Oana Ududec – în culisele scrisului

Astăzi o aducem în fața cititorilor ce pășesc pe Calea către Carte pe Oana Ududec, co-autoare în mai multe volume apărute la Editura QUARTO — JAD 2, JAD 3, JAD 4, OPAL și ONIX. Oana scrie cu sensibilitate, finețe și o atenție aparte pentru nuanțele sufletului omenesc. În felul în care își așază gândurile se simte dragostea pentru cuvânt, respectul pentru frumusețea expresiei și convingerea că viața ascunde… întotdeauna… mai mult decât se vede la suprafață. Pentru Oana, existența este un dar, destinul este un puzzle complicat, iar timpul, o avere de neînlocuit. Tocmai de aceea, scrisul ei poartă în el emoție, luciditate și asumare. Te invităm să o descoperi în interviul de mai jos, într-un dialog despre viață, vulnerabilitate, curaj și puterea de a transforma trăirea în cuvinte.

(Reporter de serviciu: Mirela Carmen Stancu)

„Cred că viaţa este într-adevăr cel mai preţios dar pe care o fiinţă îl poate primi, destinul – cel mai complicat joc de puzzle, pe care omul este constrâns să-l rezolve, iar timpul – cea mai mare avere pe care o poate moşteni cineva. Dar și mai minunat este că am fost aleși să ducem toate aceste minunății. ”

– Oana Ududec

Mirela Stancu: Oana, bine ai venit în fața cititorilor din comunitatea Calea către Carte! Îți mulțumesc că ai acceptat invitația noastră la acest dialog. Deoarece avem multe de vorbit astăzi, îți propun să începem cu o întrebare de încălzire. De curând, ai participat la concursul de creație literară „Antologia de ONIX” și… poveștile tale au fost declarate, de juriu, câștigătoare. Cum ai ajuns să scrii în această antologie?

Oana Ududec: Am descoperit-o acum 5 sau 6 ani pe doamna Mirela Carmen Stancu pe internet și mi-a plăcut foarte mult tot ceea ce citeam scris de sau despre dumneaei. Îmi amintesc că îmi doream mult de tot să găsesc pe cineva cu care să colaborez în domeniul scrisului. Și căutam foarte mult pe internet, până într-o zi când am găsit-o pe doamna Stancu. I-am scris și am luat legatura cu dumneaei. Între timp am pierdut legătura din cauza unei experiențe triste, dar îndată ce am depășit acele momente, am căutat-o din nou și am reluat legătura. Apoi am participat la cursul dumneaei, din care recunosc, am învățat și am aflat multe lucruri despre cum se scrie o carte. Încă nu mi-am terminat cartea, dar am participat la diferite concursuri lansate de Editura Quarto și astfel am ajuns co-autor.

Mirela Stancu: Ce te-a făcut să spui „da” acestei invitații?

Oana Ududec: Pentru că nu am reușit să îmi termin cartea sau mai bine spus cărțile, am decis să scriu texte mai scurte. Deși, recunosc, de multe ori mă simt blocată de numărul de cuvinte impus în cadrul unui concurs. Am de scris mult mai mult decât se poate spune în 3000 de cuvinte.

Mirela Stancu: A fost prima dată când ai publicat un text?

Oana Ududec: Am mai publicat cu ani în urmă două cărți pe care le-am tradus din limba franceză, dar texte compuse de mine, niciodată, decât pe blogul personal. Cu toate acestea, eu consider că primele mele texte publicate sunt cele lansate la Editura Quarto și îi sunt foarte recunoscătoare doamnei redactor-șef Mirela Carmen Stancu pentru că mi-a oferit această șansă. Este deosebit de important să poți fi lansat într-un domeniu, să existe cineva care să-ți deschidă o poartă.

Mirela Stancu: Ce relație aveai cu scrisul înainte de această experiență?

Oana Ududec: De copil am fost atrasă de scris. Întotdeauna am considerat cuvântul ca fiind magic și am considerat pagina scrisă o broderie inestimabilă. Pentru mine scrierea de compuneri la școală era ca un puzzle de cuvinte. Mi se părea grozav să caut în dicționar neologisme, să le includ în contexte noi, să notez și să-mi însușesc expresii, să caut la dicționar sensul cuvintelor pe care nu le înțelegeam. De copil am înțeles că o compunere trebuie să fie altfel decât o vorbire obișnuită. Dacă alți copii se jucau la matematică cu cifrele, eu mă jucam la română cu cuvintele. Dar așa cum am spus, susținerea și promovarea contează mult. Îi trimisesem cu mulți, mulți ani în urmă (cred că eram elevă în clasele primare) criticului literar Ioan Holban din Iași, un caiet cu poezii scrise de mine. Deși primise caietul meu, pentru că și eu la rândul meu, primisem confirmarea de primire semnată chiar de dumnealui, nu mi-a dat niciodată niciun răspuns. De aceea cred mult în susținere și promovare. Conștientizez ce înseamnă să ai astfel de șanse și le apreciez. Talentul singur nu poate realiza mare lucru fără promovare. Însă promovarea fără un mare talent, de multe ori, da.

Mirela Stancu: Ai simțit vreodată că ai o poveste care trebuie spusă?

Oana Ududec: Fiecare om are o poveste de spus. Depinde însă mult de felul în care o spune și tocmai aici se află arta scrisului, în felul în care expui ceva.

Mirela Stancu: Ce te-a oprit până acum să o scrii?

Oana Ududec: De scris, am scris, nu m-a oprit nimeni și nimic să scriu. Dar așa cum am mai spus, promovarea contează mult. Este mult mai motivant să scrii pentru un concurs, decât să scrii la întâmplare. Când știi că la o anumită dată trebuie să predai o lucrare, atunci te organizezi astfel încât găsești și timp și metodă pentru a scrie. Dar când nu ai un program bine organizat, întotdeauna apar alte priorități.

Mirela Stancu: Ce s-a schimbat în tine înainte de a începe să scrii pentru antologie?

Oana Ududec: Am simțit că e momentul să spun ceva, peste ceea ce a fost până atunci. Avusesem și o experiență foarte tristă din care am ieși învingătoare și de la care am învățat că viața este dincolo de ceea ce se vede. Practic am mai primit o șansă la viață și astfel mi-am propus ca în această nouă viață să scriu.

Mirela Stancu: Ai avut emoții înainte de a trimite textul?

Oana Ududec: Nu. Am știut mereu că textele mele sunt bune. Singura emoție pe care am avut-o a fost cea referitoare la preferințele juriului. Pentru că da, se poate întâmpla să scrii bine, frumos, dar să nu fii pe aceeași lungime de undă cu juriul sau cu tema propusă. De exemplu, cu ani în urmă, am participat la un concurs de basme cu o tematică impusă. Eu nu am fost atentă la acest aspect și am scris cum se spune „fără suflare”, alunecând în science-fiction. Am discutat apoi cu redactorul. A spus că scrierea mea a fost foarte frumoasă, dar nu a respectat cerințele basmului și s-a încadrat la scriere science-fiction, ceea ce a descalificat-o.

Mirela Stancu: Ce ai simțit în momentul în care ai decis că vei participa?

Oana Ududec: Am simțit să scriu. Pentru că era momentul.

Mirela Stancu: Ce a însemnat pentru tine acest „prim pas”?

Oana Ududec: O schimbare concretă de direcție în viața mea profesională. Acum știu sigur că viața mea profesională va cuprinde și acest domeniu al scrisului.

Mirela Stancu: Cine te-a susținut în această decizie?

Oana Ududec: Nu m-a susținut concret nimeni dintre persoanele apropiate. A fost pur și simplu decizia și dorința mea de a face acest pas. Așa am simțit.

Mirela Stancu: Ce ți-ai dorit, în secret, de la această experiență?

Oana Ududec: Îmi doresc și nu în secret, ca scrierile, mele să fie bune, să fie de calitate. Îmi doresc de asemenea ca oamenii să învețe să aibă încredere în ei înșiși, să înțeleagă că visurile noastre chiar se pot împlini cu adevărat.

Mirela Stancu: Dacă nu ai fi spus „da”, cum crezi că ar fi fost acum?

Oana Ududec: Fiecare scriere nouă e ca o primăvară în care natura înverzește iar florile înfloresc. E o primăvară în care așa cum renaște natura, tot așa renaște și sufletul meu. Probabil fără scris mi-ar fi fost așa cum ar fi anul fără primăvară.

DESPRE CĂRȚI ȘI SCRIERI

Mirela Stancu: Despre ce este, în esență, textul tău?

Oana Ududec: Despre trăiri. Tot felul de trăiri. Despre ceea ce simți când treci printr-o anumită experiență. Viața lasă în noi urme. Iar aceste urme nu rămân decât dacă trăirea a fost puternică. Iar o trăire puternică dă naștere unui întreg univers în interiorul tău, căci ele – trăirile – se întâmplă numai la interior. De aceea spun deseori că viața este dincolo de ceea ce se vede.

Mirela Stancu: Ce te-a determinat să alegi această poveste?

Oana Ududec: Viața fiecăruia dintre noi este plină de povești. Există povești care se mențin vii în noi, pe tot parcursul vieții. Există povești care se decolorează în timp. Eu am scris despre poveștile vii din sufletul meu, despre oamenii, locurile, vremurile, întâmplările care m-au marcat, m-au remodelat, m-au învățat să văd și dincolo de suprafață. Există lucruri mici și neînsemnate aparent, dar care poartă în spate povești de neuitat.

Mirela Stancu: A fost o poveste ușor de scris sau una care a cerut curaj?

Oana Ududec: Orice poveste cere curaj pentru a fi scrisă. Nu mă refer la curajul de erou, ci la curajul de a-ți asuma ceea ce faci.

Mirela Stancu: Cât din text este experiență personală?

Oana Ududec: Acesta rămâne un secret al meu ca persoană care scrie și publică. Nu aș răspunde niciodată sincer la o astfel de întrebare. Tocmai am vorbit de asumare și îmi asum ceea ce scriu. O scriere de acest gen, conține și secrete pe care nu e nevoie sa le dezvăluim.. Are și acest lucru farmecul lui.

Mirela Stancu: Ce emoție a stat la baza acestui text?

Oana Ududec: La baza acestor texte a stat dorul. Mă refer la un dor conștient, în care am întâlnit durerea cu bucuria și cu acceptarea. În paginile mele le-am întâlnit pe toate trei și le-am asortat. Deși aparent poate părea un dor de cineva, în realitate e un dor de liniște și sens. Este foarte important să-ți găsești sensul și direcția pe harta vieții tale.

Mirela Stancu: Ce ai simțit în timp ce scriai?

Oana Ududec: Am simțit că dorul se așează încet în cuvinte și se liniștește. Scrisul a fost pentru mine o formă de vindecare de acest dor și nu numai. De asemenea, în timp ce scriu, simt și eliberare. Pentru că pe parcurs se adună și se tot adună, fie lucruri frumoase, fie tristeți care modelează iar atunci când le aranjezi pe hârtie, e ca și cum le-ai da jos din brațe, unde le-ai ținut cu multă grijă și cu mare atenție, pentru a nu le pierde, pentru a nu le strivi. Nu îmbrățișăm doar bucuriile, ci și tristețile. Ele au mult mai multă nevoie de a fi mângâiate și alinate. Nu fericirile au nevoie să fie susținute și îmbrățișate, ci tristețile. Iar în timp ce scriu, mă vindec de aceste tristeți.

Mirela Stancu: Ce parte din text te reprezintă cel mai mult?

Oana Ududec: Trăirile îmi aparțin întru totul. Ele mă fac de altfel să scriu cu sufletul. Trăirile sunt minunate.

Mirela Stancu: Ai schimbat ceva important față de prima versiune?

Oana Ududec: Nu știu. Poate aș încerca să mă joc mai mult cu cuvintele și să rescriu respectiva versiune, mult mai elegant, mai stilat. Țin mult la felul în care sunt aranjate cuvintele, la alegerea lor. Mi-aș dori să folosesc poate și mai multe neologisme, și mai multe expresii cu subînțeles, să împrumut cât mai multe cuvinte din limbi străine, să fac trimiteri la cât mai multe opere celebre. După părerea mea, cuvintele trebuie să se așeze în frază și frazele în text așa cum se așează dantela fină sau volanele de mătase pe o rochie. La fel ca rochia, și textul trebuie să aibă eleganța, stilul, finețea lui.

Mirela Stancu: Ce ai ales să nu spui?

Oana Ududec: O altă întrebare la care aleg să nu răspund. Dar un aspect important este că aleg să nu rănesc niciodată pe nimeni în textele mele, să nu arunc niciodată cu noroi în cineva, chiar dacă aș fi avut motive, dat fiind că sunt texte non-fiction.

Mirela Stancu: Dacă ar fi să dai un titlu simbolic textului tău, care ar fi acela?

Oana Ududec: „Dincolo de ceea ce se vede”. Acesta va fi de altfel și titlul cărții pe care o voi publica sper eu, în curând.

Mirela Stancu: Cui este dedicat, în gând, acest text?

Oana Ududec: Fiecare text a fost scris cu gândul la un om sau la un loc foarte drag sufletului meu.

Mirela Stancu: Ce ai vrut să transmiti, dincolo de cuvinte?

Oana Ududec: Îmi doresc să transmit, deși nu știu cât reușesc, că viața este foarte frumoasă exact așa cum este ea. Nu mă refer aici la cazurile extreme, despre care știm cu toții că sunt foarte dure, foarte triste și nu se pot depăși decât cu o ințelepciune sclipitoare și cu rațiune. Dar ceea ce nu înțeleg mulți dintre noi, este că viața pe care o avem este rolul pe care îl primim de la regizorul suprem. Nu toată lumea poate primi rol de împărat sau de bogat sau de director, așa cum majoritatea oamenilor își doresc. Nu toți putem duce sau nu suntem dispuși la astfel de roluri. Dar să încercăm să ducem cu demnitate ceea ce primim sau poate ne alegem în funcție de puterile noastre, și să ne îndeplinim cu succes rolurile. Nu cu succes față de public, ci cu succes față de destin. De asemenea mai există un lucru de care ar trebui să ținem cont: nu toată lumea primește roluri. Unii nu primesc niciodată niciun rol de la regizorul suprem. Dar noi am fost aleși să primim. Și acest lucru este minunat. Dacă am învățat să-l apreciem, știm deja că în dureri se găsesc bucurii, în lacrimi fericiri, în lucruri aparent urâte, frumuseți. Să ne gândim că un actor, când își primește rolul, se străduiește și face tot ce poate pentru a-și juca acest rol cât mai bine. Exact același lucru trebuie să facem și noi. Să ne jucăm rolul primit cât mai bine, cât mai frumos și să ne bucurăm de el. A ne bucura de ceea ce avem este de fapt mesajul pe care îl transmit. Și a învăța că există minuni.

Mirela Stancu: Ce întrebare ai vrea să rămână cititorului după ce te citește?

Oana Ududec: Cum putem percepe viața dincolo de ceea ce se vede? Fiecare dintre noi are un dedesubt. Nu mă gândesc la un secret rușinos, ci la o zonă neexplorată din sufletul nostru. Dacă ne-am descoperi această zonă, atunci am înțelege cât de neînvins suntem și câtă putere de decizie ni s-a dat pentru a ne modela viața așa cum ne dorim.

DESPRE PROCESUL DE SCRIERE

Mirela Stancu: Cum a fost procesul de scriere pentru tine?

Oana Ududec: A fost un proces în care nu am simțit că forțez ceva. Cuvintele au curs firesc, sufletul meu știa deja ce are de spus.

Mirela Stancu: Ai avut un moment clar în care ai început să scrii?

Oana Ududec: Cum am mai spus, am început să scriu de copil, dar să public texte proprii, mi s-a întâmplat destul de târziu. Însă am știut că acesta este momentul, cel în care am început să scriu pentru Antologia Jad.

Mirela Stancu: Ai scris dintr-o suflare sau în mai multe etape?

Oana Ududec: De obicei, eu scriu dintr-o suflare. Mă așez la scris și nu mă opresc 4 sau 5 ore. De aceea îmi vine greu să îmi termin cartea. Nu reușesc încă să îmi iau timpul necesar pentru a scrie de exemplu 20 de ore neîntrerupt.

Mirela Stancu: Ce te-a ajutat să te așezi la scris?

Oana Ududec: Liniștea mea interioară, care a apărut în viața mea după ce am ieșit învingătoare după lupta cu o boală foarte grea. Convingerea că am nevoie să schimb ceva la mine, să fac ceva ce-mi place. Este foarte important în viață să faci ceea ce îți place. Doar că de multe ori ai nevoie de un cutremur care să te zguduie pentru a conștientiza așa ceva. Apoi vine acea liniște care te face să te așezi la masa de scris și să-ți întinzi gândurile pe hârtie. Gândurile zboară când nu e liniște sau când nu ești convins că faci ceea ce trebuie, se rătăcesc dincolo de noi sau se amestecă între ele și se rănesc.

Mirela Stancu: Ce te-a blocat, dacă a existat un blocaj?

Oana Ududec: Nu, nu am avut blocaje, dar cel mai rău a fost că nu am avut timpul necesar, pentru a da curs unui astfel de proiect. Însă cu toate acestea deseori consider că probabil nu a fost momentul potrivit de nu s-a întâmplat până acum, sau nu am fost eu suficient de decisă în a face acest pas important pentru mine.

Mirela Stancu: Ai avut un ritual sau a fost spontan?

Oana Ududec: Eu nu scriu organizat. La mine scrisul este spontan. Cel mai rău este atunci când simți nevoia să scrii chiar în clipa respectivă și nu reușești din cauza factorilor externi. Dar mi s-a întâmplat să cobor din metroul foarte aglomerat, să mă așez pe o bancă în stație, să îmi scot agenda și să notez o idee sau ceva ce mi-a trecut prin minte și mi-a plăcut. Sau altădată am luat pixul din geantă și am notat pe palmă sau am tastat imediat pe telefon.

Mirela Stancu: Unde ai scris cel mai mult?

Oana Ududec: Cel mai mult am scris acasă. Aici este locul cel mai potrivit. Pe scaunul meu, la laptopul meu, în camera mea, în hainele mele de casă, cu o ciocolată caldă, cu un ceai sau cu o cafea alături.

Mirela Stancu: Ce te-a ajutat să continui?

Oana Ududec: Nu știu cum e la alții, dar eu știu că atunci când simt că am ceva de făcut, chiar fac.

Mirela Stancu: Ai avut nevoie de liniște sau de emoție pentru a scrie?

Oana Ududec: Și de una, și de alta. Ambele sunt importante, ambele au rolul lor. Și oarecum emoția pozitivă se poate manifesta în liniște. Eu cred că se leagă una de alta.

Mirela Stancu: Cum ai știut că textul este gata?

Oana Ududec: Textele mele nu sunt niciodată gata. Dar limitată fiind de numărul de cuvinte, am învățat să accept că fiecare text trebuie să aibă un final. De multe ori scriu cu numărul de cuvinte afișat pe ecran.

Mirela Stancu: Ai cerut feedback înainte de a-l trimite?

Oana Ududec: Niciodată.

Mirela Stancu: Ce ai învățat despre procesul de scriere?

Oana Ududec: Am înțeles că pentru a scrie nu e suficient doar talentul, ci și voința, organizarea, susținerea, promovarea. Și am înțeles că atunci când trebuie să se întâmple ceva, se întâmplă, iar dacă se întâmplă mai târziu este pentru că atunci a fost cel mai bine pentru tine, atunci s-a putut declanșa cea mai bună versiune a ta.

Mirela Stancu: Ai simțit că scrisul te-a schimbat în timp ce îl făceai?

Oana Ududec: Da, scrisul te echilibrează, te rearanjează în tine, îți schimbă prioritățile.

DESPRE BLOCAJE ȘI VULNERABILIZARE

Mirela Stancu: Care a fost cel mai greu lucru de scris?

Oana Ududec: Cel mai greu lucru pentru mine, mai ales atunci când scrii non-fiction, este să mă las văzută așa cum sunt. Și nu mă refer neapărat la scrisul în sine,  ci la vulnerabilitatea pe care o cere.

Mirela Stancu: Ce te-a făcut să eziți?

Oana Ududec: Da, au existat momente în care am ezitat și m-am întrebat dacă e bine să expun atât de mult din mine. Dar totuși am realizat că această expunere merge doar până într-un punct. Nu am trecut dincolo de o anumită barieră, chiar dacă intenția mea a fost să las impresia că am trecut. Și acest lucru m-a liniștit și mi-a permis să merg mai departe fără inconveniente sau piedici.

Mirela Stancu: Ai avut momente în care ai vrut să renunți?

Oana Ududec: Să renunț la scris nu, sub nicio formă, mai ales acum când am reîntâlnit-o pe doamna Mirela Carmen Stancu. Poate mi-am adresat uneori întrebarea dacă eu merg mai bine pe nonfiction sau pe ficțiune. Și poate da, uneori am gândit că mă regăsesc mai mult în ficțiune. Dar la scris nu am intenționat niciodată să renunț, dimpotrivă visez ca într-o zi să-mi câștig existența din scris. Ceva din mine mă face mereu să merg mai departe. Poate nevoia de a da sens trăirilor, poate dorința de a promova partea cea bună din durere, pentru că după cum știm, durerea nu e durere sută la sută. Întotdeauna există și un procent mic de bine în ea. Dacă găsim acel procent mic și îi dăm sens, atunci schimbăm direcția. Nu mai suferim pentru ce e trist în toată povestea, ci ne bucurăm de acea suflare de bine, pe care o dezvoltăm. Astfel rolul de victimă se diminuează aproape complet și crește cel de arhitect al vieții tale.

Mirela Stancu: Ți-a fost teamă de expunere?

Oana Ududec: Eu nu sunt persoană publică, nu vorbesc acum de cine știe ce expunere. Există o expunere neînsemnată, dar într-un cerc foarte restrâns.

Mirela Stancu: Ți-a fost teamă de judecată?

Oana Ududec: Oamenii judecă permanent, indiferent dacă scrii sau nu. Scrisul nu e un declanșator al judecății, poate doar al unor comentarii răutăcioase. Însă eu nu vreau să dau curs acestor situații. Eu vreau să cred că în jurul meu am oameni care mă plac și mă acceptă așa cum sunt. Iar cine nu mă place, se va poziționa la distanță de mine. Astfel, neavând nimic în comun , nu avem motive de a ne judeca unii pe alții.

Mirela Stancu: Ce înseamnă pentru tine să fii vulnerabil în scris?

Oana Ududec: Pentru mine, a fi vulnerabil în scris înseamnă să îți asumi propriile emoții și să le exprimi sincer, fără teama de a fi judecat. Este un act de curaj și de autenticitate. E adevărat că stabilesc niște limite, dar a stabili limite nu înseamnă a fi nesincer.

Mirela Stancu: Ce ai învățat despre tine din aceste momente?

Oana Ududec: Am învățat că pot simți profund, fără să mă pierd. Am învățat că pot transforma ceea ce trăiesc în ceva care are sens pentru mine și pentru alții. Am descoperit că în mine există mai multă forță decât credeam, că pot transforma dorul și durerea în ceva care prinde formă și sens.

Mirela Stancu: Ce ai descoperit despre curaj?

Oana Ududec: Curajul nu elimină nesiguranța, dar o ignoră. Nu m-am ascuns chiar nici atunci când nu am fost sigură că fac ceea ce trebuie. Dar am ales să scriu așa cum simt și să merg mai departe cu ceea ce sunt. Consider că unul din cele mai minunate lucruri în viață, este să te accepți și să te placi așa cum ești și să nu ajungi să îi reproșezi vreodată Lui Dumnezeu, de ce tu, de ce ție, de ce se întâmplă așa, de ce nu ești, nu arăți altfel, de ce și iar de ce. Este extraordinar să ai curajul să spui „Da, așa sunt eu și mă plac exact așa cum sunt!”

Mirela Stancu: Ce ai face diferit data viitoare?

Oana Ududec: Dacă ar fi să fac ceva diferit, probabil aș avea mai multă încredere în mine de la început.

DESPRE TRANSFORMARE

Mirela Stancu: Cum te-a schimbat această experiență?

Oana Ududec: Astfel de experiențe schimbă. Schimbă ordinea priorităților, schimbă interesele, viziunile, gândurile și chiar felul de a fi al celui care scrie. Pentru că scrierea însăși e o trăire, iar trăirile vin să dărâme bariere și să permită adevărului să se așeze cu frumusețea lui firească. Pentru că adevărul prin natura lui este frumos.

Mirela Stancu: Ce ai descoperit despre tine?

Oana Ududec: Am descoperit în mine o parte care avea nevoie să fie ascultată și care prin scris a prins voce. Și am descoperit că scrisul îți poate fi cu adevărat prieten. Când plâng scriu. Când mă bucur scriu. Când îmi este rău scriu. Când îmi este bine scriu.

Mirela Stancu: Ce parte din tine s-a vindecat?

Oana Ududec: Cred că o parte din mine s-a liniștit în acest proces. Nu știu dacă pot spune că s-a vindecat complet, dar cu siguranță s-a așezat și a devenit mai blândă.

Mirela Stancu: Ce parte din tine a fost confruntată?

Oana Ududec: Într-o astfel de situație oglinzile eseniene au un rol esențial în reformarea, reeducarea noastră, atât timp cât vrem sau știm cum să le recunoaștem și mai ales atât timp cât le acceptăm. Fiecare din persoanele despre care am scris mi-a ținut în față o oglindă. Fiecare loc despre care am scris m-a tras înapoi undeva în timp sau poate mi-a prevestit ceva din viitor.

Mirela Stancu: Te simți diferit după publicare?

Oana Ududec: După publicare m-am simțit mai asumată, mai împăcată cu ceea ce sunt. Am câștigat mai multă încredere în mine și în faptul că ceea ce simt poate avea sens și pentru alții.

Mirela Stancu: Ai mai multă încredere în tine?

Oana Ududec: Am mai multă încredere în puterea mea de om.

Mirela Stancu: Cum te vezi acum în raport cu scrisul?

Oana Ududec: Azi mă văd în raport cu scrisul ca într-un spațiu de adevăr. Scrisul nu mai este doar un mod de exprimare ci o formă de apropiere de mine însămi.

Mirela Stancu: Ce înseamnă pentru tine să fii „autor”?

Oana Ududec: Pentru mine să fiu autor este să îmi trăiesc emoțiile până la capăt și să le dau formă în cuvinte. Pentru mine cuvintele aduc la lumină partea din interiorul nostru, cea care nu se vede sau nu se percepe. Și nici nu trebuie să se vadă, scriind despre acest lucru negru pe alb în cuvinte. Această parte din mine ca autor trebuie să fie simțită, dedusă, înțeleasă de către cititor din felul în care mă exprim în scris, prin trăirile pe care le am. Dacă sunt un om sensibil, nu scriu „Sunt sensibil.”, ci această sensibilitate se simte din felul în care scriu. Cred că aceasta este una din condițiile principale pentru a te putea numi autor.

Mirela Stancu: Scrisul te-a apropiat de tine?

Oana Ududec: Da, scrisul este acum jurnalul sufletului meu.

Mirela Stancu: Cine ai devenit în urma acestui proces?

Oana Ududec: Dacă ar fi să spun cine am devenit în urma acestui proces, aș spune că sunt o versiune a mea mai conștientă, mai asumată și mai aproape de sufletul meu.

DESPRE CITITOR

Mirela Stancu: Pentru cine ai scris acest text?

Oana Ududec: În primul rând am scris pentru mine. A fost nevoia mea de eliberare, de analiză a ceea ce sunt și a ceea ce fac, nevoia de autocunoaștere. A fost nevoia mea de autoevaluare, autoapreciere, și într-un fel, nevoia de a face terapie cu mine însămi. Scrisul este un mijloc terapeutic care dă rezultate foarte bune și acest lucru se știe deja. Și înainte de a mă orienta către alții, am scris ca să îmi placă mie.
Apoi, am scris aceste texte pentru cei despre care am scris. De multe ori am evitat să exprim în cuvinte ceea ce am trăit și am vrut să mă fac și altfel înțeleasă, auzită. Acesta este felul meu de a fi. Nu spun ușor, direct ceea ce simt, indiferent dacă e vorba despre cineva drag sau despre cineva cu care sunt într-un conflict. Eu am nevoie să aștern pe hârtie. Iar tu, dacă vei alege să citești, mă vei înțelege… sau nu.
Și da, am mai scris aceste texte și pentru cei care simt, dar nu reușesc întotdeauna să concretizeze în cuvinte ceea ce trăiesc, pentru cei care au trecut prin dor, prin pierdere, prin fericire, prin căutare și care poate au nevoie să se regăsească în ceva.

Mirela Stancu: Ce ți-ai dori să simtă cititorul?

Oana Ududec: Mi-aș dori ca cititorul să simtă că nu este singur. Să se recunoască, măcar puțin, în ceea ce am scris și să plece cu o formă de liniște. Eu m-am simțit foarte singură în multe situații până am întâlnit această formă concretă a scrisului. De multe ori m-au vindecat personaje din cărți sau diferite călătorii prin universul cărților. Și nu vorbesc aici despre singurătatea fizică, ci despre acel gol din suflet, pe care nu-l poate umple niciun om – nici mamă, nici frate, nici bărbat, nici copil – până nu îl umpli tu singur. E ceva ce nu îți aparține decât ție și numai tu cu tine poți rezolva acest gen de singurătate.

Mirela Stancu: Ce schimbare ai vrea să produci?

Oana Ududec: Mi-ar plăcea ca oamenii să citească mai mult. Mi-ar plăcea ca timpul pentru citit să existe în programul fiecăruia dintre noi. Dar totodată înțeleg că fiecare om are hobby-urile lui și nu toată lumea trebuie să fie la fel. Mie îmi place să scriu, altuia îi place să danseze, altuia să picteze, altuia să rezolve probleme de fizică.

Mirela Stancu: Ce tip de cititor crezi că va rezona cu tine?

Oana Ududec: Nu scriu gândindu-mă la un tip anume de cititor, dar știu că există oameni care vor rezona – cei care simt profund și care caută sens în trăirile lor.

Mirela Stancu: Ce ar însemna pentru tine să fii citit cu adevărat?

Oana Ududec: Pentru mine, a fi citită cu adevărat înseamnă ca cineva să spună: „și eu am simțit asta”. Consider că a-l citi e de fapt a-l trăi cu adevărat pe cel care scrie. Eu când citesc o carte trăiesc alături de personajul respectiv, am emoțiile lui sau am emoții pentru el, mai ales dacă nu știu cum se termină cartea. Așa spun eu că trebuie să fii citit. De fapt să fii trăit.

Mirela Stancu: Ce întrebare ai vrea să-ți pună cititorii?

Oana Ududec: Nu mă consider încă pe poziția de pe care ar trebui să primesc întrebări de la cititori.

Mirela Stancu: Ce emoție vrei să lași în urmă?

Oana Ududec: Dacă ar fi să las ceva în urmă, aș vrea să fie o emoție blândă, dar vie. O emoție care nu apasă, ci așază.

Mirela Stancu: Ce ai vrea să nu uite cititorul?

Oana Ududec: Mi-aș dori ca cititorul să nu uite că ceea ce simte este valid și că orice trăire poate declanșa ceva frumos, atât în noi înșine cât și în cei care ne sunt alături.

Mirela Stancu: Ce rămâne din tine în cititor?

Oana Ududec: Poate că, în final, ceea ce rămâne din mine în cititor este tocmai această sinceritate cu care am scris. Și mi-aș dori mult să-l fac să creadă în propriul destin. Să înțeleagă că în viața fiecăruia dintre noi există ceva frumos, dincolo de orice necaz, de orice supărare, ceva frumos ce trebuie explorat la maxim.

DESPRE MOTIV, SCOP, MESAJ

Mirela Stancu: Ce înseamnă pentru tine să scrii această poveste?

Oana Ududec: Pentru mine, a scrie această poveste a însemnat mai mult decât a spune ceva. A fost un mod de a înțelege, de a accepta și de a da sens unor trăiri.
Am descoperit că un cuvânt spus la momentul potrivit poate atinge, poate liniști, poate face pe cineva să se regăsească.

Mirela Stancu: De ce crezi că era important să fie spusă?

Oana Ududec: A fost important să fie spusă pentru că sunt lucruri pe care nu le rostim ușor, dar care au nevoie să existe undeva. Iar pentru mine, acel loc este scrisul.
Prin scris, experiența mea a căpătat sens. Nu a mai fost doar trăire, ci și înțelegere.
Scrisul are în viața mea, rolul de a mă aduce mai aproape de mine. Este în același timp, vindecare și expresie.

Mirela Stancu: Ce rol are scrisul în viața ta acum?

Oana Ududec: După ce am început să public, scrisul a rămas prezent în viața mea, indiferent dacă este noapte sau zi. Mi s-a întâmplat să mă dau jos din pat noaptea și să îmi notez o idee care mi-a trecut prin minte sau un subiect despre care vreau să scriu sau chiar să scriu pagini întregi până dimineața.

Mirela Stancu: Ce ai descoperit despre puterea cuvântului?

Oana Ududec: Eu știu că puterea cuvântului este magică. Mama mea, Dumnezeu să o odihnească, îmi spunea să nu uit niciodată că „la început a fost cuvântul”. Cuvântul poate înălța, cuvântul poate strivi. Cuvântul are o putere și o viteză imensă. Cuvintele pot schimba vieți și destine.

Mirela Stancu: Ce înseamnă adevărul în scris?

Oana Ududec: Eu cred că în viață există mai multe tipuri de adevăr. Adevărul în scris este alt adevăr decât adevărul de zi cu zi. Pentru că una este să auzi un adevăr și alta este să îl vezi scris. Adevărul în scris trebuie să aibă farmecul lui. După cum se spune „Verba volant, scripta manent.” e o diferență între vorbă și scris. De aceea adevărul în scris trebuie să fie mult mai elegant, stilat, așezat, gândit. Da, adevărul se rostește, dar în scris, adevărul nu rămâne în formă brută. Brutul se manifestă de obicei atunci când dai drumul la vorbe. Și spre deosebire de vorbit, la scris te poți întoarce oricând. Și pe scris îl poate vedea oricine chiar și peste ani, pe când vorbitul nu rămâne peste ani. Se realizează doar cu persoana din fața ta. De aceea în scris, adevărul trebuie să fie prezentat într-o anumită formă elegantă.

Mirela Stancu: Ce înseamnă să îți asumi propria poveste?

Oana Ududec: A-mi asuma propria poveste înseamnă să o privesc așa cum este și să am curajul să o spun.

Mirela Stancu: Scrisul este pentru tine vindecare, expresie sau altceva?

Oana Ududec: Poate fi și vindecare. Terapia prin scris are rezultate foarte frumoase. Poate fi și expresie, adică șă îmi reprezinte felul de a fi. Dar poate fi și o metodă de comunicare. Atunci când consider că nu pot spune cuiva tot ceea ce aș putea să îi spun, și nu mă refer aici la situații conflictuale ci și la stări frumoase de suflet, atunci, în scris îi pot transmite mult mai mult din ceea ce am în suflet.

Mirela Stancu: Ce rol are această experiență în drumul tău?

Oana Ududec: Această experiență face parte din drumul meu – un drum în care învăț, pas cu pas, să fiu mai aproape de mine.

DESPRE EXPERIENȚĂ

Mirela Stancu: Cum a fost să faci parte dintr-un proiect colectiv?

Oana Ududec: A face parte dintr-un proiect colectiv a fost o experiență diferită și valoroasă pentru mine. Deși fiecare a venit cu propria poveste, am simțit că, într-un fel, ne întâlnim în aceleași trăiri.

DESPRE VIITOR

Mirela Stancu: Ce înseamnă pentru tine acest prim pas?

Oana Ududec: Acest prim pas înseamnă, pentru mine, începutul unei relații mai conștiente cu scrisul. Nu mai este doar o nevoie, ci devine și un drum pe care aleg să merg.

Mirela Stancu: Te vezi continuând să scrii?

Oana Ududec: Da, mă văd continuând să scriu. Simt că mai am multe de spus și că există în mine o putere mare, simt că acesta a fost și motivul pentru care Dumnezeu nu a vrut să mă piardă atunci când am trecut printr-o experiență cumplită. Așa simt, că Dumnezeu m-a adus înapoi, mi-a dat șansa să mă nasc a doua oară tocmai pentru a scrie. Ce mă sperie este poate expunerea, dar nu suficient încât să mă oprească.
Pentru mine, viața de scriitor nu înseamnă doar a publica, ci și a rămâne sinceră cu mine în ceea ce scriu.
Succesul nu îl văd în cifre, ci în faptul că ceea ce scriu ajunge cu adevărat la cineva.

Mirela Stancu: Ce visezi pentru tine ca autor?

Oana Ududec: Mai departe, vreau să construiesc ceva autentic, să cresc și să am curajul să duc mai departe ceea ce am început.
Următorul meu pas este să continui, mai mult decât am reușit până acum să exprim.

Mirela Stancu: Ai în tine o carte întreagă?

Oana Ududec: În fiecare om există o carte întreagă sau chiar mai multe.

Mirela Stancu: Ce te-ar opri să o scrii?

Oana Ududec: Lipsa de timp, teama de a nu fi „gustată” de public.

Mirela Stancu: Ce te-ar ajuta să mergi mai departe?

Oana Ududec: Plăcerea de a scrie și convingerea că fac o muncă de calitate.

Mirela Stancu: Ce ai nevoie în acest moment ca autor?

Oana Ududec: În acest moment, ca autor, am nevoie de încredere și de continuitate.
Mă motivează faptul că scrisul mă apropie de mine și, în același timp, poate ajunge la alți oameni.

Mirela Stancu: Ce te motivează să continui?

Oana Ududec: Plăcerea de a scrie.

Mirela Stancu: Ce te sperie în acest drum?

Oana Ududec: Faptul că nu voi putea trăi din scris.

Mirela Stancu: Cum arată pentru tine „viața de scriitor”?

Oana Ududec: Să scriu cât de mult pot, să public, să fiu apreciată și bineînțeles să pot trăi din scris așa cum îmi doresc.

Mirela Stancu: Ce înseamnă succesul pentru tine?

Oana Ududec: Să scriu cărți bune, să fac muncă de calitate. Este foarte important ca tot ceea ce faci să fie de calitate maximă.

Mirela Stancu: Ce vrei să construiești mai departe?

Oana Ududec: Nu m-am gândit deocamdată la nimic deosebit. Dar da, aș vrea să scriu cât mai mult.

Mirela Stancu: Care este următorul tău pas?

Oana Ududec: Am mare nevoie să îmi definitivez cărțile pe care aproape le-am terminat. Și am nevoie să fac acest pas ca și cum aș avea nevoie de o gură de aer.

DESPRE ADEVĂRURI NEROSTITE ȘI CONȘTIENTIZATE

Mirela Stancu: Ce adevăr ți-a fost cel mai greu să-l scrii?

Oana Ududec: Cel mai greu îmi este să scriu despre lucrurile care dor. Nu din rușine sau mândrie, ci pentru că mă întorc acolo. Retrăiesc, revin emoții, inima începe să bată mai repede și, uneori, obosesc să mai trec iar și iar prin aceleași locuri.
Cel mai mult m-a durut să revin în acele stări, dar, în același timp, exact asta m-a și eliberat.

Mirela Stancu: Ce parte din tine ai lăsat pe hârtie?

Oana Ududec: Am lăsat pe hârtie o parte din mine care, poate, nu ar fi fost spusă cu voce tare.

Mirela Stancu: Ce nu ai avut curaj să spui?

Oana Ududec: Prin aceste texte am descoperit că pot să mă uit la mine mai sincer decât credeam. Nu cred că nu am avut curaj să spun ceva anume, dar știu că există lucruri care încă se așază în mine și care își așteaptă momentul.

Mirela Stancu: Ce te-a surprins la tine?

Oana Ududec: M-a surprins cât de mult pot simți și cât de mult pot duce.

Mirela Stancu: Ce te-a durut cel mai mult?

Oana Ududec: M-a durut să știu că oamenii la care m-am gândit atunci când am scris, nu au putut fi alături de mine. Unii au plecat definitiv dintre noi, alții sunt la distanță fizică foarte mare, alții la distanță sufletească foarte mare.

Mirela Stancu: Ce te-a eliberat?

Oana Ududec: Atunci când scrii, e ca atunci când ești însetat și bei apă multă fără să te oprești. Apoi te-ai hidratat și te simți bine, te-ai eliberat de povara însetării. Așa e și cu scrisul. Te eliberezi probabil de niște energii care te-au împovărat și nu neapărat negative.

Mirela Stancu: Ce te-a apropiat de tine?

Oana Ududec: Scrisul m-a apropiat de mine. M-a echilibrat și mai bine. M-a așezat. Dacă ar fi după mine, nu aș mai face nimic altceva. Aș scrie non stop și aș citi, bineînțeles. Cititul inspiră.

Mirela Stancu: Ce ai înțeles despre viață?

Oana Ududec: Am înțeles că viața nu este doar ceea ce se vede și că fiecare om duce în el lucruri pe care nu le spune și pe care poate chiar nu le vede, nu le înțelege, nu le percepe. Nu neapărat din ignorare, ci poate și din lipsă de experiență.

Mirela Stancu: Ce ai înțeles despre oameni?

Oana Ududec: Oamenii trebuie acceptați exact așa cum sunt. Nu există oameni răi și oameni buni, Există doar oameni cu care rezonezi și oameni cu care nu rezonezi. Fiecare om „e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştri, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate ajuta, nici măcar înţelege…”cum spunea Liviu Rebreanu în „Jar”.

Mirela Stancu: Ce ai înțeles despre tine?

Oana Ududec: Am realizat că pot face mult mai multe decât am crezut. M-am cunoscut mult mai bine. Am înțeles cât este de important să faci în viață ceea ce îți place.

Mirela Stancu: Ce rămâne din tine în acest text?

Oana Ududec: Rămân fragmente de oglinzi ale sufletului meu.

LA FINAL DE INTERVIU

Mirela Stancu: Dacă ar fi să lași cititorilor o singură frază, care ar fi aceea?

Oana Ududec: Să nu se limiteze doar la ceea ce văd, pentru că viața este mult mai mult decât ceea ce se vede.

Mirela Stancu: Îți mulțumim, Oana!

Pe Oana Ududec o găsiți și aici:

Website:

https://ioanacojocariu.wordpress.com

https://oanadeutsch.wordpress.com/

(Seria de Interviuri – Secrete de Scriitor – pe Calea către Carte)