata? Oamenii se uitau unii la altii. imparatul se repezi pe trepte. “Sa-l lege pe Ion si sa-l arunce in temnita.” Se sparse adunarea. Boierii, ducandu-se pe la casele lor, vorbeau minunati, ca ce sa fie?
– Poate…
– Mai stii?
– Ar fi pacat…
si se uitara indarat.
imparatul lua securea si intra in codru:
O bocaneala, cand mai tare, cand mai incet, dupa cum batea vantul. imparatul se intoarse la miezul noptii, ca o momaie; descuie usa palatului si se facu nevazut. Asa tinu trei saptamani, pana ce, intr-o zi, pe inserate, il vazura curtenii si robii cu un car cu patru boi, si in car o butie latareata, aproape incheiata, ca-i lipsea doar trei doage. Mana de foc, si slab, de i-ai fi numarat coastele. Opri in dreptul garliciului. Dejuga boii. Miercan scoase limba, o baga si pe o nara si pe alta, pufai si se aseza pe partea dreapta rumegand. imparatul tranti usa dupa el. Nici o vorba, ca pe cine intalnea, impietrea locului. A doua zi, sa vie mitropolitul.
– Parinte, sa grijesti fata, c-am s-o marit; si intai sa mi-o spovedesti bine. Auzitu-m-ai?
si ranji.
Mitropolitul se uita pe sub sprancene la imparat. “…si de smintirea mintii…” Mitropolitul misca buzele. imparatul ciocani cu maiul de lemn scurt si gros, impana butia si pregati tot ce-i trebuia, scripeti si odgoane.
Mitropolitul, binisor pe langa el, cu lacrimile in ochi.
– Maria-ta…
– A marturisit?
– Da, maria-ta… -Cum?
– Cum l-a facut cu maria-ta, au cu mine, uitatul de Dumnezeu, asa l-a facut si cu purcarul.
– Piei, parinte!
imparatul zise sa-i puie beteala Irinei, sa-i acopere fata cu naframa si s-o aduca pe ea, pe copilul ei si pe Ion purcarul. Fata pasi cu mandrie. Nu se ruga si nu planse. tinea copilul de mana. Purcarul tremura varga. Pe imparateasa o duceau de subsuori doua roabe. La urma, batrana, muma lui Ion, cu vitioanele despletite, in brate cu o mamaliga din care iesea fumul, infasurata intr-un stergar.
-Tacere!
Nu, nu mai era de iertat. Facu semn cu destul. Nici o vorba. intai intra printesa cu copilul, la urma purcarul. imparatul arunca in butie o plosca cu apa si doua siruri de smochine. Batrana, cu legatura.
– tine, maica, sa mananci sanatosel, inainte ca sa mori! si incepu sa tipe. Arapii o inhatara. imparatul potrivi
cu mana lui cele trei doage – una cu vrana. Izbi cu maiul. incheie butia si-i dete drumul pe apa.
– Du-te, Irina mea, din apa in apa, pana in smarcurile marii!
Butia se rasuci de cateva ori, prinsa in ochiuri, si o lua apa umflata si lina, si o duse ca pe o luntre la vale. imparatul privi pana o pierdu din ochi. imparateasa lesinase. O luara pe sus. imparatul sui scarile, dadu usa de perete, trecu in iatacul nevesti-si, deschise alta usa si intra in odaia in care crescuse fata lui. sezu pe pat. Trase un sipet. Jucariile ei, papusa ei, furca ei micuta si incondeiata, pe care i-o daruise cand implinise patru ani; si sabia, si scutul impodobit, si coiful sapat cu un leu in frunte, daruite tot de el cand implinise sapte ani, si nu mai voia sa fie fata. Simti ca nu mai vede.
Se scutura, se scula si pleca.
-Femeie! Rusine!
in fundul butii Irina plange si-si strange copilul la san.
– De ce plangi, mama? -De nimic!…
Ion, din alalalt capat:
– Da’ ce facui eu, neiculita?
– Ce e asta, mama?
– Luntre, sufletul mamii…
– si un’ ne ducem, mama? -Hei! departe… undeva… -E frumos, mama?
– Frumos, frumusetea mamii…
– Da’ ce facui eu, neiculita?
– Pe un’ ne ducem noi, mama? -Pe apa, mama…
– si pe urma? -Iarpe apa…
– Iar? si pe urma?
– Pana dam in mare…
– si marea ce e, mama?
– Tot apa, odorul maichii. -Tot?
– Da’ ce facui eu, maiculita?
– si pana unde ne ducem noi, mama?
– Pana la Dumnezeu, maica…
– De ce plangi, mama?
– Asa imi vine, de ma uit la tine si te vad frumos si cuminte…
– Uita-te si la ala… Cine e ala, mama?
– Un rob, sa ne slujeasca, maica…
– Cine ni l-a dat, mama?
– imparatul…
– imparatul?
– Ce facusi Ioane, ce facusi? Ca porcii, porci, scroafele, scroafe, ca biata mama stie… la jir… la fantana… si-acasa…
isi facu Ion socoteala singur si trase cu ochiul pe furis la printesa si la coconul cu parul de aur. Carliontii lui luminau mai tare ca lumina ce strabatea prin vrana.
– Ca poate la noroc… cine stie?… poate… Irina trase cu urechea.
– Se prea poate… si de ce nu?
Se rupse gheata. Ce strica bietul purcar?
– Ce sa se poata, Ioane? intreba printesa. .
– Iaca, maria-ta, o minune…
– O minune? care?
– Sa zic, sa mergem tot asa. Asta sa tie pret de trei zile si trei nopti, si-avem sa intram la o cotitura, si de vale lesele pescarilor si pe dreapta, si pe stanga apei. si cum ne-o fi norocul. Avem? Bine. Nu? Ne-am duuus…
Printesei ii tacai inima.
– Ioane, treci mai colea.
– Iaca, trec, maria-ta.
– Ioane… -Maria-ta?
– Ioane, sa tii socoteala de zile si de nopti dupa zarea ce licareste prin vrana…
– Sa tiu, maria-ta…
– si la cotitura sa tipi cat ai putea…
– Cat oi putea, maria-ta.
– Sa irapartim mamaliga in trei si sa mananci cate-o parte in fiece zi. Ai auzit?
– Auzit, maria-ta.
– si eu am sa impart smochinele in noua parti. Doua copilului si una mie. De-oi lesina, sa-i spui ca dorm, de-oi muri, sa-i spui c-am adormit.
– Ce sa spuie, mama?
– O vorba, maica…
Impartira merindele. Printesei ii veneau zece smochine pe zi. Mancara. Bau Irina si copilul. intinse plosca si lui Ion. Ion abia o atinse cu buzele si-o sterse cu maneca la gura. Copilul adormi. intr-un tarziu, somnul invinse pe Irina. Pleca capul pe-o mana. Se lipi de copilul ei si adormi.
A doua zi copilul se destepta. Abia crapase ochii.
– Mi-e foame, mama!
Irina se uita la sirurile de smochine. Scazusera. Se hotari ca ea sa nu mai manance. Copilul rontaia smochina dupa smochina. Muma isi uda gura cu nitica apa.
– Nu mananci, mama?
– Nu mi-e foame, maica.
Ion ii intinse bucatica lui de mamaliga.
– Nu, Ioane, tu sa fii in puteri.
si se sfarsi de ,la inima. Se lungi binisor.
– ti-e somn?
– Da, mi-e somn, puiul mamii…
A treia zi cu greu deschise ochii si iar ii inchise. Copilul, flamand, imbuca intruna. Mai ramasesera cateva smochine…
– Ioane, mama ce face?
– Doarme, dar n-a adormit…
Ion inghiti in sec. Apa era mai repede. S-apropiau. Simtea Ion cotitura dupa cum se ducea butia in sus si-n jos.
si striga cat il lua gura.
– Mai pescari, mai, prindeti butia, ca ne raman doagele! Irina dadu sa se scoale si nu putu. Copilul o lua de gat cu
amandoua manutile.
– Mama, mi-e foame!
– Ia! sopti Ion.
De pe maluri s-auzi: “Puneti mana pe ea! Atineti, ma! Na, ca ne-a scapat!”
Irina lesina. Copilul plangea.
– Ce face mama, Ioane?
– Doarme, neica… si eu am sa dorm… si tu ai sa dormi…
Butia plutea lin si se ducea pe firul apei. Ion se scarpina in cap.
– Ei, ce te faci, Ioane? Ce facusi, neiculita? Ce rau facui eu pe lume? Ba, un bine, da…
si-odata se facu lumina ca ziua…
– Dar asta ce fu? Eeeee! Ia sa ma gandesc eu, neiculita! si se gandi la pestele de aur. Ba sa-i dea vin, ba mancare,
ba cutite, ba cate alea toate. si-odata, ciocnituri de pahare, de farfurii, de solnite, si doua damigene pline, rase, si peste fript, si peste prajit. Se puse masa.
– Eeeee! pai stai, veriscane!
Puse mana pe manele printesei. Manele, calde. Freac-o pe mani si pe tample cu vin negru, pan-o trezi. Printesa se sterse la ochi.
– Ioane, eu sunt, ma?
– Da, maria-ta.
– Ioane, tu esti, ma?
– Cum sa nu, maria-ta, eu, Ion purcarul; feciorul mamii din sat.
– Ei, cum, Ioane?
– O taina, maria-ta. Sa mancam si-ti spui de unde.
Mancara bine ha, si Ion spuse toata istoria cu pestele de aur. Printesa se cruci. Se gandi, se razgandi, se-nrosi pa-na-n varful urechilor.
– Toarna inca un pahar si sa-mi raspunzi la ce te-oi intreba.
– Cum sa nu, maria-ta.
– Ma Ioane, si cand adusesi purcelul, eu nu nalbeam panzele?
– Ba, nalbeai, maria-ta.
– Biiine. si tu tfefaceai?
– Ma uitam, maria-ta.
– Ei, unde?
– Iaca, asa…
– Ei, cum asa?
– Iaca, incotrovasilea, ca omul…
– Ma, tu te uitai la mine…
– Apoi da, maria-ta, tot sa ma fi uitat ca de cand venisem si pan-am tulit-o…
– si la ce te gandeai? -Da…
si pleca ochii in jos. Irina, ca un bujor.
– Ma Ioane, tu te gandeai la mine… -Da…
– si la pestele de aur… -Da…
-si… -stiu eu?…
– Daca e asa, de ce nu te-ai gandi tu sa te faca un print leit?
Ion intoarse capul. Se ruga ce se ruga, si simti in toata fiinta lui o prefacere. Din cap pana-n picioare fu altul, in zale si fireturi, la mijloc un cordon poleit, si coiful ii stralucea de te vedeai in el. Copilul il privi uimit si zise:
– A! imparatul Ion!
si se duse in bratele lui.
– Ei, Ioane, ii zise printesa, cat o sa plutim? Nu ne-a fost destul?
Ion se pleca frumusel inaintea ei, ii saruta mana si-si croi planul, care se izbandi intocmai. Butia se lasa la mal, plesnira cercurile si se pomenira la un luminis cu iarba, cu flori, cu un palat de mannura, cu roabe si robi de toate felurile, negri si buzati, albi si rumeni, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la ei. si toti se plecara la pamant.
– Lung drum facuram, baieti!
– Lung, maria-ta.
– Sa ne odihnim!
– La porunca, maria-ta.
Irina lua de brat pe Ion, care rosi ca para focului. Ajungand la ietacurile lor, printesa ii zise:
– Ei, maria-ta, sa faci acum, cand a veni imparatul, sa se intample ce-oi gandi eu. Ah, tata, am sa ti-o coc eu!
– Orice-i pofti.
Nu trecu mult, si imparatul Dragoi auzi ca devale, la o departare de patru zile, un nebun i-a tulburat imparatia, a ridicat palate si a pus stapanire in sila si fara de stirea lui. Repezi intr-acolo o ceata de cercetasi, care dadura o raita, si—l vesti ca asa e dupa cum auzise el. imparatul se catrani si se puse in fruntea a o suta de calareti, ostasi alesi, unul si unul. In doua zile si jumatate n-avura ce face, ca goneau ca calusarii la nunta. Zarira palatul de marmura.
– Sa mi-i legati cot la cot si cucoana lui sa ne slujeasca noua la masa.
Mai trecu putin, si vazura o femeie pe-un cal iute ca o sageata, alergand impotriva lor, c-o rochie de borangic, cu coiful tras pe ochi, si pe sub coif parul curgea ca niste sculuri de ibrisim galbui. si sabia, invartind-o pe deasupra capului, scapara fulgere-fulgere.
– Ah! iepuri fricosi! striga femeia.
Abia scapa vorba, si caii lor, speriati, o tulira la fuga de unde venisera. in zadar calaretii trageau de fraie, in zadar imparatul se pleca pe coama calului si se da pe spate, opintindu-se din toate puterile, ca se ducea intr-un nor de praf si nu se oprira decat noaptea, cand sa ridica luna cu coarnele de argint in jos. Poposira. imparatul era ca pamantul si sufla indesat de manie. A doua zi imparatul se arunca pe cal, si toti dupa el. Rasunau padurile de tropotul viforos. Iar zarira palatul de marmura. si femeia iar le iesi inainte. Caii nu se mai speriara.
-Ah! d-acuma!… Navala, flacai!
Ca grindina cazura asupra ei. Armele zanganira.
– Dati, mai!
Multi rabufnira ca niste busteni rasturnati.
– Dati, mai! racni imparatul si se repezi.
Calul aluneca si se rostogoli pe calaret. Cei care ramasera in sa stransera randurile si navalira chiuind de clocotira valea si zavoaiele. Care cum se apropia, se scutura din scari si se ducea de trei ori peste cap. Pana sa se ridice, doua roate de arcasi, negri ca abanosul, picati ca din genune, ii legara cobza si-i dusera ca pe niste magari, unii dupa altii. si mergeau cu capetele in jos, umiliti de rusine.
In mijlocul curtii si in fata lumii ii randui pe trei siruri, sa le taie capul.
– Eu am murit de mult! zise imparatul. Treizeci de gealati cu securile in mani inaintara.
– Ridica-ti coiful, mai zise imparatul, sa vaz cine m-a invins.
– Da? raspunse femeia, si-si dete coiful peste cap. Priveste bine…
imparatul cazu cu fruntea in tarana. Irina il ridica cu mainile ei, si plansera, si plansera, amestecandu-si lacrimile. Apoi ii spuse tot, si se pusera pe-un chef de se duse vestea in patru parti ale lumii.
Pe Ion il aseza peste jumatate din imparatie.
Iar imparateasa, muma Irinii, umbla toata ziulica cu copilasul de mana.

 

About MC Simon

Scriitor, Content Marketing Strategist, Digital Marketer Specialist, Blogger, Reviewer de Carte, Inginer, Proiect Manager, Mama si Sotie.
Puteti citi mai multe scrise de MC, pe oricare din site-urile ei: Shanti-Spirit.ro; CabalaPentruToti.ro; MCSimonWrites.com; VideoBizPromo.com; WritersPayItForward.com; FengShuiForWriters.com; ConstructNexus.ro;

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.