Cândva, pe vremea când eu nu eram, era un timp măret, care domnea peste tot pământul. Și pentru că timpul era foarte bun cu toți, nimeni nu îndrăznea să-l împartă să-l ia doar pentru el așa că, toți se bucurau de el așa   întreg cum era.

Și Dumnezeu era mulțumit de creația Lui și din când în când, le trimitea oamenilor câte o rază de speranță pentru mângâierea sufletelor lor. Oamenii, în semn de recunoștință, se odihneau și se relaxau odată cu binecuvântarea primită, până într-o zi, când apăru un căpcăun invidios pe binele ce îl duceau oamenii și unelti un plan ca să le strice fericirea. Astfel, căpcăunul trecu șiret pe la urechile oamenilor și începu să le șoptească minciuni, să facă intrigi, și să le spună că totul e trecut, că nu există prezent, că s-ar putea sa existe un viitor, însă dacă ar fi, va fi doar unul cam așa cum iarna încearcă să de-a mâna cu primăvara ca să danseze, cum primavara ca un mire îmbrăcat încă în negru și iarna îmbracată în alb ca o mireasă încearcă un vals care niciodată nu va merge până la capăt pentru că întotdeauna mireasa se topește când mirele o atinge …

Atunci Dumnezeu a încercat să le vorbească oamenilor, dar nimeni nu-l mai putea auzi și nimeni nu-l mai putea asculta. Și uite așa veni timpul, și căpcăunul nostru reuși să-l împartă în bucați și să de-a fiecăruia câte o bucațică, atât de mică, încât oamenii să se bucure cât mai puțin de el. În vremurile astea din urmă m-am născut și eu și eram într-o continuă căutare, și-l căutam pe Dumnezeu și mă căutam pe mine… Până mă trezii într-o primăvara din timpurile astea împărțite în care era o liniște cumplită afară, așa o liniște de parcă moartea le batea la toți la uși și nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet, de frică să nu fie găsiți de ea. Și nu știu ce-mi veni mie atunci să fac pe eroina în timp ce toți stăteau îngroziți și pitiți prin casele lor că tocmai atunci mă cupinse un dor nebun să te caut. Da, da, am zis bine, să te caut pe tine, nu pe mine, nu pe Dumnezeu, ci pe tine. Ce ora să fi fost? Nu știu, dar știu că dintr-o dată totul s-a întunecat și n-am mai văzut nimic. Era un întuneric cumplit că nu se mai putea vedea om cu om, și atunci cum să te fi văzut pe tine? Și mi-era frig de parcă mă îmbrăcasem doar cu voalul alb de miresă… și cum mi-era în suflet, așa mi-era și-n casă. Și dintr-o dată, parcă începusem să urăsc tot cuprinsul pământului și soarele și păsările… era un gol imens și dureros și întunericul apăsător. Sufletul începuse deja să hoinărescă… parcă mă părăsise pentru că nu-și mai găsea locul. Hei! Dar ce se aude? Trezește-te, trebuie să te trezești! Cum ai dormit? Ce ai visat? Ah, ce coșmar… se făcea că întunericul mi-a taiat respirația și o stea a coborât în întunericul meu și se apropia încet, încet de mine de parcă vroia să plece cu mine și huu.. m-am speriat așa de tare c-am început să respir din nou profund, si m-am trezit din coșmar. Ce teama mi-a fost că nu o să mă mai văd niciodată, că o să mă pierd ca o stea căzătoare căutându-te pe tine. Și ce bucurie că e dimineață, că m-am trezit din nou la viață. Bine te-am regăsit soare, bine te-am regăsit pământ…. Iubitele mele flori, de când nu v-am mai spus cât de frumoase sunteți…

Fiecare zi pe care o trăim e un dar unic, e o binecuvântare divină și dacă  încă nu mă crezi, aruncă astăzi în râu toate minciunile adunate, toate răutățile și gândurile negre să se ducă pe apă, să se spele, să se facă curate și dacă vor să se întoarcă, să vină doar cele frumoase. Să nu ne mai poată fura nimeni timpul nostru, să ne putem bucura de el precum se bucura pământul cuprins de flori când e întregit de miresma lor.

 

 

 

1 Comentariu

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.