Ioan Slavici – Amintiri despre I.L.Caragiale

0
85

Ioan Slavici – Amintiri despre I.L.Caragiale(1)
de Ioan Slavici

Una din marile multumiri ale vietii e sa fii om si sa stai in toata tigna de vorba cu alt om.
Aceasta o vor fi samtit toti cei ce au avut din cand in cand multumirea de a fi stat de vorba cu el, cum se zice, o adevarata gradina de frumusete.
Eu i-am facut cunostinta in ajunul razboiului de la 1877 prin Eminescu, care-l stia inca din timpul cutreierarilor lui cu trupele de actori si tinea sa si-l ieie tovaras de lucrare in redactiunea ziarului Timpul.
-Nu e, zicea, la Bucuresti altul, cel putin eu nu stiu altul.
Si l-a si luat, dar si vai ea de sufletul zetarilor din tipografia acum de mult raposatilor “Thiel si Weiss”.
Nu doara ca ne sculam pe la zece si ne pomeneam la redactiune pe la ameazazi, nici ca taiam cu foarfecile ori dadeam fituica cu fituica manuscript indescifrabil. Eram in par pe la opt, ba adeseori chiar pe la sapte si aduceam fiecare in buzunar manuscript curat si citet, caci Eminescu mai era, pe langa toate celelalte, si de parerea ca slova proasta strica efectul. Mai aveau insa zetarii sa astepte pan’ ce ajung sa puie mana pe maniscriptul cel frumos.
Luaseram adeca Eminescu si eu, inca de la Viena, obiceiul de a citi impreuna tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gand sa publice, si eu ii citeam ceea ce a scris el, iara el imi citea ceea ce am scris eu.
Acum, Caragiali, adevarat mare maiestru in ale citirii, citea atat cele scrise de noi, cat si ceea ce scria el insusi.
Citea mai intai articolul in intregimea lui, ca sa ne putem da seama de “impresiunea totala”.
Urmau asupra vederii generale discutiuni, care se-ntindeau foarte departe, patrunzand din politica in economia nationala, in etica si-n estetica, in scrutarea firii particulare a poporului roman, a istoriei lui si a starilor in care se afla azi tara, discutiuni vii si variate care nu se mai puteau sfarsi.
Era lucru de frumuseta nespusa.
Eminescu, om avantat, de o fire impulsiva, cu mintea luminoasa, cu sufletul plin de duiosie si cu o extraordinara cultura generala, era nesecat in gandiri adimenitoare, iar Caragiali, care putine invatase, dar pentru toate isi avea mintea deschisa si toate era in stare sa le-nteleaga din putine vorbe, era incantat si sta-n fata lui cu ochii scrutatori, hatru nesatios, care toate vrea sa le afle, si-l zgandarea mereu mai cu “As!”, mai cu “Nu se poate!”, mai cu “Ba bine ca nu”, ca sa scoata din el tot ceea ce avea in sufletul lui!
-Manuscript! striga baiatul din zetarie ivindu-se-n prag.
Eminescu lua la goana pe imbecilul soios care indraznea sa tulbure prin prezenta lui discutiunile.
-Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie sa fie distribuit pe la patru.
-Da-o dracului gazeta! – intampina Caragiali. Nu merita publicul sa ne stricam cheful de dragul lui.
Treceam cu toate acestea la a doua citire si se-ncepea discutiunea pe amanunte, fraza cu fraza, propozitiune cu propozitiune, vorba cu vorba.
Numai putini dintre citittorii acestei dari de seama pot sa-si inchipuiasca indarjirea cu care se discutau chestiunile de gramatica pe timpul cand Eminescu si eu ne urmam studiile la Viena si cat de urgisiti ne facuseram amandoi pentru ca sustineam directiunea poporala si astfel eram aderenti ai Junimii, atunci “cosmopolite”.
In redactiune, cestiunile de gramatica erau, cu toate aceste, discutate in toata linistea, caci in materie de limba romaneasca Caragiali era deasupra.
Eminescu avea cunostinte uimitoare in ceea ce priveste literatura universala, cunostea dar cu atat mai vartos literatura romaneasca, si cartile bisericesti, si cronicarii, si scriitorii epocei de renastere. Caragiale avea mult simtamant de limba si cunostea mai bine decat Eminescu cu limba asa-numita viua, care era vorbita in toate zilele. Eu stiam numai limba pe care am invatat-o alergand cu alti strengari de la Siria pe camp, printre vila si pe dealuri.
Pentru ca sa fie dar pace si buna intelegere prieteneasca, am admis chiar dintru inceput ca Eminescu are dreptate cand zice ca lucrarea literara de astazi e continuarea lucrarii literare din trecut si ca bine romaneste e numai ceea ce se potriveste cu cronicarii si cu cartile bisericesti, dara are dreptate si Caragiali, care zice ca ne adresam la cei ce traiesc azi si astfel avem sa scriem cum vorbesc ei, ba am dreptate si eu, care ziceam ca din sufletul poporului avem sa ne luam inspiratiunea si bine romaneste e asa cum pretutindeni vorbesc romanii.
Deoarece nici una dintre gramaticele care existau atunci nu se potrivea cu aceste principii, ni-am pus de gand sa ne croim noi o gramatica, asa numai pentru noi.
Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiali s-a pornit sa stabileasca sintaxa, iara eu imi dadeam silita sa ma dumiresc in ceea ce priveste alegerea, intrebuintarea si asezarea vorbelor potrivit cu firea limbii romanesti.
-Manuscript! striga iar baiatul.
-Stai, infama creatura, ii raspundea Caragiali, nu vezsi ca fraza e rau construita?!
Urma o lunga discutiune in care Caragiali ne convingea ca pronumele “care” nu poate sa fie inlocuita cu “ce” decat cand substantivul la care se raporta sta in nominativ si ca inainte de “care” se pune virgula, iar inainte de “ce” nu se pune decat fiind subordonata dreapta.
-Manuscript! striga baietul.
-Ptiu! pacatele mele! striga si Eminescu. Nu vezi ca vorba e rau declinata!?
Urma o discutiune din care ne dumiream cand substantivul terminat in a are genetivul in “ei” si cand in “ii”.
-Manuscript!
-Ai rabdare, baiete! ziceam eu. Mai avem cateva vorbe rau asezate sa le mutam si scapi de aici.
Asa mergeau lucrurile si, se-ntelege, mult n-au putut sa mearga tot asa.
Venit de curand de la Iasi, Eminescu luase cu chirie o cascioara cu pridvor, care azi nu mai exista. Se afla-n strada Sperantei, cam unde azi se afla casele artistului Dinicu, si avea doua incaperi pe care Eminescu, le mobilase, ici masa de brad, colo rafturi cu carti, un pat din topor, cateva scaune, un cuier si, drept dulap, o lada mare.
Stateam pana seara de vorba in localul redactiunii, apoi ne duceam acasa la Eminescu, unde nu ne mai supara baiatul din zetarie.
Eminescu aprindea spirtul la masina de cafea, care nu-i lipsea niciodata de pe masa, si fumam, luam cafele si puneam lumea la cale, cateodata pana-n cantatul cocosilor.
De cele mai multe ori o faceau insa numai ei singura aceasta, caci eu mai aveam si alte treburi.
Citeau mult si unul, si altul, erau mereu nedumeriti si samanta de vorba nu li se mai sfarsea.
O data pe saptamana, de obicei vinerile, aveam sarbatoare mare, searata literara a Junimii, de la care ei nu lipseau niciodata si se-ntorceau totdeauna ca albinile din livedea inflorita.
Asa s-a indrumat I.L.Caragiali spre desavarsirea fiintei sale, ca sa ajunga in cele din urma, dascalindu-se insusi pe sine, unul dintre cei mai luminati intre contimporanii sai.

(…)

Ion Slavici – I.L.Caragiali (2)
de Ioan Slavici

Au fost Caragiali si Eminescu prieteni in cel mai bun inteles al cuvantului, caci cei ce se aseamana se insotesc, dar ei nu puteau sa si ramaie prieteni.
Ceea ce i-a apropait erau cultul formei, iubirea de adevar si religiozitatea.
Indeosebi in ceea ce priveste cultul formei Caragiali era mai presus de Eminescu. Pe cand acesta se pierdea in lumea gandirilor si era incantat si stapanit de propriile sale idei, incat adeseori cadea in exagerari si nesocotea forma in care-si da ideile pe fata, Caragiali ers totdeauna, atat in vorba, cat si mai ales in scris, in deplin stapan pe sine insusi si punea forma mai presus de toate. Pe cand Eminescu isi cauta multumirile numai in cele gandite, Caragiali se-ncanta de muzica, de pictura, de arhitectura, de balet, de tot ceea ce e frumos, si cauta in toate proportiuni marete, impartire simetrica si armonie desavarsita.
Aceasta superioritate i-o recunostea si Eminescu, si totdeauna cand scria avea in vedere mai ales pe Maiorescu si pe nemilosul Caragiali si nu odata-mi zicea:
-Las’ c-a tacut si hatrul de Caragiali.
Caragiali se avea-n vedere numai pe sine insusi. Pe cat era de rau de gura fata de altii, pe atat de nemilos era si fata cu sine insusi.
De aceea a si scris atat de putin, desi atat de multe ar fi avut sa spuna.
Scria o pagina si o copia curat cu o slova frumoasa, apoi si-o citea. O strambatura, alta, iar alta: ici o vorba nu i se parea aleasa adecvat cu gandul lui, colo alta era rau intrebuintata ori gresit asezata, un gand nu-i iesea destul de-nvederat la iveala. Deoarece corecturile ii erau nesuferite, copia pagina din nou cu slova inca mai frumoasa. Era in stare sa copieze si de zece ori si apoi sa rumpa pagina si sa se duca la plimbare.
Acesta e cuvantul pentru care, dupa cateva luni de zile, a iesit din redactiunea ziarului Timpul.
-Sunt, mi-a zis el, om incapabil de a scrie la gazeta.
-Prostii! a-ntampinat Eminescu. N-ai dat pan-acum nimic ce nu era bun.
-De! a raspuns el. Li-o fi placand altora, dar nu-mi place mie. Nu ma mai maltratez insumi pe mine muscandu-mi buzele cand vad tiparit ceea ce am scris!
S-a intamplat adeseori ca el sa fie luat drept om de rea-credinta fiindca nu s-a tinut de angajament.
O mare nedreptate i se facea: era de buna-credinta cand primea insarcinarea, dar nu-l ierta firea sa se batjocoreasca insusi pe sine facand ceea ce nu se potriveste cu vederile lui.
Eminescu li s-a facut multora urgisit pentru ca a avut indrazneala de a spune adevaruri jignitoare. N-aveam insa decat sa ne dam seama despre cele ce se petreceau imprejurul lui pentru ca sa-l socotim om ingaduitor, care toate le vede, le-ntelege si le judeca, dar numai putine spune, stie sa cruteze si sa tie seama de imprejurari si numai pe ici pe colo, pe la colturi, ridica valul.
Caragiali nu era in stare sa fie crutator.
Era destul sa i te uiti in fata pentru ca sa simti adancul dispret ce se dedea pe fata in zambetul lui sarcastic si-n agerii lui ochi.
Nici taiat nu spunea omul acela ceea ce nu-i era-n gand.
-Ori tac, ne zicea el, si rand pe-nfundate, ori ii batjocoresc, ca sa rada si ei insisi de sine!
Asa a si facut, si ras-au, rad si vor rade multi in fata oglinzii ce el le-a pus-o in nas.
– Ori pune-ti paza gurii, ori spune-o verde romaneste! zicea el cand citea “generalitatile” lui Eminescu ori eufemismele lui, cum erau Carol cel “Ingaduitor” ori Dolihodactilul Costinescu (patru clase primare si un curs de violoncel)
“Cinicul Caragiale”, soptea Eminescu printre dinti, dar nu-l punea in rand cu altii, il avea sus in gandul lui si se bucura ca e om cand stetea de vorba cu el.
Dar ceea ce mai mult ii apropia era religiozitatea in cel mai larg inteles al cuvantului.
Eminescu avea, ce-i drept, o foarte pronuntata inclinare spre budism, iar Caragiali era crestin drept-credincios, care se inchina si se da in paza Domnului fara ca sa mai scruteze cele nepatrunse de mai presus de toate neajutorata minte omeneasca; amandoi erau insa deopotriva patrunsi de gandul ca aceasta lume pana-n cele mai mici amanunte ale ei atat de rational alcatuita numai de o pururea dainuitoare fiinta rationala a putut sa fie plasmuita, ca sufletele lor nu pot sa fie decat particele din acea fiinta, si amandoi deopotriva erau cuprinsi de un fel de mila catre nenorocitii care nu sunt in stare sa cuprinda gandul acesta.
Orisicat de mult i-ar fi apropiat si orisicat de strans i-ar fi legat aceasta, ei erau fiecare el insusi, doi oameni atat de deosebiti unul de altul, incat trebuiau neaparat sa intre adeseori in conflict.

Ion Slavici – I.L.Caragiali (3)
de Ioan Slavici

I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun sot si bun parinte, dar nu din slabiciune, ci din samtamant de datorie, ca om adevarat, care nu e multumit de sine insusi decat facand ceea ce dupa propria lui convingere trebuie sa faca.
Eminescu era om de fire duioasa, care toate le facea din iubire catre altii. Daca i-ai fi taiat o rana adanca si-ai fi zgariat in acelasi timp pe altul, el ar fi alergat sangerand sa puna plastru pe zgarietura. Era flamand, zgriburea de frig, umbla jerpelit si-i lipsea adapostul, si se vaieta ca atati si atati se zbat in lupta cu grele nevoi. Durerile lui erau durerile bosesti, iar multumirile lui erau gandul inaltat, inima curata, cerul senin, campul verde, poiana-nflorita, crangul plin de pasari voioase, copiii zburdalnici, lumea-nveselita, viata desfasurata in orisice fel dupa randuiala fireasca.
Traind amandoi in mijlocul unei lumi in care atat de multe nu erau cum trebuie sa fie si sortiti din nastere sa le vada, sa le inteleaga si sa le judece toate, ei se samteau oarecum osanditi a-si trai traiul. Pe cand insa unul, care le judeca toate cu inima, era cuprins de manie, cellalt, care le judeca cu mintea, era scarbit; pe cand unul se avanta la mustrari din ce in ce mai aspre, cellalt izbucnea-n hohote de ras; pe cand unul staruia in gandul ca au fost, buni trebuie sa fie si buni vor fi si oamenii, cellalt ii prezenta pe Nae Ipingescu, pe Rica Venturianu, pe Titirca, pe coana Veta, pe Trahanache, pe Tipatescu, pe Zibal si pe toti ceilalti si-l incredinta ca asa sunt oamenii de rand, asa au fost totdeauna si asa au sa si ramaie in vecii vecilor, unii prosti, altii misei, niste pocitanii, care rad cu pofta cand se vad insisi pe sine cum in adevar sunt.
Daca cinic ii era Caragiali lui Eminescu, acesta ii era lui Caragiali un copil naiv, care-i socoteste pe ceilalti oameni la fel cu sine si nu-si da seama ca ei sunt niste imbecili, pe care nu-i iarta puterile a fi cum trebuie si ar si voi sa fie.
S-a zis mereu si se va mai zice ca Eminescu, care a jignit pe atat de multi, a fost un pesimist morocanos, si n-o sa-mi mai dau silinta sa conving pe cei ce-o cred ca n-o cred si cei ce-o spun ca sa se apere. Prea sunt multi acestia pentru ca sa nu-mi fie zadarnica silinta.
Daca insa pesimist a fost Eminescu, atunci avem sa-l punem in randul optimistilor pe Caragiali, care ni-a prezentat un intreg sir de starpituri zicandu-ne: astia sunt oamenii in mijlocul carora imi petrec viata, asa sunteti voi si asa o sa si ramaneti, unii prosti, altii rai, toti deopotriva incorigibili.
Sunt, atat in limba si in conceptiunile lui Caragiali, cat si in viata lui, multe amanunte care nu se vor fi portrivind nici cu gustul, nici cu vederile mele ori cu ale tale, dar se potriveau toate cu convingerile lui de om, care se pune-n gandul sau mai presus de cei ce se-njosesc ei insisi pe sine, dandu-se robi propriilor patimi, si dispretuieste pe cei ce se ratoiesc imprejurul lui, socotindu-se si ei oameni.
A ras, rade si va mai rade atata lume asistand la reprezentarea Scrisorii pierdute, fiindca putini de tot au mai ramas cei ce-si dau seama ca e lucru de plans cand autorul ne sileste sa recunoastem ca in adevar nu cel mai vrednic, cel mai cumsecade, nici cel mai curat suflet, ci cel mai tampit si mai misel iese-n lumea noastra invingator.
Nu se putea sa nu rada si el de noi cand vedea ca toti ii dam dreptate, dar nimeni nu se-mbarbateaza sa-ndrumeze societatea noastra spre o vietuire mai omeneasca.
Nici una din mult gustatele comedii ale maiestrului Caragiali nu e comedie in adevaratul inteles al cuvantului.
Radem in comedie de micile slabiciuni ale omului nevinovat. In comediile lui Caragiali suntem ispititi sa radem de cele mai urate patimi ale unor oameni eticeste morti, care numai in cimitir, la casa de nebuni ori in ocna pot sa sfarseasca.
-As! zicea maiestrul, candva ori aiurea; aci la noi minciuna, lasitatea, uneltirea miseleasca, seductiunea, adulterul sunt nimicuri pline de haz, de care rad toti cu multa pofta.
Radea si el de cei ce radeau.
Razand insa, umbla de ici pana colo, cautandu-si ca un fel de zanatic vreun rost potrivit cu firea lui, si s-a dus in cele din urma departe, unde a murit pe neasteptate, fara de lumanare, ramas el singur in iatacul lui.
Nu poate nimeni sa stie care i-a fost cel din urma gand. Dac-a zis insa in clipa mortii ceva, el n-a putut decat sa-si faca, precum ii era obiceiul, de trei ori semnul crucii si sa sopteasca:
-Har Domnului, c-am trecut, in sfarsit, si prin aceasta!

*
A fost si el, ca Eminescu, unul dintre aceia pe care multi ii stiu cum in adevar nu sunt si numai putini de tot ii inteleg cum ei insisi voiau sa fie.
Are sa creada el si sa se-nalte in gandul tuturora, caci puterea adevarului e toata covarsitoare.
Vor fi avand dreptate cei ce spun ca nu era adevarat ceea ce zicea Caragiali.
Oameni pociti, fie prosti, fie misei, au fost si vor si fi totdeauna si pretutindeni, caci natura e nesecata-n forme si intrarea-n fiinta nu se face dupa calapoade. Societatea omeneasca nu s-ar fi inchegat insa si n-ar putea sa dainuiasca daca cei mai multi dintre oameni n-ar fi cumsecade si n-ar avea destula putere ca sa indrumeze pe cei prosti si sa tie-n frau pe cei misei. Ceea ce lipseste, dupa parerea lui Eminescu, in societatea noastra eaceasta putere a celor multi, care tolereaza miselia si se lasa sa fie terorizati de misei.
“A fi bun va sa zica a fi prost!” ne zicea Eminescu in fiecare zi. O zice si Caragiale in toate operele lui, in care totdeauna cei buni raman de batjocura. Vorba e insa ca ei, stiindu-se multi, sa se imbarbateze si sa se ridice deasupra.
Gresea Caragiali cand zicea ca aceasta nu are sa se-ntample niciodata.
E insa mult si neindoios adevarul pe care ni-l prezinta in conceptiunile lui si e ademenitoare forma desavarsita in care el isi da pe fata gandurile. Au trait in timpul vietii lui Caragiali si oameni care n-au ras, ci au fost cuprinsi de adanca intristare cand si-au dat seama ca nu sunt inchipuiri deserte, ci fiinte vietuitoare pocitaniile oemenesti pe care le “admira” lumea in Noaptea furtunoasa ori in Scrisoarea pierduta, si fiinte vietuitoare pe care le-ntalnim pretutindeni in calea noastra. Azi asemenea oameni sunt mai multi, maine vor fi de tot multi, iar poimane se vor imbarbata si pocitaniile de tot felul se vor ascunde prin toate colturile.
Abia atunci vom fi ajuns sa ne dam seama cine a fost I.L.Caragiali si cat de mult a contribuit el la ridicarea nivelului cultural si moral al societatii noastre.

Ion Slavici – I.L.Caragiali (4)
de Ioan Slavici

A fost si el, ca Eminescu, unul dintre aceia pe care multi ii stiu cum in adevar nu sunt si numai putini de tot ii inteelg cum ei insisi voiau sa fie.
Are sa creasca el si sa se-nalte in gandul tuturora, caci puterea adevarului e toata covarsitoare.
Vor fi avand dreptate cei ce spun ca nu era adevarat ceea ce zicea Caragiali.
Oameni pociti, fie prosti, fie misei, au fost si vor si tot totdeauna si pretutindeni, caci natura e nesecata-n forme si intrarea-n fiinta nu se face dupa calapoade. Societatea omeneasca nu s-ar fi inchegat insa si n-ar putea sa dainuiasca daca cei mai multi dintre oameni n-ar fi cumsecade si n-ar avea destula putere ca sa indrumeze pe cei prosti si sa tie-n frau pe cei misei. Ceea ce lipseste, dupa parerea lui Eminescu, in societatea noastra e aceasta putere a celor multi, care tolereaza miselia si se lasa sa fie terorizati de misei.
-A fi bun va sa zica a fi prost! ne zicea Eminescu in diecare zi. O zice si Caragiali in toate operele lui. in care totdeauna cei buni raman de batjocura. Vorba e insa ca ei, stiindu-se multi, sa se-mbarbateze si sa se ridice deasupra.
Gresea Caragiali cand zicea ca aceasta nu are sa se-ntample niciodata.
E insa mult si neindoios adevarul pe care ni-l prezinta in conceptiunile lui si e ademenitoare forma desaavrsita in care el isi da pe fata gandirile. Au trait in timpul vietii lui Caragiali si oameni care n-au ras, ci au fost cuprinsi de adanca intristare cand si-au dat seama ca nu sunt inchipuiri desarte, ci fiinte vietuitoare pocitaniile omenesti pe care le “admira” lumea in Noaptea furtunoasa ori in Scrisoarea pierduta, si fiinte vietuitoare pe care le-ntalnim pretutindeni in calea noastra. Azi asemenea oameni sunt mai multi, maine vor fi de tot multi, iar poimaine se vor imbarbata, si pocitaniile de tot felul se vor ascunde prin toate colturile.
Abia atunci vom fi ajuns sa ne dam seama cine a fost I.L.Caragiali si cat de mult a contribuit el la ridicarea nivelului cultural si moral al societatii noastre.

Sursa: http://www.ioanslavici.eu/

CLICK pe carte!

About MC Simon

Scriitor, Content Marketing Strategist, Digital Marketer Specialist, Blogger, Reviewer de Carte, Inginer, Proiect Manager, Mama si Sotie.
Puteti citi mai multe scrise de MC, pe oricare din site-urile ei: Shanti-Spirit.ro; CabalaPentruToti.ro; MCSimonWrites.com; VideoBizPromo.com; WritersPayItForward.com; FengShuiForWriters.com; ConstructNexus.ro;

Visit My Website
View All Posts

SCRIE RASPUNS

Scrie comentariul tau!
Scrie numele tau aici

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.